Primăvara, odată cu florile şi cu păsărelele, începe şi plutăritul şi ţine până când gerul împiedică pe oameni de a mai lucra prin apă.

Lemnul este dus de cu vreme în şchelele de pe malul apei şi aşezat în stive. Stivele se aşează pe mâzgari ca să nu stea lemnele prea mult în contact cu pământul şi să se deprecieze astfel calitatea. Din stive, lemnul se voltează şi la baltă şi apoi începe sortarea şi aşezarea lemnelor pentru legare. În apă lemnele sunt întoarse toate cu capătul cel subţire la deal, care se pune în chingă. După ce s-au întors astfel, lemnele sunt aşezate pe un mâzgar prevăzut în partea dela vale cu un cuiu şi la deal cu o pană, între care se strâng lemnele, ca să se poată pune în chingă.

După aranjare se face mărgelătura cu sau fără mărgică. În mărgelătură se aşează chinga cioplită, se potriveşte bine ca cioplitura să se alipească de-a lungul întregei mărgelături. De obiceiu se pun două chingi, la lemnele mari se pun şi trei până la cinci chingi chiar.

Odată chinga aşezată, se fixează lem- nele prin cuie de brad, de fag sau de mesteacăn. Cuiele se fixează în găurile făcute cu sfredelul în chinga şi în lemnul de sub chingă astfel: se face întâiu gaura cu sfredelul, apoi cuiul de forma pătrată mai adeseori, în secţie transversală, se udă cu apă, se aplică deasupra găurei şi se bate cu un maiu, până străbate lemnul ce se coase astfel de chingă. Cuele se aşază mai multe odată, aşa că fixarea tuturor lemnelor se face aproape deodată.

Odată legat lemnul în chingă, se pune coardă cu ruda şi gânjurile ei, legate prin poinoage şi cuie de argele căpătâiului, alăturând astfel lemnele şi la celălalt capăt al lor, împedecând desfacerea plutei în cazuri de presiuni prea mari ale apei.

Căpătâiului astfel terminat i se pune jugul fixat cu resteele sale de chingi, străbătut prin mijlocul său de cuiul pentru cârmă sau furlăul, în jurul căruia se învârteşte cârma cu condeiul bine cioplit şi potrivit la cîntarul lui şi cu baza sau lopata bine aşezată.

Jugul se pune numai la buzar de care se leagă numai prin gânjuri bune curarul. Curarul se leagă de buzar prin două gânjuri groase fixate pe două lemne mai groase, alăturate sau despărţite între ele cu unul sau două lemne, prin poinoage înclinate spre fruntea buzarului şi cue apropiate de poinoage şi buzarul de curar prin acelaşi dispozitiv, poinoagele fiind bătute în chingă cu înclinaţia spre dosul curarului, iar cuele chiar pe lemne îndărătul chingei sau pe chingi. Îndărătul căpătâiului din urmă se pune un jug simplu numit fălcică, aşezat pe lemnul din mijlocul căpătâiului. Un poinog mai puternic în care se întroduce o bucată de lemn găurită şi deasupra lemnului cârma construită la fel ca cea din faţă.

Pluta este gata. Plutaşul se aprovizionează de unul sau doi pari sau manele, un ţenchi cu cioancă, prevăzută cu gânju ciocârliei, una funie de metal şi ţuiac.

Dacă pluta stă mai mult la mal, atunci se leagă de cazic sau de ţeruş, cu olgoane prevăzute cu cange, care se fixează de plută în locul pentru cange şi cu pălimare.

Când pluta este compusă din lemne egale, se chiamă plută model. Pentru uşurinţa alegerei lemnelor, plutele se fac din butuci neegali, legându-se de lemnele din chingă mânjii prin gânjuri. Plute model se fac astăzi aproape numai din ţvichiuri, leţuri, mucheri, juleri, gruizi şi ghile. Înainte se făceauşi din gălioane, catargele, trinchiţi, raele, racluţe şi catarguri.

