Este îndeobşte cunoscut în rândul silvicultorilor, şi nu numai al acestora, că Bucovina posedă un patrimoniu forestier de mare valoare şi că această provincie a moştenit de pe timpul Austriei o tradiţie forestieră valoroasă în domeniul culturii pădurilor. Se ştie însă din ce în ce mai puţin că aceste merite revin în exclusivitate fostei administraţii a Fondului Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, proprietarul şi administratorul acestor păduri timp de peste 165 de ani (1783-1948). În spatele acestei instituţii cu caracter public se găsea ca proprietară Biserica Ortodoxă Română din Bucovina, de sub conducerea Mitropoliei din Cernăuţi.

Datorită acestui patrimoniu, administrat raţional, Fondul Bisericesc a obţinut mijloacele financiare care i-au permis să susţină în primul rând biserica ortodoxă, ridicând-o la o mare strălucire, dar binefacerile sale s-au răsfrânt şi asupra şcolii şi culturii române din Bucovina. Prin activitatea sa gospodărească, Fondul bisericesc a avut şi influenţă copleşitoare asupra dezvoltării economice a provinciei.

Scurt istoric cu privire la constituirea Fondului Bisericesc

La încorporarea Bucovinei în Austria în 1775, aceasta a găsit în noua provincie o mare bogăţie publică sub formă de păduri, fâneţe şi pajişti, moşii şi sate aflate în proprietatea Episcopiei de Rădăuţi, a mănăstirilor şi schiturilor, avere provenită din daniile făcute acestor aşezăminte religioase de către Domnii Moldovei, clerul şi boierii români, începând cu secolul al XV-lea. Conform dreptului canonic, călugării aveau obligaţia să se roage pentru sufletele ctitorilor. De asemenea, mănăstirile au devenit totodată focare de învăţământ şi cultură religioasă. Accentuăm că pe atunci averea aceasta depăşea jumătate dďn suprafaţa noii provďncii. Aceste bunuri erau exploatate extensiv şi aduceau proprietarilor venituri neînsemnate.

Noua administraţie militară, văzând Bucovina slab populată (7 loc./km²) şi cu atâtea bogăţii nefolosite, face împăratului Iosif al II-lea, prin persoana baronului Erzenberg, primul guvernator al noii provincii, propunerea de restrângere a numărului de mănăstiri şi schituri şi secularizarea tuturor averilor bisericeşti (I. Nistor, 192I). Iosif al II-lea, în spiritul absolutismului luminat, decide, prin ordonanţa sa din 27 decembrie 1781, „încamerarea” moşiilor şi reducerea mănăstirilor „dară numai astfel ca veniturile să se folosească pentru binele coreligionarilor din provincia în care s-au încamerat moşiile”. Inventarierea şi stabilirea titlurilor de proprietate ale bunurilor religioase a început imediat, în 1782, de către o comisie de stat numită în acest scop.

În anul următor, Iosif al II-lea dispune, prin ordonanţa imperială din 19 iunie 1783, ca „fără amânare să se reducă numărul mănăstirilor, iar pământurile şi fondurile să treacă sub povăţuirea stăpânirii împărăteşti şi crăieştii Mării. Averea preoţilor care nu trăiesc în Bucovina să se confişte, iar din întreg fondul care se va forma pe această cale să se întreţină clerul ortodox şi să se creeze cel puţin o şcoală, fie la Cernăuţi, fie la Suceava, iar restul să se întrebuinţeze pentru scopuri folositoare”.

În ciuda protestelor egumenilor, numărul de aşezăminte bisericeşti (14 mănăstiri şi 11 schituri) s-au redus de la 25 la 3 (mănăstirile Putna, Suceviţa, Dragomirna), iar averea acestora, inclusiv cea din Moldova, a trecut sub administraţia statului austriac. Pe baza unei înţelegeri cu episcopul Dosoftei, au trecut (în 1789) în posesiunea Curţii imperiale din Viena şi moşiile episcopiei din Rădăuţi. În felul acesta, Fondul Bisericesc nou creat prin hotărârea imperială din 19 iunie 1783 cuprindea in sine toate averile mobile şi imobile ale episcopiei de Rădăuţi şi ale tuturor mănăstirilor şi schiturilor bucovinene.

Averea Fondului era curat românească, iar faptul că în prevederile din 1781 şi 1783 ale ordonanţelor imperiale cu privire la folosirea veniturilor Fondului nu s-a prevăzut şi naţionalitatea beneficiarilor nu a deranjat pe nimeni. Aceasta, pe de o parte pentru că pe vremea aceea religia trecea înaintea naţionalităţii, iar pe de altă parte pentru că în 1775 românii formau în această provincie majoritatea zdrobitoare a populaţiei (85%, faţă de 11,2% ucraineni şi 3,8% alte naţionalităţi – V. Trebici, 1990). Mai târziu, în secolul al XIX-lea, prin schimbarea proporţiei dintre români şi ucraineni, această lipsă de preciziune se va răsfrânge ulterior în dauna românilor.

În 29 aprilie l787, a apărut „regulamentul duhovnicesc” (Geistlicher Regierungsplan), care reglementa toate chestiunile bisericii ortodoxe din Bucovina. Redăm în continuare o serie de dispoziţii ce privesc Fondul bisericesc :

„Sub numirea de Fond religios se înţelege toată averea ce a fost închinată pentru întreţinerea religiunii.

Toate veniturile incurg în visteria Fondului, din care se vor acoperi toate cheltuielile pentru feţele bisericeşti şi pentru şcoli, iar ceea ce va întrece se va întrebuinţa numai pentru binele obştesc al clerului, al religiunii şi al omenirii.

