Când mi-am început activitatea de cercetător ştiinţific, în anul 1956, la ordinea zilei era elaborarea primei Monografii Geografice a României şi a hărţilor ilustrative. Am fost cooptat în colectivul care s-a ocupat de întocmirea unei noi hărţi de vegetaţie, la nivelul cunoştinţelor din acel timp. Acesta a fost începutul îndelungatei mele preocupări de cartografie a pădurilor şi a învelişului vegetal al României care s-a materializat în publicarea a zece hărţi forestiere şi de vegetaţie şi în participarea la elaborarea marii opere Harta de Vegetaţie a Europei. În cadrul acestei preocupări m-a interesat desigur şi modul cum s-a dezvoltat cartografia pădurilor şi a învelişului vegetal al României în decursul timpului. În alocuţiunea pe care am onoarea să o prezint în faţa Domniilor Voastre, vreau să reamintesc pe scurt ce s-a înfăptuit în acest domeniu în România. Mă voi referi doar la hărţi generale pe ţară. Pe plan local există de asemenea un mare număr de hărţi.

Importanţa hărţilor de vegetaţie, a celor forestiere, praticole sau de altă natură, în cunoaşterea învelişului viu ecosistemic al mediului de viaţă este una cunoscută. Vegetaţia reprezintă partea producătoare de biomasă a acestui înveliş constituit din elemente abiotice cu ajutorul energiei solare. În acest proces se consumă dioxid de carbon şi se elimină oxigen influenţându-se puternic compoziţia atmosferei. Prin acoperirea terenului de către masa vegetală se modifică regimul energetic, climatic şi hidrologic al uscatului, se creează şi se conservă învelişul de soluri. Vegetaţia este şi cea care întreţine viaţa celorlalte componente vii şi are un rol hotărâtor în formarea şi stabilitatea mediului de viaţă în ansamblu, vegetaţia este şi un bun indicator ecologic şi geografic, deoarece speciile de plante din care este formată prezintă adaptări speciale la climă şi sol, iar răspândirea unui anumit fel de vegetaţie delimitează teritorii în care se manifestă o climă deosebită, există un înveliş aparte de soluri şi se formează un complex special de biocenoze şi ecosisteme naturale. Vegetaţia naturală are un rol hotărâtor şi în conservarea diversităţii plantelor, a animalelor şi a biocenozelor/ecosistemelor.

Nu mai puţin importantă este şi valoarea economică a vegetaţiei, ca sursă de produse forestiere, însă valoarea economică a vegetaţiei devine enormă când se ia în considerare rolul acesteia în structurarea şi protecţia mediului de viaţă al societăţii, în furnizarea de aer respirabil, de apă curată, în formarea de soluri sau în prevenirea unor catastrofelor de mediu, precum inundaţiile, eroziunea accelerată, alunecările de teren sau blocarea căilor de comunicaţie datorită zăpezii. În cunoaşterea acestei bogăţii naturale sau în structurarea şi protecţia mediului de viaţă, hărţile de vegetaţie sunt o componentă importantă.

În România, primele hărţi de vegetaţie au fost cele ale vegetaţiei forestiere, în organizarea utilizării pădurilor trebuind să fie cunoscută răspândirea şi natura lor. Cea mai veche hartă de care avem cunoştinţă este „Charta silvică a României”, publicată în 1869 de către D. Stănescu la Iaşi şi în care, pentru Vechiul Regat, se indică suprafaţa şi speciile de arbori constituente ale majorităţii masivelor forestiere mari. Ceva mai târziu – în 1885 – apare harta pădurilor din centrul şi vestul ţării, elaborată de A. Bedö. Pădurile, în contururi reale, sunt diferenţiate după speciile de arbori dominanţi (răşinoase, fag, stejari). La scurt timp, în anul 1900, Serviciul Silvic al Statului publică harta pădurilor din Vechiul Regat, în care sunt prezentate pădurile de răşinoase, pădurile de fag şi de răşinoase şi fag, pădurile amestecate de fag, stejar, carpen şi alte specii, ca şi pădurile de luncă şi plantaţiile de salcâm.