La pluta terminată se măsoară lemn cu lemn cu compasul forestier de metal şi cu metrul alergător, începând din stânga spre dreapta cu numărul curent al lemnului, se înseamnă mijlocul lemnului cu o cioplitură, pe care se scrie lungimea în metri şi grosi- mea în centimetri.

Pe chinga din faţă se scrie numărul plutei, se bate apoi marca vânzătorului şi cumpărătorului, în două locuri, lângă capete, pe fiecare lemn. Măsurătoarea se scrie în carnete liniate special, se face un control de predător şi primitor la fiecare plută şi se semnează, apoi cu un aviz special se liberează pluta plutaşilor, cari singuri sau cu câte un ajutor o plutăresc până la schelele de descărcare, cei mai buni punându-se cârmaci şi ajutoarele dălcăuşi.

Cârmaciul trebue să cunoască drumul bine. După ce-şi pune lângă el un sărcier, pe care îşi aşază zechila, pune mâna pe cârmă şi e veşnic atent să ducă pluta pe şipotul apei, să o ferească de nahlapi şi de scruntari, să vadă ciuhele şi alte semne convenţionale, să observe închisorile, ca să o poată opri la timp de va fi nevoie.

Dălcăuşul privind în urmă, dă semnul de doliarea plutei, în caz când este ajunsă de alta mai grea. Noaptea opresc în şchelele speciale, în dolii mai adeseori sau în cotirile apei, în malul opus, unde e apa liniştită.

În şchela de destinaţie plutaşul doliază, dălcăuşul sare la mal, prinde şpranga aruncată de cârmaci după ce a fost prinsă de poinogul bătut în chinga buzarului şi cu cârmaciul, care a sărit şi el, o prinde de un cazic. Pluta se întoarce astfel cu buzarul la deal. Dragomanul şchelei confruntă pluta cu avizul şi dă drepturile plutaşilor.

Terminologia

A.

1. Aşezarea lemnelor. Aranjarea lemnelor cu capătul cel subţire la deal peste mâzgarul prevăzut la vale cu un cuiu şi la deal cu o pană.

2. Argea. Lemnul care mărgineşte pluta lateral.

3. Aţa de sucit. Inelul de sfoară de cânepă sau de tei, care se introduce în despicătura părţei groase a nuelii de sucit şi care ajută la sucitul nuelii.

4. Aviz. Nota de măsurătoarea plutei cu care plutaşul predă pluta.

B.

1. Baltă. Apa curgătoare în care se face legarea lemnelor în plute.

2. Baterea cu ciocanul. Marcarea tuturor lemnelor cu marca predătorului şi a primitorului pe chingă şi pe fiecare lemn în două locuri, egal distanţate de chingă.

3. Berecheţel = Brigheţel

4. Boc. Lemne legate în boc. Legătoarea mânzilor la plutele model. O sârmă împletită îi străbate pe toţi la capătul cel subţire şi tot această sârmă îi leagă de plută. Se uzitează în Bucovina pe pâraele repezi.

5. Brigheţel. Un băţ scurt de 40-50 cm, gros de 3-4, care servă la sucitul nuelelor.

6. Buzar. Căpătăiul dinainte al plutei.

C.

1. Cange. Cârlig mare de fer adoptat la nuele din capetele sprângei şi care ţine pluta de locul pentru cange.

2. Cântarul lemnului. Cumpăna lemnului.

3. Căpătâiu. Pluta din o singură bucată.

4. Cârmă. Un condeiu cioplit la capete, găurit la cumpăna lui, prevăzut cu o lopată de scândură la capătul care vine în apă, lopată aşezată pe un plan perpendicular la planul ce trece prin centrul său de suspensiune, şi care servă la cârmuit pluta.

5. Carnetul de predare. Carnetul pe care se semnează măsurătoarea lemnăriei de predător.

6. Carnetul de primire. Carnetul pe care se semnează măsurătoarea lemnăriei de primitor.

7. Cârmaci. Plutaşul dinainte şi cel mai destoinic.

8. Catarg. Lemn rotund 28-30 m lun- gime, 40 cm grosime la mijlocul lemnului. Se leagă 4 la plută.

9. Catargel. Lemn rotund 26 m lungime, 45 cm grosime la mijloc. Se leagă cinci la plută.

10. Căulă = Luntre. Căpătâiu de 4-5 lemne, care servă la transportul oamenilor sau greutăţilor de pe un mal pe altul al apei.