Domnul ţării, purtătorul de grijă pentru binele obştesc, este totodată şi protectorul Fondului Religios. Administrarea, conservarea întrebuinţarea mijloacelor Fondului în folosul preoţimii şi al şcolii, precum este şi menirea lui, depinde în toate de înaltele dispoziţiuni ale protectorului său.

Chestiunile acestui Fond religios sunt toate afaceri oficiale, iar apărarea drepturilor şi intereselor Fondului cade în sarcina dregătorilor statului. Drept aceea, toate documentele, obligaţiunile şi dosarele, precum şi orice fel de alte acte, care pot servi ca documente sau care ating chestiunile Fondului bisericesc, au caracterul de acte publice, stau sub supravegherea organelor oficiale şi se vor păstra în visteria Fondului. ” (I. Nistor, 1921)

Prin ordonanţa din 1785, Iosif al II-lea stabileşte ca episcopul ortodox să fie avizat nu numai asupra bilanţurilor anuale ale Fondului, ci să fie totdeauna invitat şi consultat şi asupra chestiunilor mai importante ce intră în componenţa organelor administrative ale Fondului. Această dispoziţie nu a fost însă întotdeauna respectată, mai ales pe timpul cât Bucovina a făcut parte integrantă din Galiţia (1786-1849). (S. Dimitrovici, 1922)

Românii nu s-au împăcat niciodată cu faptul că averea bisericii bucovinene să fie administrată de statul austriac şi în dauna comunităţii româneşti. La intervenţiile românilor din Bucovina, făcute între anii 1848 şi 1869, pentru obţinerea autonomiei bisericii ortodoxe bucovinene şi preluarea administraţiei Fondului, împăratul Francisc Iosif I, prin rezoluţia sa din 10 decembrie 1869, curmă pentru totdeauna discuţia asupra acestei chestiuni delicate, ordonând :

„Este voinţa mea ca şi de acum înainte să rămână în vigoare dreptul de protecţiune, rezervat Domnului ţării de înaintaşul meu Iosif al II-lea asupra Fondului bisericesc din Bucovina, menit de dânsul pentru Biserică şi scoală, precum şi principiul că administraţia, conservarea şi întrebuinţarea acestui fond să depindă exclusiv de hotărârea Domnului ţării, respectându-se fireşte scopul şi menirea sa. Prin aceasta nu se va altera nicidecum obiceiul observat până acuma şi anume ca, Consistoriul să fie ţinut la curent asupra administraţiei Fondului şi ascultat înainte de a se lua hotărâri mai însemnate, care angajează mijloacele Fondului.

Deciziunea aceasta a rămas în vigoare până în 1918. În baza celor arătate mai sus, hotărârea asupra tuturor chestiunilor privitoare la administraţia, conservarea şi folosirea mijloacelor Fondului bisericesc era rezervată exclusiv Coroanei. Nici parlamentul din Viena, nici Dieta provincială din Cernăuţi şi nici Congresul bisericesc, care fusese convocat în mai multe rânduri, nu aveau nici un drept de control sau legislaţie asupra Fondului. Bugetul anual se comunica Consistoriului episcopal, care era invitat să se pronunţe şi asupra fiecărei cereri care angaja mijloacele Fondului cu o sumă extrabugetară ce depăşea 200 de coroane. Guvernul nu era obligat însă să tină seama de părerea consistoriului.

Prin decizia imperială din 19 ianuarie 1900, se pune în aplicare un nou regulament, foarte amănunţit, referitor la administrarea bunurilor Fondului bisericesc („K. K. Direktion der Guter des Bukoviner grieschisch-orientalischen Religionsfondes in Czernovritz”). Spicuim în continuare câteva prevederi mai importante din acest regulament.

Administraţia Fondului bisericesc va fi condusă şi supravegheată de Ministerul Agriculturii (art. 1). Împăratul Austriei îşi rezervă dreptul da a aproba bugeturile şi bilanţurile anuale pentru toate ramurile administraţiei acestor bunuri (art. 2). Preşedinte al „Direcţiei bunurilor Fondului bisericesc ortodox oriental din Bucovina” va fi preşedintele ţării Bucovina, în calitate de şef politic al provinciei (art. 5), iar conducătorul „Direcţiei bunurilor”, directorul bunurilor, numit de către Ministerul Agriculturii (art. 6).

Autorităţile şi oficiile ce administrează bunurile Fondului bisericesc sunt considerate autorităţi şi oficii publice de stat, iar personalului său i se aplică fără rezervă legile valabile în general pentru funcţionarii statului (art. 22). Ingerinţele mitropolitului Bucovinei şi ale consistoriului său rămân cele precizate în decizia imperială din 2 februarie 1869 (S. Dimitrovici, 1922; Şt. Gârbu, 1941).

În concluzie, Fondul bisericesc din Bucovina s-a administrat, pe timpul Austriei, după normele stabilite pentru domeniile Coroanei, cu deosebirea că mijloacele sale se întrebuinţau, cel puţin în parte, pentru biserica şi şcoala din Bucovina (I. Nistor, 1921).

Încheind perioada austriacă a existenţei Fondului bisericesc, se poate afirma că bunurile acestuia au fost administrate corect şi cu pricepere, ceea ce a făcut ca această instituţie să ajungă la o stare economică înfloritoare în preajma primului război mondial. Fondul bisericesc dispunea de mijloace suficiente ca să poată întreţine clerul cel mai instruit şi mai bine asigurat material din întreaga lume ortodoxă (I. Nistor, 1921).

