Avatari ai împăraţilor atât de hămesiţi de apa şi pământul altora, cei pentru care lumea lui Eminescu se dovedea neîncăpătoare, există şi azi. Trăiesc în alte dimensiuni, ascunşi după interesele iţite din caracterele lor mici, aflaţi permanent în căutarea personalităţii pe care şi-o doresc cu ardoare şi nu găsesc o altă posibilitate de a şi-o edifica decât cu ajutorul cifrelor din conturi.

Pădurea şi ale ei foloase au devenit ţinta multor pohtitori a căror trecere prin lume se limitează la a număra. Societatea în care trăim, după darea aramei pe faţă petrecută în târziu de decembrie, şi-a scos la lumină şi cele bune, dar mai ales cele rele, pe care parcă nu le bănuiam aşa de multe. Si iată că pe lângă pădure au început să mişune cei ce şi-au făcut o vocaţie din a vinde din ceea ce nu au trudit. Indivizi care nu au avut nici cea mai elementară pregătire în domeniu, pentru care este un chin să deosebească un fag de un paltin şi o uluitoare performanţă să facă diferenţa între un brad şi un molid, au devenit aproape peste noapte mari comercianţi de cherestea. Alţii, care în viaţa lor nu au pus mâna pe o sapă de munte şi nu ştiu cum se plantează un puiet, se grăbesc în fiecare an să comercializeze pomi de Crăciun de pe urma cărora îşi imaginează că este firesc să câştige. Unii, mai rafinaţi, au devenit exportatori de fructe şi ciuperci de pădure, despre care nu au habar nici măcar cum cresc şi cum se perpetuează. Deviza acestor aşa-zişi întreprinzători este profitul.

Era puţin probabil să nu apară şi pohtitori ai vânatului, nu braconierii de ultimă speţă, nu împătimiţii de carne, ci însăşi tagma vânătorească organizată în acea consacrată AGVPS. Campania virulentă declanşată în întreaga Mass-Media de unii dintre capii vânătorilor sportivi, învinuirile şi motivările amestecate laolaltă pentru a crea un curent de opinie favorabil ţelului jinduit, se desfăşoară senine şi netulburate, de parcă vânatul din ţară nu are nici un stăpân şi musai este să-şi afle unul.

Dorinţa AGVPS de a-şi vedea în propria ogradă întreaga faună cinegetică nu pare să deranjeze pe nimeni, astfel că acuzaţiilor şi jignirilor aduse făţiş sau mascat personalului silvic nu s-a grăbit nimeni să le dea replica. Poate fi un argument pentru bunii colegi vânători sportivi că silvicultorilor, cu adevărat, nu le pasă de vânat. Tăcerea demnă este o atitudine corectă, dar numai până la un punct.

Faptul că vânatul nu poate fi al silviculturii, principalul argument vânturat de cei care îl revendică atât de asiduu este cel puţin fals, dacă nu chiar absurd. Că silvicultorii habar nu au de ocrotirea şi administrarea vânatului poate fi valabil doar pentru acei silvicultori care fac parte din nomenclatura AGVPS şi care, probabil, îşi fac autocritica în mod public. Ideea că doar membrii AGVPS pot stăpâni şi gestiona eficient vânatul este, de asemenea, o idee originală, pentru că, nu cu răutate, vrem să amintim colegilor vânători că sunt, aşa cum şi titulatura o arată, o asociaţie sportivă, de amatori, nu de profesionişti. Nu vrem să contestăm meritele reale ale unor membri ai asociaţiilor de vânătoare, buni cunoscători ai vânatului şi pădurii, în faţa cărora ne vom scoate oricând pălăriile de pădurari, în semn de profund respect şi consideraţie. Si ne-am bucura ca respectul să fie reciproc.

Că s-au făcut greşeli în administrarea vânatului suntem de acord. Greşeli am făcut cu toţii şi înainte şi după decembrie ’89. De aici însă intervine subiectivismul şi nu credem să se cuvine să ne duelăm în reproşuri şi învinuiri, căci, aşa cum unii am învăţat în cei şapte ani obligatorii, nu este frumos să arăţi cu degetul şi bine ar fi să ne vedem de bârnele din proprii ochi.

Mai trebuie explicat celor ce văd administrarea vânatului într-o altă formă decât cea actuală că animalele sălbatice fac parte dintr-un complex natural numit biocenoză şi nu este firesc să fie separate de mediul lor de viaţă nici măcar teoretic. Altfel aşa cum vânatul ar fi al asociaţiilor de vânătoare, fructele de pădure ar putea deveni preocuparea horticultorilor, arborii ar putea trece în custodia botaniştilor, iar solul forestier ar putea foarte bine să aparţină întreprinderilor geologice.

Că poftele omeneşti sunt pentru mulţi greu de controlat nu contestăm. Dar chiar dacă printr-un efort al fanteziei am accepta că vânatul va trece în administrarea asociaţiilor de vânătoare, ne întrebăm cine se va îngriji de soarta sălbăticiunilor ? Vânătorii sportivi ? Cât de păzite vor fi animalele de domnii posesori de arme de vânătoare ? Cu ce resurse băneşti vor fi gospodărite fondurile de vânătoare ? Nu cumva pentru a obţine mai multe venituri necesare acoperirii cheltuielilor necesare bunei întreţineri a vânatului tocmai acesta va avea de suferit ? Si nu în ultimă instanţă, va mai face vânatul obiectul cercetării ştiinţifice ? Este imperios necesar să ne punem aceste întrebări şi să judecăm o atitudine, căci dacă nu o vom face, riscăm să ajungem din nou în ipostaza de a nu mai putea să o facem.