Privită în contextul adecvării tehnicii la mediu şi respectării legilor naturii, sintagma silvicultură ecologică pare pleonasmică. Nu se poate face, nu este de conceput o silvicultură corectă, de bună calitate şi în concordanţă cu natura şi cu interesele reale, de durată, ale societăţii umane decât în cadrul ecologiei. O silvicultură non-ecologică, în care natura este agresată, iar cerinţele de dezvoltare şi de perpetuare a pădurii în spaţiul propriu, rezervat de natură şi din păcate adesea doar tolerat de om nu sunt luate în considerare, duce la dezastru. Silvicultura ori este bună şi prin aceasta ecologică, ori nu există (în sensul atribuit de silvologie, de ştiinţă a ingineriei mediului silvestru, destinată a pune relaţia om-pădure într-o formă cât mai stabilă şi profitabilă).

Retoric vorbind, încă de la începuturile sale, dar mai ales în perioada zisă clasică, de la începutul secolului nostru, silvicultura s-a bazat şi a folosit cu pricepere şi discernământ legile naturii, fiind prin aceasta, fără să se declare ca atare, ecologică într-un mod foarte apropiat de sensul modern al cuvântului. Principii fundamentale, atât de clar exprimate în silvicultura lui Jollyet (19l6) şi puse în practică pe largi spaţii geografice europene, cum că natura trebuie lăsată să lucreze singură sau că ea ştie mai bine decât omul ce trebuie să facă spre binele pădurii şi al vieţuitoarelor sale, celebrul „Imiter la nature, hâter son oeuvre”, răsună şi azi în urechile unor silvicultori în vârstă, ca o muzică plăcută, venită din alte sfere, menită să aducă o mai bună înţelegere între oameni şi natură pe pământ. Se acţiona de aceea cu prudenţă în pădure, respectând şi punând în valoare toate elementele care puteam asigura continuitatea şi homeostazia acesteia, cu maximul de foloase pentru societatea umană. Nu degeaba se afirmă că silvicultura nu este numai ştiinţă, ci şi artă.

După această perioadă, cam scurtă, de romantism în silvicultură, a urmat o perioadă pe care o putem caracteriza ca fiind a realismului pragmatic, în care naturalul, ecologicul s-au confruntat cu economicul. Sub imperiul presiunilor care se exercitau asupra pădurilor, din nevoia crescândă de cât mai mult lemn pentru industrie, din păcate economicul a câştigat. Trebuiau păduri din specii mai potrivite pentru scopurile industriale, mai productive şi mai ales, mai repede crescătoare, având în vedere graba care se punea pentru obţinerea profitului, într-o societate umană prea materialistă, care nu mai voia să aştepte. Faptul că natura lucrează singură nu era suficient, pentru că ea lucrează prea încet şi nu întotdeauna pe gustul şi dorinţa omului. Aşa s-a ajuns la intensa şi ampla transformare structurală a majorităţii pădurilor din Europa Centrală şi de Vest şi la schimbarea geografiei normale a speciilor pe vaste spaţii împădurite, dându-se preferinţă în special molidului, introdus pe locul fagului şi al altor foioase locale. Cu timpul, după trecerea valului de entuziasm care a transformat silvicultura, dându-i o altă orientare, s-au observat şi semnele degradării inevitabile a mediului forestier. S-a văzut că, urmare a înmolidării, mediul forestier a fost grav afectat, producându-se mari dezechilibre edafice, iar pe de altă parte foloasele n-au fost pe măsura aşteptărilor. Opunând silviculturii ecologice silvicultura industrial-comercială, unde accentul se punea pe profit şi nu se avea în vedere perspectiva timpului, specialiştii făceau greşeala de a merge împotriva naturii. Eforturile care se fac încă şi azi pentru revenirea la normal, reconstruind vechile structuri, poate mai puţin productive, dar foarte stabile, sunt remarcabile, dar aici ne interesează în principal aspectul ştiinţifico-didactic „natura nu se lasă niciodată înşelată”, iar nesocotirea unor legităţi se plăteşte scump.

În ce a constat abaterea de la normal ?