După unirea Bucovinei cu România în 1918 şi până în 1940, Fondul bisericesc a trecut prin numeroase schimbări, care pot fi încadrate, după Şt. Gârbu (1941), în două tendinţe opuse :

– una pentru administrarea patrimoniului Fondului direct de către biserica ortodoxă bucovineană;

– în a doua trecere a averii Fondului în patrimoniul statului.

În perioada de tranziţie dintre 1918 şi 1925, administraţia Fondului a trecut de câte două ori fie în administraţia statului sub tutela Ministerului de agricultură din Bucureşti, fie în aceea a bisericii ortodoxe bucovinene. În 1925, pe baza legii pentru organizarea bisericii ortodoxe din Bucovina (M. O. nr. 97 din 6 mai 1925), administraţia FonduIui este trecută iarăşi în seama Mitropoliei Bucovinei. Fondul, denumit acum „Fondul bisericesc ortodox-român al Bucovinei”, devine fundaţiune specială de sine stătătoare. Administrarea Fondului se face prin Consiliul eparhial, sub preşedinţia arhiepiscopului şi mitropolitului Bucovinei. Statul exercită dreptul său de control şi supraveghere prin Ministerele de Agricultură şi Domenii şi cel de Culte.

După 11 ani, apare regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea „Fondului bisericesc ortodox român al Bucovinei”, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 1836, publicat în M.O. nr. 1174 din 29 iulie 1936. Acest regulament, devenit Decret – Lege la 4 noiembrie 1937, a suferit mici modificări la 16 martie 1938, fiind publicat în M. O. nr. 77 din 2 aprilie 1938. Prin noul regulament, cu modificările ulterioare, se accentuează autoritatea şi voinţa mitropolitului Bucovinei în administrarea Fondului, acesta fiind ajutat de un Comitet de Direcţie, de administrator şi de către inspectorii Fondului.

În 1940 apare un nou Decret – Lege de organizare a Fondului bisericesc din Bucovina, nr. 12136, publicat în M. O. nr. 48 din 29 iunie 1940. Prin acest decret, se consfinţeşte caracterul de fundaţiune autonomă a Fondului bisericesc, fiind pus sub înaltul patronaj al regelui.

Conducerea si administrarea Fondului este încredinţată unei Eforii, compusă din 4 persoane, şi anume: rezidentul regal al ţinutului Suceava, ca preşedinte al Eforiei şi 3 membri, ca reprezentanţi ai Mitropoliei Bucovinei. Această formă de organizare se aseamănă cu cea din perioada austriacă, cu deosebirea că participarea bisericii bucovinene la administrarea Fondului este efectivă.

Prin Decretul – Lege nr. 3434 din 10 octombrie 1940, publicat în M. O. nr. 240 din 14 octombrie 1940, intervine o nouă modificare, care reduce numărul eforilor de la 4 la 3 : mitropolitul Bucovinei ca preşedinte şi doi membri, unul delegat al M. A. D. şi altul al Ministerului Cultelor şi Artelor.

In. 1941, intervine o nouă modificare prin Decretul – Lege nr. 409 din 21 februarie 1941, publicat în acelaşi an în M.O. nr. 47 din 25 februarie, prin care se instituie pe lângă Eforie un Comisar al Guvernului, numit de către Ministerul Economiei Naţionale (Şt. Gârbu, 1941).

Făcând o apreciere asupra celor 22 de ani de administrare a Fondului sub conducere românească, se poate trage concluzia că aceasta nu s-a mai ridicat la nivelul celei austriece. Cauzele sunt multiple, dintre care spicuim, ca mai importante : pagubele mari suferite în primul război mondial de administraţia Fondului, când Bucovina a devenit de două ori teatru de război, contractele oneroase încheiate de Statul austriac în 1918 pe seama pădurilor Fondului, desele reorganizări ale administraţiei, luarea unor hotărâri economice greşite de către conducerea ecleziastică a Fondului în perioada crizei economice din 1929-1933, ingerinţa din ce în ce mai puternică a factorilor politici în administrarea averii Fondului în folosul propriilor partizani, folosind presiuni asupra organelor .de administraţie (M. Boldur, 1931 ; Şt: Gârbu, 1941). Neîmplinirile ar fi putut fi şi mai mari dacă ar fi afectat structura administrativă internă si stabilitatea personalului, rămas încă de pe timpul Austriei.

Conducerea Fondului, în perioada 1940-1946, a fost exercitată de către o eforie compusă din Mitropolitul Bucovinei, un inginer silvic de rang superior din M. A. D. şi un jurist.

Prin Decretul – Lege nr. 295, publicat în M. O nr, 92 din 17 aprilie 1946, s-a dat o nouă organizare Fondului bisericesc, care a rămas valabilă până la desfiinţarea acestuia prin Decretul nr. 273 din 19 august 1949.

Decretul – Lege nr. 295/1946 prevedea, prin art. 4, înfiinţarea regiei mixte Fondul bisericesc – CFR, în care Fondul bisericesc a adus ca parte patrimoniul său, iar CFR fondurile necesare exploatării, industrializării şi valorificării bunurilor. Regia mixtă s-a transformat în societatea „Domeniile Bucovina” prin Legea nr. 267 din 16 noiembrie 1946, publicată M. C. nr. 82 din 5 aprilie 1947. Ea a funcţionat până la 11 iunie 1948, când a fost naţionalizată. Ocoalele silvice Straja, Falcău şi Brodina nu au fost incluse în „Domeniile Bucovina”, ci în „Sovromlemn”. Contractul cu Sovromlemnul a fost încheiat pe 20 de ani, începând cu 1946, în baza Legii nr. 321 din 1346. În tot timpul acesta, administraţia Fondului bisericesc a continuat să existe cu un personal redus la minim.

