Interesul pentru fenologie este unul dintre cele mai vechi, având în vedere că, în trecut, posibilităţile de supravieţuire ale omului şi, în mod special, activităţile din agricultură, erau legate în mod direct de înţelegerea relaţiilor dintre mediu şi dezvoltarea florei şi faunei (Keatley et al., 2003).

În prezent în contextul schimbărilor climatice, datorită posibilităţilor de monitorizare, bazate pe sensibilitatea speciilor de plante de a înregistra şi de a răspunde condiţiilor de mediu, fenologia cunoaşte un reviriment (Kramer, 1994; Menzel, 2000; Sparks et al., 2000; Chmielewski şi Rötzer, 2001; Sparks şi Menzel, 2002).

Chiar dacă România poate fi aşezată în rândul unor ţări cu tradiţie în domeniu în raport cu începuturile efectuării de observaţii fenologice (Hepites, 1882 b, 1887; Ţiţu, 1891; 1895), continuitatea acestora la nivel naţional, pentru specii de arbori şi arbuşti, s-a întrerupt în anul 1965, odată cu încetarea cercetărilor coordonate de Aurora Tomescu şi Teodor Bălănică în cadrul I.C.E.F. De la această dată, literatura forestieră românească de specialitate a prezentat tot mai sporadic rezultate ale unor cercetări fenologice, în special în ultimul deceniu, perioadă în care, după cum arată vanVliet et al. (2003), în străinătate interesul pentru fenologie a cunoscut un trend ascendent.

Pentru speciile cultivate, observaţiile fenologice s-au efectuat, începând cu anul 1955, în cadrul Laboratorului de Agrometeorologie din cadrul instituţiei de resort pentru meteorologie în prezent Administraţia Naţională de Meteorologie (A.N.M.) rezultatele fiind destinate utilizatorilor din domeniul agricol şi constituind suportul pentru studiile de impact din acest domeniu.

Existenţa unor date pe termen lung în diverse reţele naţionale, precum şi prelucrarea şi utilizarea observaţiilor fenologice atât în relaţie cu schimbările climatice, cât şi cu diverse domenii de activitate a căpătat o importanţă deosebită, studiul biodiversităţii, silvicultura, agricultura, medicina umană fiind numai câţiva beneficiari ai acestor observaţii, ca şi ai fenologiei în general (Sparks et al., 2000; Scheifinger et al., 2002; vanVliet şi deGroot, 2003). Pentru domeniul forestier, interesul pentru fenologie a crescut în ultimii ani, producerea fenofazelor fiind un factor important în analizarea schimbărilor în productivitatea netă a arborilor în relaţie cu schimbările climatice pe termen lung (Schaber, 2002).

Având în vedere aceste aspecte, scopul lucrării este de a realiza, pe baza unor informaţii din literatura de specialitate românească şi străină, o sinteză a principalelor aspecte referitoare la dezvoltarea şi perspectivele fenologiei.

Referindu-se la termenul “fenologie”, Lieth (1974) consideră că aceasta “este în general descrisă ca arta observării fazelor ciclului de viaţă sau a activităţii plantelor şi animalelor în apariţia lor temporală din timpul unui an”, accepţiune pe care o vom găsi şi la alţi autori (de exemplu Rathcke şi Lavey, 1985; Walther et al., 2002). Acelaşi sens îl întâlnim şi în literatura forestieră de specialitate românească, fenologia ocupându-se cu “studiul principalelor fenomene cu caracter ciclic, vizibile în evoluţia anuală a organismelor vegetale şi animale” (Cenuşă, 1996), în aceeaşi accepţiune şi la Bălănică (1946), Doniţă et al. (1977) şi Marcu (1983).

O noţiune legată de fenologie este cea de sezonalitate: “apariţia unor anumite evenimente sau grupuri de evenimente biotice şi abiotice în decursul unei perioade limitate definite sau al unei perioade a anului astronomic (solar, calendaristic)” (Lieth, 1974). Definiţia mai largă a lui Schnelle (1955, citată de Menzel şi Estrella, 2001; Sparks şi Menzel, 2002), după care “fenologia este studiul evenimentelor naturale sau biologice în relaţie cu climatul”, include ambele aceste accepţiuni. Termenul se pare că ar fi fost propus mai întâi de către botanistul belgian Charles Morren (1853), cel care l-a consacrat în înţelesul actual prin stabilirea de metodologii şi de raporturi cu climatologia fiind Carl von Liné (1751)(Hopp, 1974). Cu privire la începuturile fenologiei ca ştiinţă, trebuie luată în considerare şi referinţa lui Sarvas (1974), care menţionează că în anul 1735 biologul francez de Reaumur utilizează un model bazat pe suma temperaturilor în studiul fenologiei unor specii de cereale (Reaumur, 1735 citat de Chuine et al., 1998).

Cele mai vechi înregistrări fenologice continue pe termen lung, cunoscute în prezent, provin din Japonia (anul 812 î.Hr.), însă la acea dată scopul acestora nu era unul ştiinţific, ci unul referitor la o sărbătoare locală un festival legat de înflorirea cireşului (Schaber, 2002). Tot în această categorie pot fi incluse şi datele existente în calendarul Xia Xiao Zheng din China (sec. al XI-lea î.Hr.), care conţinea, alături de evenimente fenologice, şi starea vremii, fenomene astronomice, evenimente legate de agricultură, înregistrate cu o periodicitate lunară (Chen, 2003). Pentru Europa, cele mai vechi înregistrări continue sunt cele consemnate în Marea Britanie, pentru perioada 1736-1947 (Sparks et al., 1995), precum şi cele făcute în “Calendarium Florae Carniolicae” (1761) în Slovenia. Observaţii disparate asupra speciilor de plante pentru Europa, fosta URSS şi SUA, începând cu anul 1530, sunt înregistrate într-o bază de date istorice la Deutscher Wetterdienst (Germania)(Rachimov, 2004), în timp ce pentru Asia, în China, numeroase date fenologice, pentru ultimii 3000 de ani, au fost identificate în diverse scrieri vechi (Chen, 2003).