11. Cazic. Ţăruş puternic fixat pe mal bun, de care se leagă pluta cu temeiu.

12. Chinga. Lemn rotund, cojit sau ne- cojit, gros de 15-22 cm şi lung de 4-5 m, care servă la cusut lemnele în plută.

13. Chinga cioplită. Chinga bună de pus în plută cioplită pe jumătatea, care vine aplicată peste mărgelătură.

14. Cioancă. = Ţenchin.

15. Ciocârlie. Îndoitura îngroşată a rădăcinei rămasă la ţenchi, de care se adaptează un gânj cu care se fixează ţenchiu de ţăruş sau cazic.

16. Ciuhă. Lemn convenţional al plutaşilor care arată şipotul apei. E o prăjină cu un şomoiog de pae legat în vârf şi fixată pe mal.

17. Clupa = Compasul forestier. Este de fer, devizat în cm, serveşte la măsurarea diametrelor.

18. Coardă. Dispozitivul de lemne şi gânjuri sau numai de gânjuri de nuele, care servă la prins lemnele din plută la capătul opus celui din chingă. Coarda ţine toate lemnele plutei la un loc, împedecând astfel desfacerea lor. Coarda se compune adeseori din rudă şi gânjuri.

19. Compasul. Metru alergător de forma unui compas, cu care se măsoară lungimea lemnelor.

20. Condeiu. Un lemn rotund, cojit sau necojit, lung de 7-9 m gros la capătul cel gros de 12-16 cm, care cioplit rotund la unul din capete, şi lat la celălalt, servă de cârmă, după ce i se pune şi lopată.

21. Cuiu. Cuiu de lemn, rotund mai adeseori în muchi, care servă fie la fixarea chingelor, fie la a gânjilor. Cuele se fac din lemn, de molid, de brad, de fag sau de mesteacăn.

22. Cuiu prin cârmă. Furlău

23. Cumpăna lemnului. Punctul său de suspensiune.

24. Curar. Căpătâiul din urmă al plutei.

D.

1. Dălcăuş. Plutaşul din urma plutei

2. Doliarea plutei. Încetinirea mersului plutei, când este ajunsă de alta mai grea din urmă.

3. Dolie. O parte a râului unde panta e mică, deci scurgerea înceată.

4. Dragoman de şchele. Mai marele legatarilor şi al plutaşilor.

F.

1. Fălcică. Jugul foarte redus de pe căpătâiul din urmă al plutei.

2. Farbă. Văpseaua ce servă la marcarea cu ciocanul

3. Fruntar = Buzar

4. Fruntea Plutei. Partea dinainte a plutei

5. Funie de sârmă. Funie ce servă de prins pluta la mal.

6. Furlău. Cuiu prin cârmă. Poinog prin cârmă. Cuiu puternic de fag mai des, care străbate jugul prin mijlocul său, pe care se mânueşte cârma.

G.

1. Galion. Lemn rotund 30 m lungime, 60 cm grosime la mijloc se leagă 3 la plută.

2. Gânj. Nuca de alun sau de molid, încălzită în foc şi sucită după un dispozitiv special, de legători, care să poate îndoi, înnoda, suci cu altele la un loc, formând legături practice între diferitele piese ale plutei. Pentru sucitul nuelelor se bate în pământ un par lung de 2 – 2 – 5 m şi gros de 10-14 cm. La 15-20 cm dela pământ are o gaură făcută cu sfredelul şi la 1,5 m dela pământ altă gaură, la fel făcută pe un plan perpendicular pe al celei de jos. Nuiaua despicată, puţin la capătul cel gros, se încălzeşte, se arde la flacăra focului, se introduce cu capătul cel subţire în deschizătura de jos, unde se înţepeneşte cu un băţ rotund. În despicătura nuelei se introduce un inel de sfoară de cânepă sau de teiu, numită zăbrea, ăn care inel se introduce un bricheţel, cu ajutorul căruia se suceşte în continuu nuiaua fixată în par, sucind-o tot odată şi înprejurul parului. Nuiaua ajunsă la deschizătura de deasupra parului este fixată printr-un băţ ca şi cel de jos. Nuiaua rămâne aşa sucită până se sucesc 5-6 nuele şi toate se iau odată jos. Când se formează gânjuri, se desfac de aici.