În primul rând, s-au promovat în cultură specii nepotrivite, neadaptate condiţiilor de mediu străine în care au fost aduse; urmându-şi destinul, acestea au acţionat asupra factorilor de mediu într-un mod specific, alterându-le compoziţia şi dând o altă orientare proceselor biochimice interioare. Adaptarea la cicluri scurte de producţie care s-a produs a făcut mediul impropriu existenţei unor ecosisteme cu fluxuri exagerat de mari şi de durată. În al doilea rând, au fost simplificate structurile într-o măsură mult prea mare, fapt care a dus la dispariţia unor verigi esenţiale ale lanţurilor trofice şi la desfiinţarea sau modificarea, adesea ireversibilă, a unor nişe ecologice. În a1 treilea rând, a crescut gradul de vulnerabilitate al ecosistemelor forestiere, făcând necesare intervenţiile repetate şi costisitoare ale omului în viaţa acestora, dat fiind că le-au fost distruse mecanismele proprii de apărare şi de respingere a stresurilor. Ecosistemele edificate pe această cale au fost simplificate, inadecvate la mediu şi cu o slabă capacitate de autoreglare, într-o totală dependenţă faţă de om, şi prin aceasta mai puţin eficiente, nu doar în plan ecologic, ci chiar şi economic.

S-a obiectat de către unii cum că economicul, bine realizat, poate substitui ecologicul. S-a spus că o pădure care produce mult şi dă masă lemnoasă de bună calitate este şi sub aspect ecologic bună, ştiind că un mare potenţial economic este condiţionat de o înaltă funcţionalitate ecologică. Teza este argumentată în principal prin constatarea, corectă de altfel, că pădurea echienă dă masă lemnoasă mai bogată şi lemn de calitate superioară, în comparaţie cu pădurea plurienă. Citându-1 pe clasicul literaturii silvice germane – K. Gayer – marele nostru silvicultor Marin Drăcea spunea: „cu minimum de cheltuieli, pădurea trebuie să producă maximum de masă lemnoasă, în cel mai scurt timp şi, precizăm noi, fără a perturba echilibrul ecologic, respectiv fără a diminua potenţialul ecoprotectiv, ecogenetic şi productiv al pădurii. Soluţia … Judecata are din păcate un mare neajuns: ea prezintă situaţia unilateral, ţinând seama doar de aspectul economic, când de fapt în ecologie este valabilă, trebuie să prevaleze, analiza holistică, de sistem. O privire de ansamblu ne obligă să ţinem seama şi de alte funcţii, în principal de cele ecoprotective. Cercetările arată că în majoritatea cazurilor acestea sunt mai mari decât funcţia economică, în raport de cel puţin 1:10. În plus, trebuie avute în vedere şi efectele pe termen lung, care totdeauna vor fi defavorabile menţinerii homeostaziei ambientale, în cazul suprasolicitării resurselor solului, respectiv a prelevării unor recolte prea mari de biomasă lemnoasă.

Nu vrem ca de aci să se ajungă la concluzia că structurile simple, do tipul echien sunt de respins în totalitate. În definitiv, silvicultura, chiar ecologică, nu se poate dispensa de recoltele de lemn şi una din cele mai importante misiuni ale sale este aceea de a găsi căile şi mijloacele cele mai adecvate de a obţine lemn cât mai mult şi mai bun, în condiţiile respectării tuturor legităţilor ecologice. Deşi creşterea anuală este mai mare, acumularea de biomasă lemnoasă pe picior este mai mică la pădurea plurienă, din cauza raportului producţie- descompunere mai echilibrat. Totuşi, nu este de compromis, cum s-ar putea crede, ci de atentă punere de acord a tehnicii şi economiei cu ecologia, sau mai la obiect, de subordonare şi modelare a acestora la cadrul ecologic şi la cerinţele de viaţă ale speciilor forestiere. În acest sens, vom respinge structurile simple, dacă se dovedesc a fi viabile sau favorabile pădurii; respingem în schimb structurile simpliste, simplificatoare, care constau în suprimarea unor componente de bază şi esenţiale pentru viaţa ecosistemelor, cum ar fi stratul de arbuşti, sau etajul de ajutătoare sau speciile complementare ecologic din primul etaj etc. În definitiv, nici natura nu respinge total structurile simple, monodominante. Există numeroase exemple de ecosisteme naturale pure, de mare productivitate şi stabilitate ecologică, bine adecvate la mediu, cum sunt unele molidişuri, făgete, apoi jnepenişurile. Important este că activitatea practică să se meargă în acelaşi sens cu natura să se respecte legile acesteia şi să se ia ca model structurile şi normele pe care aceasta le-a creat de-a lungul mileniilor, în perpetua sa mişcare de adaptare la mediu.