Deoarece încă din perioadele de început ale fenologiei ca ştiinţă s-a constatat că interpretarea şi analiza comparativă a datelor furnizate de observaţiile fenologice este în strânsă legătură cu numărul punctelor de observaţie, una din principalele preocupări a constat în încercarea de amplasare a acestora pe arii cât mai extinse.

La peste două secole distanţă de prima materializare a acestei idei, reţelele de observaţii sunt de actualitate, Schwartz (1999) considerând de maximă importanţă, pentru perioada următoare, dezvoltarea de reţele, atât la nivel naţional, cât şi global.

Reţeaua fenologică este definită de Hopp (1974) ca fiind “alcătuită dintr-un număr de colaboratori care observă şi înregistrează data apariţiei stadiilor de dezvoltare sau fenofazelor plantelor indicatoare”; acelaşi autor realizează, pentru perioada 1750-1970, şi prima sinteză referitoare la reţelele de fenologie, completări şi informaţii mai detaliate fiind prezentate în Schwartz (2003). În acest sens, se consideră că Linné este primul care desfăşoară observaţii la nivel ştiinţific şi stabileşte o reţea regională de observaţii fenologice (Schaber, 2002).

Considerate din punctul de vedere al perioadei cu observaţii continue, în prezent, cele mai importante reţele naţionale sunt, într-o ordine a rezultatelor şi amplitudinii programului de observaţii cele din Germania, Marea Britanie, Cehia şi Slovacia, în afara acestora existând şi alte reţele care desfăşoară programe de observaţii şi care au, de asemenea, date utile pentru ultimii 50 de ani, de ex. Elveţia, Austria (Rachimov, 2004). Deşi la nivel mondial rezultate notabile în domeniu au fost obţinute în multe zone, este acceptat faptul că cea mai bogată tradiţie a efectuării monitoringului fenologic se găseşte în Europa (Menzel, 2003).

Una dintre reţelele naţionale cu cele mai notabile rezultate (Sparks et al., 2000) şi care continuă tradiţia germană a efectuării de observaţii fenologice este cea coordonată de Deutscher Wetterdienst (DWD), care funcţionează în forma actuală din anul 1922 (Schaber, 2002); ca punct de plecare şi referinţă pentru aceasta trebuie menţionată cunoscuta reţea coordonată de Hoffmann şi Ihne, care a funcţionat în Germania în perioada 1883-1941 (Menzel, 2003). Din anul 1951, DWD operează cu un număr foarte mare de staţiuni fenologice (peste 2000), în care se urmăresc un număr de 167 fenofaze ale unor plante sălbatice, agricole, arbori fructiferi şi viţă de vie (Menzel, 2001). Staţiunile fenologice sunt amplasate în apropierea unor staţii meteo, existând deja aplicaţii şi unele modele elaborate pe baza acestor înregistrări (de ex. Rötzer et al., 2004). DWD editează “Phäno-logie Jurnal”, o foaie volantă în care sunt publicate informaţii referitoare la actitvitatea de fenologie desfăşurată în cadrul institutului.

În Marea Britanie, reţeaua fenologică a fost instalată în anul 1875, o serie de modificări referitoare la metodologie şi la alegerea staţiunilor fiind făcute în anul 1891, forma actuală funcţionând din anul 1948 (Sparks et al., 2000). Rezultatele observaţiilor sunt publicate în revista “Quarterly Journal of the Royal Meteorological Society”, pentru perioada 1891-1948 fiind disponibilă sinteza lui Jeffree, (1960).

Începuturile fenologiei în Cehia şi Slovacia sunt comune, debutând, pentru scurt timp la nivelul ultimei jumătăţi a secolului al XIX-lea şi desfăşurându-se în mod regulat şi organizat începând cu anul 1923, fenofazele observate includ peste 80 de plante, dar şi unele păsări migratoare şi insecte. Revizuiri ale metodologiei au fost făcute în anii 1956 şi 1985 în Cehia, în timp ce în Slovacia ghidul de efectuare a observaţiilor a fost completat în anul 1996 (Menzel, 2003).

Prima reţea fenologică internaţională a fost instalată de către Societas Meteorologica Palatina din Mannheim şi a funcţionat în perioada 1781-1792, incluzând mai multe staţiuni fenologice în întreaga Europă, iniţiativa fiind reluată în perioada 1882-1941 (Schaber, 2002). O altă încercare de stabilire a unei reţele internaţionale aparţine Comitetului Fenologic din cadrul Programului Biologic Internaţional (US/IBP), în acest cadru realizându-se, în America de Nord, o serie de cercetări referitoare la fenologie şi sezonalitate (Lieth, 1974). În prezent, îşi desfăşoară activitatea, în paralel, mai multe reţele transnaţionale de observaţii.

International Phenological Gardens (IPG). Probabil cea mai importantă la ora actuală, această reţea a fost înfiinţată în anul 1957 de către F. Schnelle şi E. Volkert, ca urmare a deciziei luate cu ocazia primei întâlniri a “Comisiei Agrometeorologice” (1953) a Organizaţiei Meteorolo-gice Mondiale privind începerea unui program fenologic internaţional; în prezent, coordonarea reţelei este asigurată de către un colectiv din cadrul Universităţii Humboldt din Berlin (Chmielewski, 2004). Spre deosebire de alte reţele, IPG este mai curând o reţea de plante decât una de observatori: dacă în celelalte reţele observaţiile se fac asupra unor plante cu o largă variabilitate genetică, în acest caz această influenţă a fost eliminată, prin utilizarea de plante identice din punct de vedere genetic (clone) (Schnelle şi Volkert, 1974).