3. Gânju ciocârliei. Gânjul ce se adoptează la ciocârlie.

4. Ghilă. Lemn rotund de 17 m lungime, 28-32 cm grosime la mijlocul lemnului. Se leagă 22 la plută.

5. Grindă. Lemn rotund 15 m lungime, 21-27 cm grosime la mijlocul lemnului. Se leagă 32 la plută.

I.

1. Iapă. Lemn în chingă de care se leagă mânzul.

2. Încărcătură. Lemnele încărcate pe plută, în general năpo şi lemnele prea groase.

3. Închisoare. Oprirea plutelor şi grămădirea lor aşa că se împiedică trecerea altor plute. Închisoarea se face din cauza scruntarilor unde pluta rămâne de multeori pe grind, alta lângă ea şi aşa mai departe; se mai face şi în vremea puhoaelor.

J.

1. Jucamăt. Îngrămădire de lemne lângă poduri sau în grinduri produse de puhoaele mari de apă, care iau lemnele dela maluri, plute întregi, pe cari le rupe şi le grămădesc clae peste grămadă.

2. Jugul. Dispozitivul de forma unui jug care, prin cuiul din mijlocul său, servă la mânuirea cârmei. Jugul de pe buzar este complet format din restea şi jug, la mijlocul său având furlăul sau cuiul pentru cârmă. Jugul este fixat prin resteele sale şi uneori şi prin furlău, între chingi, la mijlocul plutei. Jugul se face din lemn de brad. Jugul din urmă se face de cele mai multeori dintr- un singur poinog puternic, în care ca să se ridice puţin cârma dela lemnele plutei, se alătură o bucată de lemn găurit la mijloc.

3. Juler. Lemn rotund mai lung de 9 m, de 16 – 20 cm grosime la mijlocul lemnului. Se leagă 100 la plută.

L.

1. Lanţ = Şir.

2. Leafă = Lopată.

3. Legător. Lucrătorul care se ocupă cu legarea lemnelor în plute.

4. Legare. Acţiunea de construire a unei plute.

5. Legătoare. Partea din lemn pe care să coasă chinga şi care nu intră în cubajul plutei.

6. Legătura cu gânjuri. Este simplă şi compusă.

Simplă să face numai prin ajutorul unui cui şi opus lui un poinog. În gaura făcută cu sfredelul să introduce un capăt al nuelelor care să sucesc, legând un poinog al altor lemne, în formă de inel.

Compusă şi de o parte şi de alta să fi- xează gânjurile cu câte un cui de câte un poinog.

7. Lemn voltat. Lemn mişcat prin voltare.

8. Legător. Constructorul plutei.

9. Lemn în chingă. Lemnul din plută legat în chingă.

10. Lemn de metru. Butuci dela 32 cm grosime în sus.

11. Leţ. Lemn dela 9 m în sus lungime, 5-10 cm grosime. Se leagă 300 la plută. Cioplit pe 2 muchi.

12. Loc pentru sfredel. Tăetura ce se face cu toporul, de forma unei piramizi dreptunghiulare, triunchiate, unde se găureşte lemnul ca să se introducă cuele.

13. Lopata. Leafa, scândura de 2,5-3 m lungime 20-25 cm lăţime şi 3 cm grosime, care fixată la capătul condeiului dela vale, cu cue de fer, sau de lemn, oblic pe direcţi- unea acestuia, servă de cârmă la plută.

M.

