Parcă-l aud spunând : „nu vă osteniţi, nu e – nu e cazul, pierdem pierdem timpul” atunci când încercam în semn de recunoaştere a meritelor sale să organizăm ceva, dacă nu solemn, măcar aşa de pus de o cafea de „băut” o ţigară. Mi-am explicat refuzul prin faptul că pentru dr. ing. Radu Ichim munca era la fel de permanentă sărbătoare şi dorea ca toţi din jurul său să trăiască în acelaşi fel, adică solemn, în muncă continuă, fără răgaz şi fără subterfugii, fără păcăleli sau alte găselniţe ce ţin de filozofia ploşniţei.

Am bănuiala că şi acum, acolo departe în câmpurile Elizee nu s-a oprit să se odihnească, ci dimpotrivă, şi-a înteţit pasul şi şi-a ascuţit privirea iscoditoare, pentru că, cine ştie, a mai găsit o pădure misterioasă, o întrebare fără răspuns şi poate, de ce nu, şi o echipă cu care să pornească la treabă în miez de noapte pentru „a se lumina la cioată”.

Dacă astăzi îndrăznesc să fac ceea ce nu-i convenea aproape deloc, adică să zugrăvesc personalitatea sa, am convingerea că gestul meu respectă totuşi o axiomă de fond şi anume : fără omisiuni, dar nici cu exagerări întrucât cuvintele rănesc la fel de puternic atât în cazul când nu spun totul cât şi în situaţia când inventează, produc ficţiuni sau schimbări de identitate.

Cunoscându-mi mentorul atât de bine, a afirma că şi-a trăit viaţa în mitul lui Sisif nu are nici o exagerare. Era specialistul de mare travaliu, care ştia întotdeauna să o ia de la capăt, cu orice sacrificiu şi cu orice risc.

Intr-o viaţă calendaristic nu prea lungă, a abordat, luând-o de fiecare dată de la capăt, domenii foarte diferite : amenajarea pădurilor, pepiniere silvice, dendrometrie, vânătoare, protecţia pădurilor (doborâturi de vânt şi daune produse de vânat) şi istoriografie forestieră, de la activitatea de proiectare în învăţământul universitar după care în producţie şi în fine în cercetarea ştiinţifică. Se pare că în profesie nu i-a fost nimic necunoscut şi totuşi setea de a şti mai mult decât ieri, de a clădi în zone agnostice era vocaţia sa de căpătâi. lar fi dorinţa de a şti şi alţii împreună cu el şi dacă e posibil la fel de mult să se transforme într-un comandament moral de prim ordin.

S-a străduit în acest sens să aducă în biblioteca Staţiunii Experimentale de Cultura Molidului din Câmpulung Moldovenesc mai toate publicaţiile de specialitate din Europa de Vest şi Est, Revista Pădurilor aproape de la apariţie. Orice deplasare la Bucureşti a tinerilor specialişti avea loc sub imperativul documentării în biblioteca ICAS cel puţin 2-3 zile; altminteri, considera că aceasta este ratată şi nu şi-a atins nici pe departe scopul major (informarea ştiinţifică).

Pornind de aici, mi-am dat seama că este un mare bibliofil, convingere pe care mi-am format-o definitiv în urma discuţiilor în variate planuri, în special cel al istoriei şi literaturii. Practic avea o pasiune extraordinară pentru istorie şi mai ales pentru „culisele” istoriei.

Cred că nu greşesc dacă afirm că lega greu prietenii, dar pe cele care le avea se străduia să le păstreze, chiar dacă cei în care investise întregul său capital sentimental sau de preţuire îl abandonaseră sau practic îl uitaseră. Datorită acestui fapt, singur suferea, dar nu mărturisea niciodată că bunele lui sentimente de prietenie i-au fost înşelate.

Pe cei tineri de lângă el, îi considera practic copii săi de suflet. Ne dojenea cu speranţa că ce e rău dispare, iar cele bune din fiecare vor ieşi şi mai bine în lumină, iar casa sa – Staţiunea Experimentală de cultura Molidului – în care a trăit ultima parte a vieţii va fi în rând cu cele ale bunilor gospodari, cum se spune în Bucovina.

Dezvoltând această idee a apartenenţei la aceeaşi familie, aceeaşi casă, îmi amintesc că, chiar de la început, fiecare tânăr specialist era supus unei adevărate probe de foc, care însemna deplasări lungi în teren şi lucrări foarte variate, începând cu cele specifice cercetătorului ştiinţific. Cel care trecea asemenea probe primea „programul tânărului cercetător”, un adevărat decalog profesional şi moral. Nu pot uita din acest program aspectele legate de echipamentul de teren, etapele în pregătirea şi formarea unui cercetător (stăpânirea a 1-2 limbi străine de largă circulaţie, a statisticii matematice, documentare exhaustivă, la zi, în domeniul în care urma să se specializeze tânărul cercetător, obţinerea titlului şi publicarea rezultatelor cercetării etc.). Tot într-un spirit de „familie ştiinţifică” se desfăşurau şi avizările referatelor ştiinţifice parţiale şi finale, adevărate purgatorii în care acestea erau curăţate de „zgura creuzetelor”, de toate ambiguităţile ştiinţifice şi formulările nefericite sau mai puţin fundamentate şi neclare.

Un lucru pe care-l preţuia foarte mult era comunicarea permanentă cu specialişti omologi din străinătate, pe care s-o realizeze toţi cercetătorii. Datorită acestui fapt, Staţiunea de la Câmpulung ajunsese să fie foarte cunoscută în lumea ştiinţifică silvică din afară, la fel de bine ca şi în interiorul graniţelor.

Când era convocat la diferite şedinţe, multe în afara profesiei, prefera să-şi trimită mesageri, întrucât le considera nesemnificative şi consumatoare de timp preţios. Folosea în acest sens o vorbă plină de înţelepciune : „mai bine să stăm aici să întreţinem focul sacru”, iar el avea această grijă în fiecare zi, până aproape de orele 8 – 9 seara şi în fiecare duminică, cu excepţia lungilor deplasări în teren.

A fost un om care s-a transformat într-un simbol pentru Bucovina Forestieră – steaua sa călăuzitoare pentru mult timp. A fost un ctitor de cetate ştiinţifică, care stă atât de bine lângă atâtea alte ctitorii ale Bucovinei, dar mai ales un ctitor al spiritului ştiinţific inconfundabil în cercetarea silvică din România.

Pentru mine, ca şi pentru toţi discipolii săi, dr. ing. R. Ichim rămâne printre puţinii oameni cărora le datorez foarte mult, iar în profesie aproape totul.

Orice amintire legată de el îmi creează o spontană fascinaţie – fascinaţia mentorului.

Dr. ing. Nicolae Geambaşu, I.C.A.S. Bucureşti