La 27 iulie 1948, o delegaţie a Ministerului Silviculturii, nou înfiinţat, a preluat toate proprietăţile Fondului bisericesc care se aflau în administrarea societăţii „Domeniile Bucovina”, iar la 18 septembrie 1948 a preluat şi restul de trei ocoale silvice, precum si şcoala de brigadieri din Rădăuţi. Decretul de desfiinţare a Fondului bisericesc a apărut sub nr. 273, în 1949). Ultimul director al Fondului bisericesc a fost ing. cons. silvic Gavril Ţibu, care şi-a pus semnătura sa pe procesul-verbal de predare a arhivei Fondului către filiala Arhivelor Statului din Suceava, la 28 aprilie 1950 (G. Ţibu, 1959).

Patrimoniul Fondului Bisericesc

În 1786, patrimoniul Fondului era constituit din 109 moşii şi sate şi 28 de munţi, pe care trăiau 36 580 suflete, ceea ce reprezenta, după I. Nistor (1921), o proporţie de peste 50% din populaţia Bucovinei, existentă la încorporarea ei de către Austria. Majoritatea covârşitoare a acestei populaţii era românească, cu excepţia unui număr redus de ruteni (ucraineni) pe domeniul Cizmei şi de huţani pe braniştile mănăstirii Putna, imigraţi din Galiţia vecină.

Patrimoniul Fondului a variat în decursul timpului datorită vânzării unor proprietăţi, lichidării servituţilor şi reformelor agrare, dar şi prin achiziţii de terenuri noi.

Averea imobiliară a Fondului consta din păduri, domenii, mine, stabilimente balneare, crescătorii de peşti ş.a.

Pădurile

Cea mai mare bogăţie a Fondului a constituit-o întotdeauna pădurile. Acestea totalizau în 1920 suprafaţa de 250 159 ha, adică 55,7% din suprafaţa păduroasă a provinciei. Din acestea, doar 225 346 ha erau păduri propriu-zise, 5 722, ha reprezentau terenuri arabile şi fâneţe, 18 276 ha păşuni, iar 815 ha teren neproductiv (I. Nistor, 1921).

Pădurile erau foarte valoroase nu numai datorită întinderii, ci şi compoziţiei lor specifice (74% răşinoase), calităţii superioare a lemnului, ce se bucura de o reputaţie mondială. Lemnul prelucrat era exportat în Orientul Apropiat şi Europa Centrală. Capitalul lemnos totaliza, în 1920, un volum pe picior de cca 65 milioane m³, iar cota anuală de tăieri era de 1 122 760 m³ (I. Nistor, 1921; S. Dimitrovici, 1922).

Domeniile

Cuprindeau în 1920 o suprafaţă de 17 424 ha. Din acestea, 8 478 ha, situate în jurul Rădăuţilor şi în Munţii Lucina, erau arendate statului austriac pentru întreţinerea hergheliei din Rădăuţi, iar restul de 8 377 ha constituiau 25 moşii mai mari sau mai mici, răspândite în toată Bucovina, fiind arendate la particulari.

Minele

În aceasta categorie intrau minele de mangan din lacobeni, Vatra Dornei şi Mestecs, precum şi minele de pirită din Fundul Moldoei (Şt. Gârbu, 1943).

Stabilimente baleno-climaterice

Cel mai important stabiliment balneo-climatic era cel din Vatra Dornei, destinat tratării reumatismului, afecţiunilor de cord, arterosclerozei, hipertensiunii ş.a.

Exploatări de nămol balnear s-au făcut la Colăcel, Poiana Ştampei, Poiana Negrii, Candreni, Coşna şi Şarul Dornei.

Stabilimentui balneo-climatic Iacobeni cuprindea băi sulfuroase şi de nămol (Şt. Gârbu, 1943).

Izvorul de apa de masă Poiana Negrii.

Pescăriile de la Cozmeni, cu 131 ha luciu de apă, pentru creşterea crapului, cu o producţie anuală de 50 tone (Şt. Gârbu, 1943).

6 păstrăvarii cu o capacitate de cca. 300 tone icre pe an (Şt. Gârbu, 1943).

De asemenea, în patrimoniul Fondului se aflau şi o serie de imobile de raport (cazărmile Jucica şi Cernăuţi), închiriate statului Austriac, fără a include aici clădirile necesare procesului de producţie sau de administraţie.

Averea integrală a Fondului bisericesc din Bucovina a fost estimată în 1914 la suma de 165 milioane coroane (J. Opletal, 1913, citat de. I Nistor, 1921), din care 20 milioane în numerar şi hârtii de valoare.

Gospodărirea pădurilor

Dată fiind valoarea superioară a fondului forestier administrat de către Fond şi a rezultatelor deosebite obţinute în acest domeniu, în cele ce urmează vom insista asupra gospodăririi pădurilor.

Noua administraţie austriacă a luat măsuri de cruţare a lemnului chiar din 1776, dar din lipsă de personal de specialitate, efectele au fost neînsemnate.

În 1840, au fost create 5 economate (apoi 8), cu scopul de a administra pădurile şi domeniile Fondului. Domeniile (moşiile) au fost exploatate în continuare prin arendare, iar lemnul din pădure şi păşunatul erau acordate pe bază de convenţiuni. Conducerea supremă se afla în mâna camerei generale de curte (S. Dimitrovici, 1922). O etapă nouă ş decisivă în gospodărirea raţională a pădurilor Fondului bisericesc începe în 1870 cu reorganizarea Fondului bisericesc şi crearea „Direcţiunii bunurilor fondului religios din Bucovina”, ca administraţie de stat autonomă, sub îndrumarea şi controlul Ministerului Agriculturii din Viena, începând din 1872. Această nouă direcţie a avut în cadrul acestui minister o situaţie specială, în sensul că nu era subordonată „Departamentului tehnic forestier” din Ministerul Agriculturii (I. Demetrescu, 1939).