1. Maiu. Ciocan mare de lemn de fag, cu cioada tot de fag, care servă la baterea cuelor, penelor sau poinoagelor.

2. Mucher. Lemn dela 9 m în sus lun- gime, 11-15 cm grosime, cioplit pe două muchi. Se leagă 72 la plută.

3. Manelă = Par.

4. Mânz. Lemn legat prin gânjuri sau sârmă de lemnul în chingă.

5. Mărgelătură. Cioplitura ce se face pe jumătatea de deasupra a lemnelor aşezate pentru legare, pe o lăţime de 20-50 cm, peste care se aplică chinga cioplită spre coasere.

6. Mărgică. Bucată de lemn de înălţimea mărgelăturei, lăsată la unele lemne, ca să se poată fixa mai bine chinga de lemnele ce le coase.

7. Măsurătoarea lemnului. După ce s-a dat lungimea lemnului cu metru, se însem- nează jumătatea cu cretă neagră sau albas- tră şi în locul acela se măsoară şi diametru. Lungimea şi grosimea se scriu chiar pe lemn, după care se scrie în carnete. Lemnele din plută se numerotează înce- pând din stânga buzarului continuând cu al doilea căpătâiu, apoi încărcătura. Când căpătâiul are şi mânzi, atunci se măsoară toate lemnele întâiu din chingă, în ordinea spusă, apoi mânzii în aceeaşi ordine.

8. Mâzgari. Lemne rotunde curăţate de coajă, care servesc fie la aşezarea lemnelor în stive, fie la voltatul lemnelor pe ele, fie la legatul lemnelor în plute.

9. Mâzgar pentru legat. Un mâzgar aşezat cu un capăt pe uscat şi cu celălalt în apă, cu o direcţiune oblică la deal, pe care se aşază lemnele de legat în plută, prevăzut la vale cu un cuiu puternic fix şi la deal i se bate o pană la nevoe, care cu cuiul dela vale fixează lemnele până se coase chinga.

N.

1. Nahlap. Bolovani mari lângă cari apa face valuri, cari se văd la suprafaţă şi cari sunt periculoşi pentru plută. Valul format lângă chingă, când pluta grea este mânată de şuvoiul apei mai iute decât curge apa în partea ei superioară.

2. Năboi. Grămezi mari de zăpadă în- gheţată, curg pe Bistriţa când e ger.

3. Năpoi. Lemn de dos, lemn greu.

4. Numărul plutei. Număr care se înseamnă pe chinga buzarului.

O.

1. Oprirea plutei la locul de destinaţie. La locul de destinaţie se formează un curs de apă lină, natural sau artificial. Dălcăuşul sare la mal, prinde şpranga care leagă un poinog al buzarului, pe care i-o aruncă câr- maciul, amândoi apoi o prind de cazic.

2. Olgon. Funie groasă de teiu, servă tot la prins pluta.

P.

1. Pană. Cuiu paralelipipedic ascuţit, lat la unul din capete, care servă fie la strâns lemnele pe mâzgar, fie la strâns gânjurile. Se introduce în despicătura lemnului făcută cu toporul, pe când cuiul în gaură făcută cu sfredelul. Se face din lemn de brad sau de molid.

2. Pălimar. Funie formată din două otgoane sucite.

3. Par. Manelă, servesc la ridicarea plutei.

4. Peptene. Poent, servă ca şi mărgica.

5. Pihlă, rudă, la un cap cu gânjuri, servă ca un ţenchi mare.

6. Pluta. O alcătuire de lemne egale sau neegale, rotunde cioplite sau fasonate, aşezate regulat sau neregulat, şi destinate a fi transportate prin plutărie.

7. Pulta model. Plută din lemne de acceaş lungime.

8. Plută de măsură. Plută model cu lemne de aceeaş grosime.

9. Plutărie. Acţiunea de a plutări.

10. Poent. Legat în poenturi sau în peptene. Dispozitivul de cue bătute în mărgelătură din afară de chingă, cu încli- naţia spre plută sau în lemn deasupra chingei cu înclinaţia spre apă, care servă de a fixa mai bine lemnele groase în chingă. Se aplică rar.