Chmielewski (2004) arată că primele observaţii fenologice au început la Offenbach a.M. (IPG 24) în anul 1959, reţeaua funcţionând fără întrerupere de la data înfiinţării. La nivelul anului 2003 existau un număr de 57 de staţiuni fenologice în 16 ţări, în diverse condiţii de mediu (altitudine: 10-1500 m, longitudine: 10° V 30° E, latitudine: 70° N 40° N); România este singura ţară din estul Europei care nu a participat, până în prezent, la acest program. Observaţiile fenologice sunt efectuate în cadrul programului standard (18 specii cu diferite varietăţi şi provenienţe) şi în cadrul programului extins (conţine în plus câteva provenienţe din diferite zone), asupra unui număr de fenofaze între 3 şi 7, în funcţie de specie, rezultatele fiind publicate anual în revista “Arboreta Phaenologica”.

European Phenological Network (EPN). Reţeaua, iniţiată prin Programul Cadru 6 (FP6) al Uniunii Europene în anul 2001 este formată de 13 parteneri din şapte ţări (vanVliet et al., 2003), având scopul de a “îmbunătăţi monitoringul, evaluarea şi prognoza schimbărilor fenologice induse de climat şi a efectelor acesteia în Europa” (vanVliet şi deGroot, 2003). Prin acest demers se are în vedere creşterea eficienţei, valorificarea şi utilizarea datelor provenite din cadrul reţelelor de monitoring componente şi promovarea utilizării datelor fenologice în evaluarea schimbărilor climatice la nivel european. EPN a realizat şi o bază de date bibliografică şi una dedicată observaţiilor fenologice din cadrul reţelelor componente, ce pot fi consultate la adresa Web http://www.wur.nl/msa/epn/.

International Co-operative Programme on the Assessment and Monitoring of Air Pollution Effects on Forests (ICP Forests). Programul de fenologie forestieră este unul din cele 11 programe de măsurători ce se efectuează în suprafeţele permanente de monitoring de nivel II (level II) din cadrul reţelei ICP Forests, acesta fiind coordonat de “Grupul de experţi pentru meteorologie şi fenologie”. La nivelul Europei există peste 860 de suprafeţe permanente de acest fel (Anonymous, 2002), componenta românească a reţelei ICP incluzând 13 puncte (Badea, 1998). Pentru comparabilitatea datelor, partea a IX-a a manualului ICP, ce include metodologia de colectare a datelor, este dedicată observaţiilor fenologice, scopul acestora având în vedere nu atât poluarea aerului, cât mai ales analiza schimbărilor climatice, precum şi a relaţiilor dintre fenofaze şi alte fenomene la nivel de arbore (starea coroanei, vătămări biotice, acumulări de litieră, creşteri în diametru etc.) (Preuhsler, 2002).

Global Phenological Network (GPN). Colaborarea internaţională din domeniul fenologiei, în special în ultima perioadă, a condus la ideea realizării unei reţele fenologice la nivel mondial, după un concept asemănător reţelei IPG, prin utilizarea de plante obţinute prin înmulţire vegetativă. În cadrul programului standard, observaţiile sunt efectuate asupra unui număr de 14 specii, acesta putând fi extins cu fazele de înflorire ale unor specii de plante vernale şi subarbuşi. Prima staţiune fenologică GPN a fost instalată la Deuselbach Germania în anul 1998, fiind urmată de alte 15, situate în Asia, Europa, America de Nord; pentru Europa se preconizează a se ajunge în viitor la un număr de 75 de staţiuni GPN (Bruns et al., 2003). Detalii referitoare la GPN se pot găsi pe Web, la adresa: http://www.dow.wau.nl/msa/gpm/.

Între cele mai vechi referiri la fenomene fenologice cunoscute până în prezent din România se înscriu cele din “Cronica Braşovului” (1420); primele observaţii cu caracter ştiinţific au fost efectuate de către Gustav Arz din Sebeş şi Ed. Lurtz din Braşov (1850-1860)(Marcu, 1979), iar în perioada 1851-1891, profesorul Ludwig Reisenberg efectuează observaţii fenologice la flora spontană şi cultivată, în zona Sibiu (Berbecel, 1984).

Apreciind importanţa observaţiilor meteorologice pentru agricultură, Ştefan Hepites publică în anul 1882 lucrarea “Utilizarea observaţiilor meteorologice în agricultură” (Hepites, 1882a), realizând totodată şi primele “Instrucţiuni relative la observaţiuni asupra fenomenelor vegetaţiunei şi asupra animalelor pentru climatologia unei regiuni” (Hepites, 1882b). El va fi şi iniţiatorul acestor observaţii “pe întreaga ţară”, primele fişe cu rubrici speciale pentru “determinarea stării de înaintare a vegetaţiei” realizându-se în anul 1886 acesta părând a fi anul efectuării primelor observaţii fenologice într-un cadru organizat (Ţiţu, 1891). O lucrare ulterioară (Hepites, 1887) include de altfel prezentarea unor aspecte metodologice referitoare la importanţa observaţiilor pe termen lung, precum şi la dependenţa grade-zile în producerea fenofazelor. Necesitatea efectuării de observaţii fenologice era privită, la acea dată, şi ca o completare a informaţiilor de climatologie, datorită numărului redus de staţii meteo existente.

Începând cu anul 1885, în “Analele Institutului Meteorologic” începe publicarea de aprecieri asupra evoluţiei stării de vegetaţie în raport cu condiţiile meteorologice, în rubricile “Constatarea stării de vegetaţie”, “Caractere particulare” sau “Starea agricolă”, sub semnătura lui Şt. Hepites, iar mai apoi a lui D. Elefteriu, modul de alcătuire al acestor rubricii având formatul unor caracterizări agrometeorologice lunare, sezoniere sau anuale (Berbecel, 1984).

Din aceeaşi perioadă de început datează şi colaborarea acestei instituţii cu corpul silvic, la acea dată apelându-se la sprijinul silvicultorilor în vederea efectuării observaţiilor (Bălănică, 1946). Datorită bazei materiale reduse a Institutului Meteorologic, pentru materializarea iniţiativei, Hepites formulează o cerere de colaborare către silvicultorii din pădurile statului şi din cele de pe Domeniul Coroanei (Hepites, 1887).