Pentru toţi funcţionarii silvici de rang superior s-au cerut, începând din 1883, studii academice, examene teoretice de stat şi examenul de capacitate pentru serviciul tehnic silvic de stat. Pentru personalul silvic inferior, administraţia fondului a înfiinţat la Frătăuţi, începând din 1887, un curs propriu de pregătirea pădurarilor.

În aceste condiţii organizatorice şi mai ales după racordarea Bucovinei la circuitul economic mondial prin darea în exploatare, în 1867, a căii ferate normale Lyov – Cernăuţi – Paşcani – Iaşi şi ulterior, între anii 7880 şi 1910, a căilor ferate secundare, economia forestieră a Fondului a luat un mare avânt. Aceasta i-a permis Fondului să-şi construiască o infrastructură tehnică modernă, în numai circa 30 de ani (1880-1914).

Vom enumera în continuare principalele etape şi măsuri pe care le-a luat administraţia Fondului bisericesc până în 1914 pe linia gospodăriri raţionale a pădurilor.

– Introducerea unui regim silvic de cruţare a pădurilor şi de folosire raţională a lemnului, prin Ordonanţa forestieră din 1776, urmată de „Orândueala de pădure pentru Bucovina” din anul 1786 (V. Sabău, 1946; R. Ichim, 1988). Ultima reglementare este un adevărat compendiu de cultura şi exploatarea raţională a pădurilor din acel timp. „Orândueala de pădure” (publicată în limba română) a fost aplicată în Bucovina până la introducerea codului silvic austriac din 1852.

– Eliminarea totală a servituţilor de lemn (426 4447 m.c. anual), de păşunat (pentru 28 790 vite/an) şi utilizări de pământ (157 cazuri prin cedarea a 80 500 ha pădure şi alte locuri, plus 230 000 florini în numerar (Die Entwicklung, u.s.w., 1901).

– Arondarea proprietăţii şi eliminarea enclavelor, pe baza legii imperiale din 7 iunie 1883, pe circa 15 000 ha, din care Fondul a cedat cca. 50%, iar restul a rămas în patrimoniul său. (Die Entwicklung, u.s.w., 1901).

– Crearea unei foarte bune evidenţe a proprietăţii Fondului, în tablouri şi hărţi, bazată atât pe cadastru şi pe registrul impozitului funciar, cât şi pe măsurători proprii. Limitele definitive, marcate prin borne şi şanţuri pe teren, însumează 3 255 km, ceea ce depăşeşte distanţa Viena – Novaia Zemlia (Die Entwicklung, u.s.w., 1901).

– Amenajarea integrală a pădurilor Fondului prin secţia de amenajare proprie, înfiinţată în 1875. În 1901, s-a încheiat acţiunea de amenajare definitivă a ocoalelor silvice cu amenajamente provizorii si s-au revizuit cele cu lucrări definitive mai vechi. Între 1875 si 1901 s-a amenajat o suprafaţă de 439 858 ha în raza a 32 de ocoale silvice (Şt. Gârbu, 1934, citat de R. Ichim, 1988).

– Respectarea cu stricteţe a prevederilor amenajamentelor, nu numai în ce priveşte posibilitatea anuală, ci şi a tuturor lucrărilor de cultură prevăzute.

– Crearea accesibilităţii pădurilor prin construirea unei reţele de instalaţii de transport cu caracter permanent, atât pe uscat (căi ferate forestiere cu tracţiune mecanică şi animală, şosele şi drumuri de iarnă), cât şi pe apă (opustori) în bazinele râurilor Bistriţa Aurie şi ale afluenţilor săi, precum şi pe Ceremuş, pe baza a două programe de investiţii de câte 10 ani (1898-1907 şi 1908-1917). Ca urmare, desimea reţelei de instalaţii de transport a crescut de la 0,4 m/ha în 1897 la 6,2 m/ha în 1910 (J. Opletal, 1913) (A se compara cu desimea existentă la sfârşitul anului 1989 în România, de 6,4 m/ha – M. Ionescu, 1990).

– Proiectarea şi construirea a 3 200 km poteci de pază şi vânătoare, ceea ce revine la 14 m/ha.

– Legarea majorităţii ocoalelor silvice cu cantoanele silvice prin telefon.

– Construcţia reţelei de transport s-a manifestat benefic în economia Fondului, prin creşterea preţului lemnului, valorificarea mai completă a acestuia şi posiblitatea introducerii unor procedee de cultură mai fine. Drept urmare, venitul anual al Fondului s-a mărit în 1910 de cca. 9 ori în raport cu anul 1878 (J. Opletal, 1913). Construirea unei industrii proprii de prelucrare a lemnului (6 fabrici de cherestea: Falcău, Moldoviţa, Frasin, Putna, Gura Humorului şi Voivodeasa), cu o capacitate de debitare anuală de 246 000 m.c..în 1943 (Şt. Gârbu, 1943).

Ca urmare a aplicării unei administraţii raţionale, sub conducerea unui personal tehnic foarte bine calificat, cinstit şi ataşat profesiunii, Fondul bisericesc a devenit o întreprindere forestieră model de gospodărire, renumită nu numai în Austro-Ungaria, ci în întreaga Europă. Vom concretiza această afirmaţie prin câteva exemple.