Ideea de a atribui naturii rolul de model sau arhetip o regăsim altfel exprimată şi în preceptele ecologiei moderne, care de data aceasta face operă de sinteză între disciplinele care au ca obiect de cercetare şi studiu fenomenele naturale. În formularea lui B. Commoner (legea nr. l a ecologiei), teza fundamentală a silviculturii clasice ia forma : „Lăsaţi natura să lucreze singură. Ea ştie mai bine decât noi ce trebuie să facă.

Spre deosebire de trecut, silvicultura de azi se declară în mod ostentativ ecologică. Aceasta n-ar trebui să se întâmple, având în vedere că încă de la plecare caracterul ecologic al acesteia a fost clar exprimat. Situaţia nouă în care ne aflăm are ca temei două explicaţii: (a) o reacţie firească şi necesară împotriva silviculturii nonecologice, tehniciste şi axată aproape exclusiv pe economic, din perioada de mijloc a secolului şi (b) o lărgire considerabilă a orizontului cultural, cognitiv şi epistemologic, datorită dezvoltării impetuoase a biologiei din ultimele 3-4 decenii şi a implicaţiilor ecologiei în toate sferele de activitate umană. De vreme ce ecologia este chemată să salveze omenirea din criza care o afectează şi pune în pericol mediul său de viaţa, este normal ca pădurii sa i se acorde un interes deosebit, ea fiind ecosistemul cu cele mai mari potenţe mediogene şi de reechilibrare. Speranţele, justificate de altfel, care se pun în păduri, aduc inevitabil silvicultura în sfera ecologiei, o cuplează cu aceasta şi, în acelaşi timp, atribuie şi sensuri noi pe spirala ascendentă a dezvoltării.

Întoarcerea la principiile silviculturii clasice, dorită şi inevitabilă, nu are caracter reparatoriu si nu este simplă repetare. Cuceririle avansate din ecologia modernă, bazele noi de la care se pleacă impun şi în silvicultură conotaţii noi. Multe tehnologii şi lucrări silvice de practică normală intrate în tradiţie, nu se mai pot executa ca în trecut. Au apărut tehnologii noi, definite printr-un nou vocabular, cum ar fi: reconstrucţie ecologică, redresare, reciclare, declin, ecologizare, iar altele care s-au menţinut comportă readaptări, sau corecţii. Astfel, diversitatea nu trebuie înţeleasă doar ca un amestec de vârste şi de specii arborescente, distribuite pe teren în proporţiile dictate de interesele economice, ci ca o cât mai fidelă reproducere a tuturor elementelor ecosistemului, cu toate nişele sale spaţiale şi funcţionale. Aceasta înseamnă că în procesul de reciclare trebuie să asigurăm condiţii egale şi pe cât posibil optime de existenţă pentru toate vieţuitoarele pădurii, atât din floră (arbori, arbuşti, ierburi, muşchi, licheni etc.), cât şi din faună (mamifere, păsări, insecte folositoare etc). Înseamnă, de asemenea, că nu puiem lăsa la întâmplare procesul de structurare pe verticală şi orizontală, ci trebuie să intervenim în aşa fel încât pădurea care se naşte să dispună de întreaga ţesătură de sisteme şi subsisteme care contribuie la realizarea homeostaziei şi a unei înalte funcţionalităţi pe termen lung, comparabile cu cea de la pădurea naturală, virgină sau cvasivirgină. În acest sens, este de subliniat că pentru binele ecosistemului, uneori este util să fie menţinuţi, cu ocazia tăierilor de îngrijire sau do regenerare şi arbori cu anumite defecte (cioturi, putregai, scorburi etc.), care economic sunt de neacceptat, dar care sunt o adevărată binefacere pentru populaţiile de păsări insectivore. Şi în plan estetic, prin forma lor expresivă, asemenea arbori sunt foarte indicaţi. Bineînţeles, aici este vorba de un compromis cu care nu trebuie să se exagereze, de aceea, numărul arborilor cu rol biosistemic deosebit nu trebuie să fie prea mare, iar amplasarea acestora în teren trebuie făcută cu multă atenţie, cu respectarea tehnologiilor de structurare şi ierarhizare a nişelor ecologice.