Această iniţiativă este legată de anul 1888, în fapt prima încercare românească de constituire a unei reţele naţionale de observaţii fenologice, remarcându-se totodată această dată ca fiind apropiată de cea a înfiinţării reţelelor în ţări cu tradiţie în domeniu la ora actuală (Germania, Marea Britanie).

Unul din cele dintâi seturi de observaţii fenologice continue dintr-o staţiune fenologică dată (1886-1891), Comândăreşti, judeţul Botoşani) publicat de (Ţiţu, 1891), este structurat pe trei categorii de observaţii arbori şi arbuşti, plante agricole şi păsări, animale, datele prezentate în lucrare incluzând valori extreme şi mijlocii pentru fenofazele a 30 de specii de arbori şi arbuşti şi a opt specii de plante agricole. Acelaşi autor continuă observaţiile în staţiunea fenologică menţionată (Ţiţu, 1895; Ţiţu, 1896) şi realizează şi prima analiză comparativă a apariţiei fenofazelor în raport cu alte staţiuni fenologice, precum şi încercarea utilizării prognozei fenologice. Ţiţu efectuează observaţii şi la Glăvăneşti şi Copou (Iaşi), iar în “Buletinul Ministerului de Agricultură” din noiembrie 1891 publică “Încercări asupra studiului climatologic la Comăndăreşti cu ajutorul observaţiilor fenologice şi unele fenomene asupra animalelor”.

Prima serie de date fenologice (18871895) la arie extinsă pentru Moldova şi Ţara Românească este prezentată de către acelaşi autor (Ţiţu, 1895), pentru un număr de 31 de staţiuni fenologice şi cinci specii de arbori. Datele sunt analizate comparativ, pe gradienţi altitudinali şi latitudinali, fiind luată ca punct de referinţă staţiunea Giurgiu. De asemenea, pentru 10 staţiuni şi şase specii (trei spontane, trei cultivate) sunt prezentate date referitoare la durata fenofazei şi la valorile grade-zile corespunzătoare.

Preocuparea Institutului Meteorologic pentru fenologie se concretizează prin publicarea lucrării “Instrucţiuni relative la observaţii asupra fenologiei vegetaţiei” (1921)(Otetelişanu, 1923), urmată de propunerea lui C. Dissescu de organizare a unei reţele de staţii meteorologice cu program fenologic (1928), materializată în anul 1930, când se înfiinţează Biroul de Meteorologie Agricolă, având drept scop informarea generală asupra stării vegetaţiei culturilor agricole folosindu-se observaţiile periodice de la unele staţii meteorologice (Berbecel et al., 1963).

În perioada 1932-1940, la solicitarea Institutului Meteorologic Central, Casa Autonomă a Pădurilor Statului (C.A.P.S.) a efectuat, disparat şi cu întreruperi mari, observaţii fenologice pentru un număr de 34 de specii de arbori, arbuşti, subarbuşti, corespunzător la cinci faze fenologice (înmugurire, înfrunzire, înflorire, coacerea fructelor şi căderea frunzelor). O încercare de sinteză (în manuscris, însă rămas necunoscut) a fost făcută de către C.A.P.S. pentru un număr de cinci specii şi pentru o parte din fazele de vegetaţie (Bălănică, 1946). Pentru anul 1938 există informaţii publicate referitoare la observaţii fenologice efectuate în Bucureşti (Rădulescu, 1938).

Prima reţea românească de fenologie forestieră în accepţiunea prezentată anterior se va dezvolta în cadrul Institutului de Cercetări Forestiere, sub coordonarea Laboratorului de Meteorologie şi Climatologie forestieră. Bălănică, (1946) arată că observaţiile au fost începute în anul 1946, dată la care “după laborioase studii de literatură de specialitate” au fost publicate şi primele instrucţiuni de realizare a observaţiilor fenologice. O analiză comparativă, efectuată cu ocazia începerii observaţiilor din programul I.C.A.S. (2004), a evidenţiat calitatea şi comparabilitatea acestora cu metodologiile actuale, de exemplu cu cea utilizată în reţeaua germană Deutscher Wetterdienst DWD (Anonymous, 1991). Chestionarele I.C.E.F. elaborate la acea dată includeau un număr de 67 de specii şi şase fenofaze în plus faţă de instrucţiunile anterioare apărând colorarea frunzelor şi stadiile acestora (început, mediu şi final) numărul staţiunilor fenologice în primul an de la instalare fiind de 228 (ICEF 32, CAPS 134, Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina 38, Fondul Grăniceresc Bistriţa Năsăud 9, Uzinele Domeniilor Reşiţa 8, Fondul Grăniceresc Caransebeş 7).

În ciuda entuziasmului manifestat cu ocazia acestui nou început, dificultăţile şi disfuncţionalităţile au fost numeroase: spre exemplu, majoritatea punctelor de observaţie din anul 1949 nu mai corespundeau cu cele din 1948 (Bălănică şi Tomescu, 1949). Până în anul 1955 se efectuaseră observaţii fenologice sistematice asupra unui număr de 24 de specii forestiere, în 190 de staţiuni fenologice, aspectele urmărite în urma prelucrării datelor colectate referindu-se la desfăşurarea în timp şi spaţiu a fazelor periodice de vegetaţie, la interacţiunile dintre factorii de mediu şi fenofaze influenţa temperaturii, influenţa luminii, influenţa precipitaţiilor, precum şi la interacţiunile dintre fenofaze şi factorii de relief. În plus, s-au analizat şi o serie de influenţe interne asupra desfăşurării fenofazelor: vârstă, caractere, ereditate, particularităţi fenologice (Tomescu, 1957).