Administraţia Fondului a fost vizitată încă din 1864 de către marele economist român P. S. Aurelian, care a publicat în 1876 cea mai bună monografie a Bucovinei (P. S. Aurelian, 1876), iar între 1892 şi 1912 de silvicultori din Vechiul Regat şi elevi ai Şcolii superioare de silvicultură de la Brăneşti, cu intenţia de a cunoaşte realizările deosebite ale acestei instituţii.

Fostul director al Fondului bisericesc, cons. silv. Johan Pitschak, a fost angajat în 1892 pe termen de 3 ani ca expert de către M.A.D. din România, în vederea îmbunătăţirii administraţiei pădurilor statului.

La expoziţia jubiliară din 1906 de la Bucureşti, organizată cu prilejul aniversării a 50 de ani de domnie a regelui Carol I, pavilionul Fondului Bisericesc din Bucovina a fost distins cu diploma de onoare, cu medalia de argint cu diplomă specială şi cu medalia de bronz cu diplomă specială. Tot cu această ocazie, au fost decoraţi o serie de silvicultori din serviciul Fondului bisericesc, cum au fost cons. silvici Frantz Czech, Artur Krahl, Josef Opletal ş.a. (Rev. Păd., 1906).

Ca recunoaştere a activităţii deosebite depuse timp de 50 de ani în slujba pădurilor montane din Alpi şi Carpaţi, cons. aulic Eugen Guzman, fost director al Fondului bisericesc, a primit în 1923 titlul de „doctor onorific” al „Înaltei şcoli pentru cultura solului” din Viena, alături de cei mai prestigioşi profesori universitari, şefi de administraţii silvice şi directori de institute de cercetări din Austria, Germania, Danemarca şi Suedia. Titlul de doctor honoris causa i s-a decernat „ca recunoaştere a activităţii sale exemplare pentru trecerea de la exploatarea extensivă la exploatarea intensivă a pădurilor, pentru facerea accesibilă a unor mari ţinuturi păduroase, precum si pentru crearea de industrii forestiere (E. Guzman, 1923).

După E. Guzrnan (1923), cons. silv. I. Krutter, care a fost directorul Fondului bisericesc între 1886 şi 1898, are meritul de a fi iniţiat campania de construcţii şi instalaţii de transport în pădurile Fondului, de a fi publicat în 1894 primul manual de silvicultură pentru cursul de pădurari de la Frătăuţi, în cadrul căruia a făcut prima cartare tipologică (ecologică) cu caracter silvicultural a pădurilor din Bucovina.

O altă personalitate care şi-a creat mari merite în administraţia Fondului a fost cons. silv. Josef Opletal, proiectantul general şi conducătorul lucrărilor de execuţie a reţelei de instalaţii de transport şi a fabricilor de cherestea, proprietatea Fondului bisericesc. Acesta s-a repatriat după 1918 în Cehoslovacia, ajungând în 1922 director general al Corpului tehnic silvic şi profesor universitar (Rev. Păd., 1923).

Cele mai mari merite în amenajarea pădurilor Fondului, în aplicarea prevederilor amenajamentelor şi respectarea posibilităţii le-a avut cons. silv. Frantz Czech, care timp de 55 de ani, neîntrerupt (1888-1943), a lucrat cu multă competenţă, probitate şi pasiune ca şef al serviciului de amenajare la această instituţie (R, Ichim, 1988).

Datorită bunului renume de care se bucura administraţia Fondului, fiind socotită o administrate model şi experimentală, ea fost vizitată, înainte de 1914, de experţi japonezi (ing. Naito, Sano şi Mighita), americani (Rutton) şi germani (ing. Gernlein, chemat şi ca expert în România după 1907, pentru a studia la faţa locului sistemul de amenajare a pădurilor. Tot în acest timp, Josef Opletal şi Eduard Lom, adjunctul său, au fost chemaţi ca experţi în Turcia, Grecia şi Iran (G. Sârbu, 1931).

Încheiem acest capitol prin a arăta că aprecierea pe care a făcut-o în 1934 prof. Marin. Drăcea la adresa administraţiei Fondului şi a personalului său silvic cu ocazia excursiei făcute în Bucovina de profesorii şi studenţii Facultăţii forestiere din Varşovia: „În Bucovina … veţi putea vedea şi aprecia singuri o gospodărire forestieră pe care noi o socotim ca cea mai perfect adaptată condiţiilor istorice şi staţionale din Carpaţi”, iar despre corpul silvic local: „Dv. veţi mai putea vedea şi apoi judeca opera unui distins corp silvic local – legat indisolubil şi pe toată viaţa de pădurile acestui colţ de pământ, asupra cărora s-a lăsat greu aripa vremurilor noi. Acest legământ trainic şi această … vă va putea arăta Dv., tineri studenţi, că legătura indisolubilă cu pădurea şi neţărmurita iubire de carieră constituiesc primul şi ultimul postulat al carierei de inginer silvic, căreia v-aţi devotat, în Bucovina, silvicultorimea vă va mai oferi această frumoasă pildă” (Codrii Bucovinei, 1933-1934).

Trebuie sa menţionăm că numai dragostea de pădure şi de opera înfăptuita a putut să reţină mai departe în serviciul Fondului pe inginerii germani, cehi ş.a. după prăbuşirea Austro-Ungariei, care s-au repatriat doar în 1940, după ocuparea Bucovinei de nord de către URSS.

Ar fi nedrept ca să încheiem acest capitol fără să menţionăm şi contribuţia inginerilor silvici români în perioada 1918-1944 Ia administrarea pădurilor Fondului. Din păcate, aceştia din urmă nu au avut la dispoziţie nici timp suficient şi nici condiţii. de lucru care să le permită rezultate spectaculoase. Totalitatea acestora s-au încadrat după 1948 în administraţia de stat, unii dintre ei ilustrându-se apoi în învăţământ, cercetare, proiectare şi producţie.