11. Poinog prin cârmă. Furlău

12. Poinog. Cuiu de lemn de brad, sau de fag puernic, care jumătate se împlântă în lemn, şi jumătate rămâne afară, servind a prinde lemnele sau pluta întreagă cu gânjuri de nuele sau cu şprăngi, otgoane, ciocârlii, etc.

13. Predator. Omul care predă lemnăria, însărcinatul vânzătorului.

14. Primitor. Omul care primeşte lemnăria, însărcinatul cumpărătorului.

15. Puhoiu. Viitură mare de apă, care produce pagube colosale uneori negustorilor de lemne.

R.

1. Raelă. Lemn rotund 22 m lungime, 37 cm grosime la mijloc. La plută 13 bucăţi.

2. Răeluţă. Lemn rotund 14 m lungime, 20 cm grosime la mijloc. La plută 54 bucăţi.

3. Resteu. Stinghia care fixează un capăt al jugului, se face din lemn de brad.

4. Rudă. Un lemn rotund, cojit de 4 – 6 m lungime, 12 – 22 cm grosime, care prin gânjurile ce le are la capete, se leagă prin poinoage şi cue de argelele căpătâiului.

S.

1. Sălcier. Un ţeruş cu pană fixat pe plută lângă plutaş, aşa că ajunge la el fără să părăsească cârma pe care îşi pune plutaşul zechila.

2. Schelă. Locul de depozitare al lem- năriei.

3. Schelă de descărcare. Schela de destinaţie al plutelor.

4. Scruntari. Grinduri de nisip aduse de apă.

5. Şiba. Mişcarea lemnului prin alunecare.

6. Şiba înainte. Şibarea pe toată lungimea lemnului.

7. Şiba la dreapta sau la stânga. Şibarea cu un capăt al lemnului, celălalt rămânând pe loc.

8. Şipotul apei. Scursoarea principală a apei.

9. Şir. Lanţ mai mult de două căpătâie, legate unul după altul.

10. Sortarea lemnelor. Alegerea lem- nelor proprii pentru o plută.

11. Şprangă. Funie de sârmă sau de cânepă, prevăzută la un capăt cu o cange, iar la celălalt cu un inel mare.

12. Stivă. Grămadă de lemne aşezate paralel între ele. Dimensiunile lemnelor nu importă. Lemnele sunt aşezate pe mâzgari ca să nu vie prea de aproape şi prea mult în contact cu pământul şi să se deprecieze astfel calitatea lemnelor.

T.

1. Ţăruş. Lemn mic băgat în pământ la mal, de care se leagă pluta pentru puţin timp.

2. Ţenchi. Arbore de molid sau de brad, tăiat cu rădăcină cu tot, care servă ca legătoare prin gânju ce să formează la capătul cel subţire şi prin gânjl ce se adoptează la ciocârlie.

3. Trinchit. Lemn rotund, 26 m lungime, 40 cm grosime la mijloc. Se leagă 7 la plută.

4. Ţuiac. Ţăruş ascuţit, care servă la prins pluta la mal de plutaş cu ajutorul ciocârliei. Ţenchiul s-a fixat prin gânjul său de un pionog bătut pe extremitatea unuia din lemnele curarului, plutaşul cu ţuiacul legat de ciocârlie sprijină în pământ şi dacă găseşte loc bun, pluta se opreşte, dacă nu aleargă la cârmă până găseşte alt loc bun de oprit.

5. Ţvic. Lemn rotund, de plută, 5 – 7 cm grosime, până la 8 m lungime, se leagă 300 la plută.

V.

1. Volta. Mişcarea lemnului prin învâr- tirea lui în jurul axei. Mişcarea se face fie prin ajutorul braţelor, fie prin ajutorul ţap- inilor.

Z.

1. Zăbrea. Aţă de sucit.

2. Zechilă. Traista cu mâncare şi haina de drum.

3. Zoi. Puhoi, format primăvara odată cu topirea sloilor.

Autorul. I. Ciupală a activat ca silvicultor pe Domeniul Coroanei Borca, în perioada interbelică. Lucrarea este reprodusă cu ortografia originală.