După anul 1955, amploarea cercetărilor s-a diminuat, astfel că în anul 1961 se efectuau observaţii fenologice asupra a 36 de specii, însă numai în 46 de staţiuni fenologice (Tomescu, 1967); în anul 1965 acest program ia sfârşit, chiar dacă seriozitatea echipei ar fi fost un motiv întemeiat pentru o continuare a cercetărilor. Făcând o comparaţie cu programe similare desfăşurate în străinătate, se poate concluziona că aceasta a fost o decizie eronată: spre interesul pentru fenologia speciilor forestiere a făcut ca în Slovacia, în anul 1986, să debuteze observaţii de acest fel în fiecare regiune forestieră (Braslavská, com. pers.), în timp ce în Finlanda, începând cu anul 1995, Institutul de Cercetări Forestiere (METLA) a iniţiat realizarea unei reţele pentru observaţii asupra speciilor forestiere (Kubin et al., 2004).

Primul laborator de agrometeorologie a luat fiinţă în anul 1950 în cadrul I.M.H., programul de observaţii şi măsurători incluzând şi observaţii fenologice asupra culturilor de câmp, iar în anul 1955 Virgil Jianu înfiinţează secţia de agrometeorologie, organizată în trei laboratoare şi având drept scop deservirea cu informaţii de specialitate a domeniului agricol. În anul 1959 funcţionau în cadrul reţelei Institutului Meteorologic 250 de posturi fenologice, primele instrucţiuni pentru efectuarea observaţiilor agrometeorologice fiind realizate în această perioadă (Berbecel et al., 1963).

Reorganizarea activităţii de agrometeorologie din anul 1960 a vizat şi organizarea reţelei de staţii şi posturi agrometeorologice în conformitate cu normele O.M.M., cu sprijinul direct al Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare. În cadrul programului privind fenologia culturilor agricole au fost elaborate instrucţiuni speciale, pe categorii de culturi (Berbecel et al., 1962a,b).

În perioada 1961-1970, cercetările privind influenţa condiţiilor agrometeorologice asupra evoluţiei stării de vegetaţie sau axat pe definirea relaţiilor dintre dinamica creşterii şi dezvoltării plantelor în culturi de câmp şi horti-viticole, elaborându-se o serie de studii fito-microclimatice ale căror rezultate au permis raionarea şi microraionarea soiurilor şi hibrizilor prin prisma cerinţelor bioclimatice şi a ofertei ecologice. O sinteză a cercetărilor şi studiilor efectuate în perioada 1961-1970 o reprezintă monografia “Agrometeorologia”, (Berbecel et al., 1970), iar pentru perioada 1977-1982, studiul privind “Zonarea agroclimatică a R.S. România pentru culturi tehnice şi cerealiere” evidenţiază importanţa cunoaşterii resurselor climatice ca factor de producţie pentru agricultură (Berbecel, 1982).

În anul 1982 s-a elaborat “Îndrumarul agrometeorologic” (Berbecel şi Socor, 1982), în care capitolul fenologie ocupă un loc important, observaţiile fiind efectuate în platforme agrometeorologice reprezentative pentru speciile agricole cu ponderea cea mai însemnată în structura culturilor de câmp (orz şi grâu de toamnă, porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartof, etc.), viţă de vie şi pomi fructiferi (măr, prun, pierscic, etc.) din România. Acest ghid specializat pentru agrometeorologii din reţeaua naţională de măsurători şi observaţii a fost îmbunătăţit şi reeditat în anul 1995, fiind adaptat permanent la precizările operate de O.M.M. privind observaţiile şi măsurătorile de agrometeorologie (Anonymous, 2000).

În domeniul fenologiei forestiere, odată cu încheierea programului coordonat de Aurora Tomescu, cercetările au avut un câmp mai restrâns de activitate, fie din punctul de vedere al extensiei spaţiale, fie raportat la numărul de specii incluse în observaţie. În prima categorie pot fi incluse cercetările efectuate de Marcu (1972, 1988), care a amplasat în zona Braşov o reţea de staţii meteo pe un gradient altitudinal pornind din şesul depresionar al Bârsei şi până în etajele presubalpin şi subalpin din Masivul Postăvarul, pe acest transect fiind efectuate şi observaţii fenologice; o sinteză a acestor rezultate (Marcu, 1988) prezintă valori ale gradienţilor fenologici altitudinali pentru mai multe specii. O altă zonă în care au fost efectuate observaţii fenologice este cea a Munţilor Călimani (Cenuşă, 1996), în care s-au făcut observaţii asupra unui număr de şase fenofaze, la molid, zâmbru, scoruş şi afin; au fost calculaţi, pe specii şi categorii altitudinale, gradienţii fenologici altitudinali, sumele temperaturilor medii zilnice pozitive la declanşarea fenofazelor şi lungimea perioadelor interfazice. Dintre observaţiile fenologice asupra unei singure specii se menţionează cele efectuate de Bud, (1973) la castanul comestibil Castanea sativa şi (Olenici, (1998), laLarix europaea, în relaţie cu dăunătorii fructificaţiei; în acest din urmă caz, s-a realizat şi un model al creşterii şi dezvoltării conurilor de larice bazat pe grade-zile.

Programul actual de fenologie din cadrul Administraţiei Naţionale de Meteorologie (A.N.M.) cu continuitate în unele zone de cca. 50 de ani include date de specialitate atât pentru culturi de câmp, cât şi pentru speciile viti-pomicole, situate in condiţii pedo-climatice diferite. Principalele culturi de câmp sunt orzul şi grâul de toamnă, porumbul, floarea-soarelui, sfecla de zahăr şi cartoful, iar dintre speciile pomicole, mărul, prunul şi piersicul. Fazele fenologice includ stadiile specifice de creştere şi dezvoltare a speciilor agricole în raport cu evoluţia parametrilor climatici de pe parcursul fiecărui an agricol, pe baza căruia se realizează prognoze ale fazelor fenologice, acesta fiind un capitol bine structurat în activitatea operaţională de agrometeorologie din A.N.M. Utilizatorul agricol beneficiază periodic de estimări specializate privind întârzierile sau avansul în vegetaţie şi efectele asupra productivităţii agricole, prezentate în “Buletine Agrometeorologice” (1980-2005).