Pe baza acestor hărţi, A. Procopianu- Procopovici elaborează prima hartă de vegetaţie dintre Nistru şi Tisa, apărută în 1902 în manualul „România şi zările locuite de Români”, de G. Murgoci şi I. Popa-Burca. Pe această hartă sunt prezentate trei mari unităţi forestiere, denumite regiuni: „cea a coniferelor, cea a fagului şi cea a dumbravelor”. În plus, apare regiunea alpină şi regiunea bărăganelor (a stepei fără păduri sau cu păduri insulare). În a doua ediţie a hărţii, care apare în 1906 sub numele „Vegetaţiunea ţărilor dacice”, în cartea „Cestiunea împăduririlor artificiale în România” de D.R. Rusescu, în regiunea dumbravelor, se evidenţiază limitele altitudinale superioare ale cerului şi gârniţei. Este necesar de subliniat faptul că la apariţia hărţilor lui A. Procopianu- Procopovici, în Europa existau doar şapte hărţi de vegetaţie pentru teritorii mai întinse.

Concomitent, în 1902, E. de Martonne publică „Harta botanică şi forestieră” din sudul ţării, în volumul „La Valachie”, separând şi o nouă unitate forestieră „stepa de tranziţie”, corespunzătoare silvostepei.

Un aport hotărâtor pentru cartografia vegetaţiei forestiere, dar şi a vegetaţiei în general, în legătură cu clima şi solul, este contribuţia lui Petre Enculescu. În anul 1910, el deja prezenta o hartă de vegetaţie a Vechiului Regat la expoziţia de la Odessa (nepublicată), pe care o perfectează în 1914 şi care a putut fi publicată abia în anul 1924, în monografia „Zonele de vegetaţie lemnoasă din România în raport cu condiţiile orohidrografice, climatice, de sol şi subsol”. Pe hartă sunt figurate: zona alpină, zona forestieră – cu trei subzone (răşinoase, fag, stejar), apoi antestepa – cu două unităţi, stepa, stufăriile, pădurile de luncă şi plantaţiile de salcâm. În anul 1938, acelaşi autor a publicat „Harta zonelor de vegetaţie a României”, incluzând aceleaşi mari unităţi de vegetaţie.

Între timp, în 1930, D. Sburlan şi I. Tănăsache publicaseră „Harta forestieră a României”, cu trei unităţi zonale: păduri de răşinoase, păduri de fag, păduri de stejar.

Interpretând vegetaţia din punctul de vedere a teoriei climaxului, T. Săvulescu publică în 1940, în „Der biogeographische Raum Rumäniens” , o hartă cu climaxurile vegetale, coincizând cu unităţile zonale de vegetaţie figurate în hărţile anterioare.

O nouă abordare în prezentarea răspândirii vegetaţiei se datorează lui M. Petcuţ. Acesta publică în 1955, în Manualul inginerului forestier” o hartă cu privire la „Zone şi etaje de vegetaţie în R.P.R.”. Spre deosebire de toţi autorii anteriori, el separă fenomenele zonale pe latitudine (zone şi subzone de vegetaţie) de cele zonale pe altitudine (etaje şi subetaje vegetale), considerând că este vorba de fenomene geografi ce diferite. În raport cu latitudinea separă două zone – a stepei (cu subzonele silvostepei şi a stepei propriu-zose) şi a pădurilor de stejar din regiunea de câmpie), iar pe altitudine distinge patru etaje de vegetaţie (etajul stejarilor, etajul fagului, etajul răşinoaselor şi etajul vegetaţiei alpine şi subalpine).

Cu prilejul elaborării Monografiei geografice a R.P.R., în perioada 1955-1960 s-a realizat o nouă hartă a vegetaţiei, sub denumirea de „Harta geobotanică”, publicată în anul 1960 (Doniţă, Leandru, Puşcaru-Soroceanu şi alţii). Harta a apărut şi la o scară mai mare, ca hartă de perete, în 1960.