Un aport important l-au adus silvicultorii bucovineni în domeniul amenajării pădurilor ţării. Dintre aceştia, s-au remarcat ing. Teodosie Botezat, devenit după 1948 director al Direcţiei de amenajarea pădurilor din Ministerul Silviculturii, iar ulterior inginer şef al Institutului de Proiectări Silvice, ing. Ilie Dan, ing. Ştefan Gârbu, ing. Gheorghe Cârlea, şefi de comisie de amenajarea pădurilor şi şefi de proiecte de investiţii ş.a.

Dintre şefii de ocoale ai Fondului bisericesc bucovinean a făcut parte şi renumitul prof. univ. dr. ing. Mihai Prodan de la Universitatea din Freiburg am Breisgau din Germania.

Fondul Bisericesc, factor de progres şi civilizaţie în viaţa Bucovinei

De veniturile din ce în ce mai ridicate ale Fondului bisericesc a beneficiat, nu numai biserica ortodoxă, ci şi şcoala şi cultura româneasca şi, în general, toate naţionalităţile din această provincie. În acest sens, vom prezenta câteva realizări mai importante pe linie religioasă, socială, culturală şi naţională a acestei instituţii, la nivelul deceniului zece al secolului nostru.

a. În domeniul confesional:

– Întreţinerea mitropolitului şi a consilierilor consistoriali;

– Întreţinerea stareţilor ţi a călugărilor de la toate mănăstirile din Bucovina;

– Asigurarea salariului (congruci) preoţilor de mir şi a pensiilor văduvelor şi orfanilor rămaşi de pe urma preoţilor şi cântăreţilor bisericeşti;

– Asigurarea salariilor (dotaţiilor) pentru cântăreţii bisericeşti şi pălimari;

– Întreţinerea facultăţii de teologie de pe lângă Universitatea din Cernăuţi;

– Întreţinerea seminarului clerical (50 elevi);

– Întreţinerea şcolii cantorale din Cernauţi;

– Finanţarea revistei bisericeşti „Candela”;

– Finanţarea tipografiei „Mitropolitul Silvestru”;

– Contribuţii la întreţinerea mănăstirilor şi a bisericilor săteşti;

– Construirea şi întreţinerea caselor parohiale;

– Plata salariilor profesorilor de religie ortodoxă de la toate instituţiile de învăţământ din Bucovina;

– Construirea şi întreţinerea reşedinţei mitropolitane şi a bisericii catedrale ortodoxe din Cernăuţi (Nistor, 1921).

b. În domeniul şcolar şi cultural

– Întreţinerea liceului clasic din Suceava, a liceului real, a liceului de fete şi a şcolii primare, toate trei din Cernăuţi;

– Întreţinerea şcolilor săteşti (triviale) în sec. XVIII-XIX;

– Contribuţie anuală la întreţinerea şcolilor primare din Bucovina;

– Acordarea unui număr de burse pentru studenţii de la Facultatea de silvicultură din Bucureşti, pentru pregătirea doctoratului la teologie ş.a.;

– Acordarea de subvenţii pentru acţiuni culturale.

c. În domeniul social

– Acordarea de ajutoare materiale populaţiei rurale, sub formă de permise gratuite sau cu preţ redus pentru lemn de lucru în volum de cca. 100 mii m.c./an, în perioada 1926-1940.

d. În domeniul economic

– Punerea în valoare a unor bogăţii naturale imense, în primul rând lemnul, creând astfel posibilităţi de câştig şi pentru populaţia bucovineană;

– Finanţarea parţială a construcţiei de căi ferate secundare din Bucovina, precum şi a altor obiective cu caracter economic;

– Înzestrarea coloniştilor străini şi a pământenilor cu proprietăţi agricole din averea Fondului bisericesc, în condiţii avantajoase pentru aceştia.

Încercând să facem bilanţul celor 165 de ani de existenţă neîntreruptă a Fondului bisericesc ortodox-român din Bucovina, trebuie să recunoaştem că acesta a fost pozitiv. Remarcăm însă că de existenţa acestuia nu a profitat în totalitate populaţia autohtonă românească, din cauza schimbării raporturilor demografice dintre români şi celelalte naţionalităţi din Bucovina imigrate ulterior, precum şi datorită favorizării, de către administraţia austriacă, pe toate căile, a elementelor imigrate, în dauna românilor autohtoni. După cum se poate remarca, neîmplinirile acestei instituţii nu se datorează unor deficienţe legate de administrarea patrimoniului său, ci de înstrăinarea în parte a averii şi a veniturilor acestei instituţii confesionale româneşti, prin încălcarea menirii impuse de ctitori şi a legilor canonice ale Bisericii Ortodoxe.

Bibliografie

Aurelian, P. S., 1876 : Bucovina. Descriere economică însoţită de uă chartă. Typographia laboratorilor români, Bucureşti.

Boldur, M., 1922 : Politica forestieră a României de la 1919 până în prezent. Rev. Păd., nr. 1.

Boldur, M., 1931 : Problema Fondului bisericesc din Bucovina. Rev. Păd., nr. 8. 4. Ciobanu, P., 1963: Studiul condiţiilor de regenerare naturală a molidului în Bucovinia. Lucrare de dizertaţie.

De un bucovinean, 1904 : Rutenizarea Bucovinei şi cauzele deznaţionalizării poporului român. După date autentice, Minerva, Bucureşti.

Demetrescu, I. C., 1939 : Evoluţia administraţiei forestiere de stat 1918-1933. Bucovina I. E. Torouţiu, Bucureşti.