Reluarea cercetărilor de fenologie forestieră la nivel naţional se realizează în anul 2003, prin efectuarea de observaţii în cinci suprafeţe permanente de monitoring de nivel II (Cenuşă, 2003), în anul 2004 acestea fiind extinse şi în suprafaţa de la Stâna de Vale (Teodosiu, 2004). De asemenea, începând cu 2004 s-au pus bazele unei reţele de fenologie în fondul forestier naţional (FENOFOR), pe baza unor programe finanţate de către I.C.A.S. şi Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA, observaţiile desfăşurându-se în 22 de staţiuni fenologice, asupra unui număr de 8 specii forestiere.

Chiar dacă fenologia românească are peste un secol de activitate, din păcate, lipsa unor lucrări publicate în limbi de circulaţie internaţională, coroborată probabil şi cu inaccesibilitatea sau necunoaşterea celor existente în limba română, au condus la situaţia în care într-o sinteză recentă a cercetărilor din Europa (Menzel, 2003) nu se regăseşte nici o referire la fenologia românească.

4. Colectarea şi prelucrarea datelor

Într-o sinteză referitoare la caracteristicile principalelor reţele fenologice, Rachimov (2004) enumeră diversele categorii incluse în programele de observaţii: plante, păsări, insecte, organisme acvatice, mami-fere, polen. În mod obişnuit, observaţiile sunt efectuate asupra speciilor de plante, fenofazele de interes fiind înmugurirea, înflorirea, coacerea (maturarea) fructelor, colorarea şi căderea frunzelor. Sosirea păsărilor migratoare şi data depunerii ouălor de către peşti (Menzel şi Estrella, 2001), apariţia fluturilor sunt alte fenofaze observate. De asemenea, în contextul utilizării datelor fenologice la evaluarea schimbărilor climatice, au fost interpretate şi înregistrări ale unor fenofaze (denumirea este conformă cu definiţia citată a lui Schnelle), precum topirea gheţii în râuri şi lacuri (Magnusson et al., 2000).

Sub raportul factorilor ce influenţează fenologia plantelor, chiar dacă aceştia sunt destul de numeroşi de exemplu boli, dăunători, competiţie, factori din sol, caracteristici genetice, vârstă cei mai importanţi sunt consideraţi, totuşi, starea vremii din timpul actualei perioade de vegetaţie şi al celei anterioare, perioada de dormanţă şi fotoperioada (Menzel, 2000); asupra rolului fotoperioadei, în prezent există încă neclarităţi, aceasta depinzând de specie şi de loc şi neputând explica variabilitatea fenologică în absenţa unei corelaţii cu temperatura (Chuine et al., 2003).

În mod special, fenofazele de primăvară sunt sensibile la factorul temperatură (Sarvas, 1972), ceea ce presupune că o analiză a acestora pe termen lung poate oferi informaţii asupra schimbărilor de temperatură din timpul iernii şi al primăverii (Menzel, 2000). În acest sens, analizând înregistrări pe termen lung asupra înfloririi la Prunus avium, Sparks şi Menzel (2002) au găsit o corelaţie foarte puternică cu temperaturile din primăvară (R2 = 0,69), ceea ce înseamnă că variabilitatea observată (40 zile) poate fi pusă pe seama acestora. Pe de altă parte, pe baza unei serii lungi de observaţii (începând din anul 1808) privind înmugu-rirea castanului (Aesculus hippocastanum) în Geneva, Defila şi Clot (2001) au constatat că această fenofază este influenţată în special de temperaturile din timpul iernii, factorul determinant fiind legat de climatul local din oraş. De asemenea, în cazul fenofazelor de primăvară, aproape toate se corelează cu temperaturile din lunile anterioare, iar unele cu indicele Oscilaţiei Nord-Atlantice (NAO), legat de condiţiile climatice din timpul iernii (Walther et al., 2002).

Referitor la fenofazele de toamnă, Sparks şi Menzel (2002) arată că acestea tind a fi mult mai dificil de definit, aflânduse şi sub influenţa unor evenimente meteorologice precum îngheţuri izolate sau vânturi puternice, informaţiile referitoare la relaţiile dintre factorii meteorologici şi colorarea/căderea frunzelor fiind încă vagi (Menzel, 2002). Dacă, spre exemplu, pentru prognoza fenofazelor de primăvară există numeroase modele, pentru cea a fenofazelor de toamnă nu s-a elaborat încă nici unul (Estrella, 2000; Chuine et al., 2003).

Metodologiile după care se desfăşoară aceste observaţii comportă, în general, anumite diferenţe la nivel de reţele naţionale, existând uneori în timp modificări chiar în cadrul aceleiaşi reţele, aspecte ce fac dificilă analiza comparativă a datelor pe arii extinse sau pe termen lung. Una dintre cele mai clare metodologii este cea utilizată în reţeaua germană DWD, aceasta fiind însoţită şi de un detaliat ghid ilustrat (Anonymous, 1991); de altfel, multe din metodologiile folosite în Europa au numeroase puncte comune cu această metodologie, un ghid similar fiind elaborată de curând şi în Cehia (Coufal et al., 2004).

Spre deosebire de aceste cazuri, din punct de vedere metodologic la nivelul reţelelor trasnaţionale (IPG, ICP-Forests) există continuitatea necesară: pentru primul caz, spre exemplu, metodologia după care se efectuează observaţiile este cea stabilită la înfiinţarea reţelei (1959), ceea ce oferă posibilitatea unei evaluări cât mai apropiate de realitate a seriilor de date pe termen lung provenind din staţiunile fenologice IPG. Aceste date au servit, de altfel, şi unor numeroase studii, cum ar fi cele referitoare la modul în care speciile de arbori reacţionează la schimbările climatice (Kramer, 1994; Chmielewski şi Rötzer, 2001).