Trebuie amintită aici şi existenţa unor alte hărţi, mult mai amănunţite, care prezintă în 30 de unităţi, atât pădurile şi pajiştile naturale alpine şi montane, cât şi pădurile şi complexele de terenuri agricole şi pajişti de pe dealuri, podişuri şi câmpii. Prin semne convenţionale mai este redată răspândirea unor specii lemnoase şi unităţi de vegetaţie rare. Pentru prima dată sunt prezentate separat pădurile de gorun, stejar pedunculat, cer, gârniţă, stejat brumăriu şi stejar pufos. Detalierea vegetaţiei pădurilor, dar şi a pajiştilor, s-a putut realiza datorită amenajării integrale a pădurilor ţării, precum şi a studiilor detaliate ale pajiştilor, prin care s-a cunoscut şi s-a putut fixa cartografic răspândirea lor. Pe baza acestor hărţi, în 1963 este publicată o hartă (N. Doniţă) cu unităţile zonale latitudinale (zona de stepă şi zona nemorală cu subzonele corspunzătoare) şi unităţile zonale altitudinale (etajul arcto-alpin, etajul subalpin, etajul boreal, etajul nemoral cu două subetaje). Cu corecturile de limite ce s-au dovedit necesare, harta unităţilor zonale de vegetaţie va fi folosită ulterior şi în alte lucrări.

Din 1948 până în 1960, A. Beldie a elaborat harta forestieră la scară mijlocie (1: 200 000) în care a reprezentat răspândirea a 12 specii de arbori forestieri pe baza datelor conţinute în amenajamentele forestiere, iar apoi a generalizat datele într-o hartă la scara 1: 500 000 (Beldie 1968), pe care însă nu a reuşit să o publice. Conform celor menţionate de autor, harta conţinea 32 de unităţi de păduri, stabilite pe baza compoziţiei speciilor de arbori. În final, s-a reuşit publicarea unei hărţi sintetice, cu 5 subzone ale zonei forestiere şi o zonă de silvostepă, doar la o scară mai mică. A. Beldie nu a separat deci unităţile forestiere altitudinale de cele latitudinale, revenind la zonalitatea propusă de P. Enculescu.

Cu puţin înainte, Institutul de Studii şi Proiectare Forestieră publicase „Harta economiei forestiere”, în care pădurile în contururile lor naturale/reale erau diferenţiate după compoziţia speciilor de arbori dominanţi (răşinoase, fag, cvercinee, salcâm, foioase moi). Harta s-a reeditat apoi şi cu indicarea speciilor de vânat.

Rezultatele amplei iniţiative de cercetare şi cartare a solurilor şi a vegetaţiei iniţiată de Institutul Geologic au fost publicate ca hărţi ale solurilor (la scara 1:200 000) în care erau figurate şi unităţi de vegetaţie. Sinteza pe ţară a acestor unităţi a fost publicată apoi sub forma unei hărţi generale geobotanice (Şerbănescu şi colab 1973), care conţinea 13 unităţi zonale de vegetaţie (8 de păduri şi 5 de pajişti) şi 17 unităţi intrazonale (2 de păduri şi 15 de vegetaţie marină şi de ape continentale, de mlaştini, de halofite şi de psamofite). Prin semne convenţionale au fost indicate şi alte 24 grupări de vegetaţie şi 106 specii rare.

Cu prilejul editării „Atlasului R.S.R.” au fost elaborate două hărţi: „Pădurile” (Predescu şi colab. 1975) şi „Vegetaţia” (Doniţă şi Roman 1976). Prima hartă prezintă pădurile, în conturul lor real, grupate în 9 unităţi, după speciile sau amestecurile de specii de arbori forestieri. Cea de a doua hartă, ca şi hărţile geobotanice din anii 1960 şi 1961, conţine atât unităţi de păduri, de pajişti şi de terenuri agricole şi pajişti (64 de unităţi), cât şi răspândirea unor specii rare (22 semne convenţionale). Unităţile sunt caracterizate şi prin asociaţiile fitosociologice cele mai importante, care definesc şi variante regionale. La baza elaborării acestei hărţi au stat şi numeroasele lucrări de cercetare a vegetaţiei pe plan regional, apărute în deceniile anterioare.