Diaconovich, C., 1893 : Enciclopedia română. Tomul I. Editura şi tiparul Kraff, Sibiu.

Dimitrovici, S., 1922 : Istoricul şi Organizaţia Pădurilor „Fondului bisericesc ortodox-român din Bucovina”. Institutul de arte grafice şi editură „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi.

Gârbu, Şt., 1J34 : Monografia Fondului bisericesc ortodox-român din Bucovina. Lucrare de subinspector. Man. Cernăuşi.

Gârbu, Şt., 1941. Problema Fondului bisericesc ortodox-român din Bucovina. Rev. Păd., nr. 4.

Gârbu, Şt., 1934 : Anii forestieri 1941-1942 în Bucovina în lumina evenimentelor. „Bucovina Forestieră”. Anul I, nr. 1, Cernăuţi

Gârbu, Şt., 1943 : Fondul bisericesc ortodox român din Bucovina la expoziţia „Bucovina reîntregită 1942”. Bucovina Foresteră, Anul I, nr. 2, Cernăuţi.

Guzman, E., 1923 : Promnoţia festivă de doctori onorifici la Înalta Şcoală, pentru cultura solului din Viena, Rev. Păd., nr. 5-6.

Guzman, E., 1923 : Transportul lemnelor, pe apă şi pe uscat. Rev. Păd., nr. 11.

Ichim, R., 1988 : Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina. Editura Ceres, Bucureşti.

Ionescu, M., 1990 : Drumurile forestiere astăzi. Rev. Păd., nr. 3-4.

Iorga, N., 1938 : Românismul în trecutul Bucovinei. Publicaţiile Mitropoliei Bucovine supt I. P. S. S. Mitropolitul Visarion, Bucureşti.

Krutter, J., 1894 : Leitfaden fur den Unterricht beim Lehrnurs fur Waldaufseher. Czernowitz.

Marchevici, D., 1937 : Evoluţia legislaţiei silvice austriace în Bucovina de la anexarea Bucovinei la Austria în anul 1774 până la extinderea Codului Silvic Român din 1910 şi a legilor silvice române referitoare şi asupra Bucovinei la data de 17 iunie 1923. Lucrare de subinspector. Man Cernăuţi.

Morariu, C-tin, 1893 : Părţi din istoria românilor bucovineni scrise în limba poporală. Tipografia şi litografia Arh. Silvestru Morariu – Andrievici, Cernăuţi.

Nistor, I., 1915 : Românii şi rutenii în Bucovina. Studiu istoric şi statistic. Edit. Acad. Române. Librăriile Socec&Comp. C. Sfetea, Pavel Suru, Bucureşti.

Nistor, I., 1916 : Un capitol din viaţa culturală a românilor din Bucovina, 1774-1857. Acad. Română. Discursuri de recepţie XLIV, Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, Bucureşti.

Nistor. I., 1916 : Istoria bisericii din Bucovina şi a rostului ei naţional-cultural în viaţa românilor bucovineni. Edit. Casei Şcoalelor, Bucureşti.

Nistor, I., 1921 : Istoria Fondului Bisericesc din Bucovina. Institutul de Arte grafice şi Editura „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi.

Nistor, I., 1991 : Istoria Bucovinei. Edit. Humanitas, Bucureşti.

Opletal, J., 1906 : Forstliche Bauinvestitionen. In Verlage der K. K. Guterdirehtion, Czernowitz.

Opletal, J., 1913 : Das forstliche Transportwesen. Wilhelm Frick , K. U. K. Hofbuchhandler, Wien, Leipzig.

Sabău, V., 1946 : Evoluţia economiei forestiere în România. Regimul juridic. Normele de ocrotire, exploatare şi cultură. „Progresul Silvic”, Bucureşti.

Sârbu, G., 1931 : Reflexiuni asupra administraţiei Fondului bisericesc ortodox-român din Bucovina în trecut şi în prezent. Cernăuţi.

Sbiera, I.G., 1899 : O pagină din istoria Bucovinii din 1848-1850. Soc. tipografică bucovineană, Cernăuţi.

Trebici, Vl., 1990 : Numărul populaţiei Bucovinei în anii 1775-1910, „Zorile Bucovinei”, miercuri, 21 noiembrie, Cernăuţi.

Ţibu, G., 1959 : Istoricul fostului Fond bisericesc din Bucovina. Manuscris.

xxx, 1892 – 1893 : Notă cu privire la consilierul silvic Pitschalk Johan. Rev. Păd., 1892, pag. 18 ; 1893, pag. 174, 268-269.

xxx, 1901 : Die Entwicklung der Land und Forstwirtschaft und ihren Industrien, sowie der Jagd und Fischerei. Im: Herzagthume Bukowiwna, Wien.

xxx 1906 : Expoziţiunea generala română din 1906: Recompensele acordate expozanţilor şi colaboratorilor. Rev. Păd., pag. 420-421.

xxx 1923 : Desbaterile congresului inginerilor silvici din Cernăuţi. Rev. Păd., nr. 3.

xxx 1937 : Mitropolia Bucovinei. Fapte şi gânduri pentru biserica Bucovinei. M. O., Imprimeria Naţională, Bucureşti.

Summary. The Romanian Orthodox Fund in Bukovina. General presentation

First of all the refers to historical conditions of the creation of the Romanian Orthodox Church Fund in Bucovina as a result of the taking over at Romanian Orthodox Church properties in the administration of the Austrian state.

Then, it is discussed the evolution of this institution in the period of the Austrian administration and the remarkable achievements in the forest management are emphasized.

The closing paragraphs contain some considerations about the contributions of the Church to the economic and cultural development at the Romanian nationality in Bucovina.