Existenţa acestor diferenţe a stat la baza încercărilor de identificare a unei modalităţi de caracterizare unitară a diverselor fenofaze existente în programele de observaţie la nivel european; standardizarea acestora, în acord cu codificarea BBCH (Biologische Bundesanstalt, Bundessortenam, Chemische Industrie) (Meier, 1997), începută în cadrul reţelei europene EPN (Bruns şi vanVliet, 2003), a început să fie introdusă deja şi în metodologiile reţelelor naţionale de exemplu METLA, Finlanda (Kubin et al., 2004).

În ultima perioadă, utilizarea informaţilor de teledetecţie în fenologie a cunoscut un trend ascendent, în special datorită posibilităţilor de analiză la o scară largă (Kanga et al., 2003). După Morain (1974), utilizarea imaginilor satelitare în relaţie cu fenologia poate servi la: delimitarea vecinătăţilor pentru studiul aşa-numitei “unde verzi”, identificarea punctuală pentru realizarea de clasificări taxonomice şi identificarea zonelor diferite de exemplu a stadiilor de creştere ale culturilor agricole.

În prezent, totuşi, una dintre deficienţele studiilor fenologice bazate pe imagini satelitare este periodicitatea uzuală de 7(10) zile în înregistrarea acestora, mai mare decât schimbările observate în fenologie şi decât cea a observaţiilor efectuate de la sol (Menzel, 2001).

Menzel şi Estrella (2001) fac o trecere în revistă a principalelor tipuri de senzori utilizaţi în acest scop: AVHRR (advanced very high resolution radiometer) al sateliţilor NOAA (National Oceanic and Atmospheric Administration’s) este primul folosit, are o rotaţie completă aproape zilnică, date disponibile din anul 1982 la rezoluţie de 8 km; SPOT 1 km rezoluţie, lansat în 1998; Envisat MERIS (300 m rezoluţie, lansat în 2002); MODIS (mode-rate imaging spectroradiometer), lansat în 1999, este considerat ca posibilul viitor standard pentru studii de fenologie, Zhang et al. (2003) elaborând deja o metodologie şi obţinând primele rezultate cu acest tip de date.

Din multitudinea de indici referitori la vegetaţie ce pot fi folosiţi pe baza informaţiei extrasă din imaginile satelitare, NDVI (Normalized Diference Vegetation Index) este unul dintre cei mai utilizaţi (Reed et al., 2003). Într-un studiu utilizând serii de timp de 10 zile pentru NDVI (perioada 1982-2000), extras din date NOAA/AVHRR la o rezoluţie de 4 minute, Ebata şi Tateishi (2001) au propus o metodă de calcul a începutului, sfârşitului şi lungimii perioadei de vegetaţie pentru Siberia. Chen et al. (2000), folosind o metodă similară, pe baza unei serii de timp a NDVI extras din date NOAA/AVHRR de cinci ani (1983-1988) şi a observaţiilor fenologice efectuate la 50-70 specii de arbori şi arbuşti, au determinat lungimea sezonului de vegetaţie pentru nordul Chinei. O altă aplicaţie a acestor date este cea dată de Schwartz et al. (2000), care au comparat datele furnizate de senzorii sateliţilor (1991-1995) cu cele date de modelele fenologice, pentru estul S.U.A., obţinând corelaţii semnificative între cele două tipuri de valori.

În România, în vederea îmbunătăţirii supravegherii operative a zonelor agricole şi pentru elaborarea de produse informaţionale noi, A.N.M. va dispune în anul 2005 de datele primite de la senzorul SPOT/VEGETATION, furnizate perioada 1 martie-30 octombrie în timp real (via FTP). Acestea vor consta din sinteze decadale (VGT S10 şi/sau D10), mozaicuri de segmente de imagini achiziţionate în cursul ultimelor 10 zile şi indici de vegetaţie (SNDVI), calculaţi pornindu-se de la sintezele decadale, cu informaţii despre starea sau vigoarea vegetaţiei în momentul achiziţiei. Acestea vor permite realizarea de produse utile în activitatea operaţională de agrometeorologie (hărţi cu indici de vegetaţie corelaţi cu alţi parametri de interes major pentru agricultură umiditatea solului, condiţiile de vegetaţie, fenologia, stresul hidric şi termic etc.) şi accesul multiscară, datorită combinaţiei înaltă rezoluţie temporală (a senzorului VEGETATION) şi înaltă rezoluţie spaţială (senzorul HRVIR), ambii îmbarcaţi la bordul sateliţilor SPOT. Pentru viitor, având în vedere dezvoltarea rapidă actuală sub raport tehnic şi posibilele aplicaţiile enumerate mai sus, este de aşteptat o îmbunătăţire a rezoluţiei spaţio-temporale a informaţiilor satelitare, precum şi o integrare mai bună cu datele rezultate din sistemul clasic de observaţie.

Calendarele şi hărţile fenologice. Una din metodele cele mai folosite în fenologie pentru prezentarea desfăşurării fenofazelor este calendarul fenologic (Marcu, 1979; Cenuşă, 2003). În sinteza efectuată de Ahas şi Aasa (2003), acesta este definit ca descriind începutul, durata şi relaţiile dintre fenomenele naturale cu caracter sezonier şi considerat drept o metodă integrativă pentru studiul acestora şi reprezentarea în mod grafic a sezonalităţii. Aceiaşi autori fac o trecere sumară în revistă a celor care au elaborat calendare fenologice Hopkins şi Murray (1933) în S.U.A., Ihne (1895) şi Schnelle (1955) în Germania, Schultz (1981) în fosta Uniune Sovietică, Defila (1992) în Elveţia, Klaveness şi Wielgolaski (1996) în Norvegia, Ahas (2001) în Estonia şi prezintă şi o metodologie, însoţită de exemple, a modului în care acestea se realizează.