O nouă hartă forestieră, ce a inclus de această dată şi vegetaţia alpină şi de stepă (Doniţă 1981), apare în lucrarea „Pădurile României” (Chiriţă şi colab. 1981). Pe hartă sunt delimitate şi unităţile zonării şi regionării ariei ecologice a pădurilor publicate anterior (Doniţă şi colab. 1980).

În perioada 1979-2000, un colectiv extins de cercetători a lucrat la elaborarea hărţii de vegetaţie a României ce urma a fi inclusă în harta de vegetaţie a Europei. Această hartă, conţinând 50 de unităţi de păduri, pajişti şi tufărişuri, a fost publicată în anul 1992 în limba română, iar în 1993 în limba franceză (Ivan şi colab. 1992, 1993), pentru ca ulterior să fi e inclusă în harta de vegetaţie a Europei (Bohn şi colab. 2000). Cele 50 de unităţi amintite au fost încadrate în cele 12 mari unităţi de vegetaţie la nivel european.

Între anii 1994-1996 a fost elaborată o nouă hartă a pădurilor, de această dată pe baze ecosistemice, care a fost însă publicată abia în 2008 (Doniţă şi colab. 2008). Harta conţine pădurile în contururile lor, grupate în 4 mari unităţi sistemice de vegetaţie, europene (B – păduri boreale de răşinoase, F – păduri mezofile de foioase şi de amestec cu răşinoase, G – păduri termofile de foioase, U – păduri higrofile de luncă şi mlaştină). Cele 130 de unităţi ecosistemice de păduri reprezintă tipuri sau complexe de tipuri de ecosisteme, potrivit clasifi cării publicate în 1990 (Doniţă şi colab. 1990). Pădurile boreale sunt reprezentate prin 17 unităţi, pădurile mezofi le prin 55 de unităţi, pădurile termofile prin 46 de unităţi, iar cele de luncă şi de mlaştină prin 12 unităţi. Harta oglindeşte marea biodiversitate a pădurilor din România, păstrată încă destul de mult în ciuda intervenţiilor modifi catoare survenite în ultimul secol.

Concluzionând, prin eforturile unui mare număr de cercetători, cartografi a vegetaţiei în România s-a dezvoltat neîntrerupt, timp de aproape 150 de ani, detaliind tot mai mult atât reprezentarea pădurilor, cât şi a întregului înveliş vegetal. Prin intermediul colaborărilor internaţionale, harta vegetaţiei României a fost inclusă apoi în Harta de Vegetaţie a Europei. S-a putut observa că atât hărţile referitoare la păduri, cât şi cele ale învelişului vegetal în ansamblu s-au dezvoltat în strânsă interdependenţă, aceasta deoarece pădurile au reprezentat şi reprezintă unităţile de vegetaţie ce şi-au păstrat mai mult caracterul natural, în acest sens constituind scheletul permanent al hărţilor de vegetaţie.

Hărţile de vegetaţie realizate până la ora actuală au servit la cunoaşterea uneia dintre componentele importante ale mediului nostru de viaţă – vegetaţia, sursă de resurse economice valoroase şi generatoare şi conservatoare a condiţiilor de mediu şi a biodiversităţii. Utilitatea practică a acestor hărţi se dovedeşte permanent, în diferite domenii precum silvicultură, pratologie, amenajarea ecologică a teritoriului sau formarea reţelei de rezervaţii Natura 2000.

¹ Alocuţiune rostită la conferirea titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului „Regele Mihai I al României” din Timişoara