O practică silvică dăunătoare perpetuării ecosistemelor în structura lor naturală, la care din fericire s-a renunţat aproape total, este combaterea chimică a dăunătorilor (insectelor fitofage). Cu timpul, s-a văzut că în loc să dispară sau să se diminueze, gradaţiile de insecte au crescut ca frecvenţă şi chiar ca intensitate, obligând silvicultura la intervenţii tot mai numeroase şi prin aceasta, la cheltuieli tot mai mari, fără a obţine rezultatele scontate. Se distrugeau odată cu insectele dăunătoare şi vieţuitoarele care le parazitau pe acestea, nepermiţând ieşirea din normalitate pe timp îndelungat. Greşeala care se făcea consta în aceea că se renunţa ,la mecanismele de autoapărare ale ecosistemelor forestiere, sau de feed-back, mergând împotriva unuia dintre principiile de bază ale silviculturii ecologice, prezentat de noi mai înainte: natura trebuie lăsată să lucreze singură sau, dacă intervenim, trebuie să respectăm sensurile ei de dezvoltare.

Un alt exemplu de silvicultură neecologică, în care echilibrul populaţional este grav perturbat este cinegetica. În acest domeniu s-a permis înmulţirea exagerată şi concentrarea în anumite biotopuri preferenţiale a unui mare număr de erbivore mari, în principal cervide, care au consumat sau distrus coaja de pe arbori pe mii de hectare de pădure, producându-le răni de nevindecat în partea inferioară a trunchiurilor. Din această cauză, starea de sănătate a multor ecosisteme de molid, de brad sau de amestec de răşinoase cu fag este azi compromisă, iar viitorul acestora nu ne rezervă nimic bun. Reţinem că răul în pădure, prin nerespectarea legităţilor naturale, poate proveni şi din prea mult, nu numai din prea puţin, ceea ce întăreşte concluzia că secretul perenităţii şi homeostazei pădurilor constă în evitarea dezechilibrelor şi menţinerea în limitele suportabilului ecosistemic.

Lista exemplelor negative este mai largă şi nu este în intenţia noastră să le epuizăm. Vom meţiona numai ca frapante două alte cazuri: (a) aplicarea pe scară largă a unor tehnologii de exploatare foarte agresive pentru mediul silvestru (tractoare grele, scoaterea arborilor cu tot cu coroană prin târâre) şi (b) depăşirea îndelungată a cotelor de tăiere, cu consecinţe nefaste din nou asupra echilibrului claselor de vârstă. Prin aceasta, însăşi forţa mediogenă a pădurilor do pe mari suprafeţe da teren a avut de suferit, scăzând în intensitate sau schimbându-şi parametrii funcţionali.

În încheiere, vom arăta că silvicultura ecologică nu este grea. Ea se bazează pe temeinice cunoştinţe de specialitate, dar şi pe bun simţ şi intuiţie. Ceea ce ne lipseşte nouă este acceptarea ideii că pentru a face silvicultură adevărată, sistemică, este nevoie de un compromis: nu se poate lua din pădure totul (lemn, produse nelemnoase) fără a lăsa un minim necesar pentru ca aceasta să se poată reface în formele şi structurile el naturale, sau cât mai aproape de natură. Procedând aşa, din. lăcomie şi nepăsare, ne tăiem singuri craca de sub picioare, lipsind pământul de cel mai puternic scut de apărare pe care i 1-a dăruit natura: comunitatea de arbori, numită pădure, sau mai modern, ecosistem forestier.

Summary: AGAIN ABOUT THE ECOLOGICAL SILVICULTURE

It can he distinguished three main development stages of the silviculture, in wich one can identify the evolutional steps of the human society and its attitude regardind the nature and the forests. The first stage is the classical one. It was in the previous century, when an ecological silviculture was applied “spontaneausly”, because the people let or helppped the nature to work. The second stage was materialist-pregmatic and occured in the beginning of this century. The third one is the modern stage of the scientific ecological silviculture, when the silviculture has as the fundament the laws of terrestrial ecosystems. In the last stage, an incresing importance is granted for environmental protection, biodiversity conservation and reconstruction of degrated forestry ecosystems.