În cazul observaţiilor fenologice distribuite la o scară largă, cea mai uzuală metodă de prezentare o reprezintă hărţile fenologice, aceasta fiind una dintre metodele folosite de la începutul secolului şi până în prezent. Hopp (1974) îi citează pe germanul Ihne, ca fiind primul care întocmeşte o hartă fenologică şi pe Hoffman (1881) pentru realizarea la o scară mai mică, exemplele cele mai recente fiind Walkovszky (1998), Ahas şi Aasa (2000), Menzel (2001). Între primele aplicaţii informatice dedicate reprezentării spaţiale a datelor fenologice se menţionează SYMAP, utilizat la întocmirea hărţilor legate de înflorire la Cornus florida şi Cercis canadensis la nivelul statului Carolina de Nord (S.U.A.)(Lieth şi Radford, 1971 citaţi de Caprio et al., 1974). În prezent, existenţa unui număr mare de aplicaţii GIS permite prelucrarea cu uşurinţă a datelor fenologice spaţiale.

Utilizarea modelării. Aplicarea modelării în fenologie este considerată ca una dintre primele încercări de utilizare a datelor fenologice (Lieth, 1974), în ultimul timp, existenţa unor înregistrări pe termen lung permiţând elaborarea de modele fenologice complexe, ca instrumente pentru prognoza producerii fenofazelor în funcţie de diverşi factori. Schaber (2002) enumeră o serie de aplicaţii directe ale modelelor fenologice, cel mai adesea ca parte a unor modele de simulare mai complexe: modele de dinamică globală a vegetaţiei, modele de creştere şi dezvoltare, modele de productivitate şi modele pentru prognoza perioadelor de producere a polenului; de regulă, cea mai mică rezoluţie temporală a acestora este de o zi. Importanţa modelării în fenologie este susţinută de utilizarea acesteia în cadrul unor teze de doctorat pe această tematică (Kramer, 1994; Linkosalo, 2000; Schaber, 2002) şi de sinteza efectuată de Chuine et al. (2003).

Sub raportul fenofazelor pentru care au fost identificate modele în literatura de specialitate, ultimii autori menţionează înmugurirea (desfacerea frunzelor) (12 referinţe), înflorirea (16) şi maturarea fructelor (2), cele mai multe modele referindu-se la fenofaze ale plantelor lemnoase şi majoritatea fiind dependente de temperatură (Cesaraccio et al., 2001).

Utilizând o clasificare tradiţională, în acord cu Chuine et al. (2003), modelele fenologice pot fi împărţite în trei categorii: teoretice, statistice şi mecaniciste. Autorii citaţi menţionează, în cazul modelelor teoretice, “bazate pe balanţa compensatorie a raportului cost/beneficiu de producere a frunzelor în vederea optimizării achiziţionării resurselor şi destinate mai curând înţelegerii evoluţiei strategiilor legate de durata de viaţă a frunzelor în arbori decât variaţiei anuale a fenologiei plantelor”, pe cele elaborate de Kikuzawa (Kikuzawa, 1991; Kikuzawa, 1995a; Kikuzawa, 1995b; Kikuzawa şi Kudo, 1995; Kikuzawa, 1996).

Modelele statistice sunt cele care leagă producerea fenofazelor de factorii climatici, pe baza unor metode diferite de compensare (regresie). La baza elaborării acestor modele, între primele utilizate şi printre cele mai simple, Chuine et al. (1998) îi citează pe Reaumur (1735), Robertson (1968) şi Cannell şi Smith (1983), care au arătat că între creşterea mugurilor şi suma temperaturilor peste un anumit nivel-prag există o corelaţie liniară. Aceste modele, cunoscute ca modele de tip grade-zile sunt utilizate şi la ora actuală (de ex. Cesaraccio et al., 2001; Snyder et al., 2001; Rötzer et al., 2004), presupunând estimarea datei de la care începe acumularea (adesea considerată 1 ianuarie), valoarea temperaturii prag şi suma solicitată a temperaturilor pozitive (Hunter şi Lechowicz, 1992). De altfel, chiar în condiţiile existenţei unor modele mai complexe, se consideră că cele de tip grade-zile rămân importante pentru studiile de fenologie (Schwartz, 1999).

Diferit de această abordare este un model pentru prognoza datei înfloririi în Beijing, la specii mai târzii în raport cu cele mai timpurii, prezentat de Chen (2003): yglădiţă = 91,7 + 0,35xliliac (r = 0,650; p < 0,01). În alte cazuri, sunt luate în considerare şi alte variabile, respectiv poziţia geografică a punctelor de observaţie, data medie de apariţie a fenofazei şi coordonatele geografice, pentru Japonia acest tip fiind verificat în legătură cu înflorirea la Prunus yedodensis, pe o serie de timp între 1953-1989; în baza acestui model au fost trasate izoliniile şi s-au realizat harta înfloririi acestei specii.

Ultimul tip de modele, cele mecaniciste, se bazează pe descrierea unei relaţii de tip cauză-efect între procesele biologice şi unii factori de mediu, deosebirea faţă de cele anterioare constând în faptul că acestea includ variabile care, în principiu, pot fi măsurate în mod direct, comparativ cu cele obţinute prin metode statistice (Chuine et al., 2003). Un exemplu în acest sens este prezentat de Kramer et al. (2000), care evaluează efectele schimbărilor climatice asupra creşterii arborilor analizând diverse arborete în relaţie cu fenologia, cuplând modelele fenologice specifice cu modele bazate pe procese (FORGRA).

Primul care a explicat şi care realizează conexiunea dintre fenologie şi climat este considerat a fi Linné, în lucrarea sa “Philosophia Botanica” (Menzel, 2002). Creşterea interesului în acest domeniu este generată, în prezent, în special de schimbările climatice care au loc la nivel global. Studiile efectuate consideră că în ultimii 100 de ani climatul s-a încălzit cu aproximativ 0,6 OC, mai ales în două mari perioade: 1910-1945 şi din 1976 în prezent (Walther et al., 2002). În mod special, în perioada 1998-2001 se pare că s-au înregistrat patru din anii cei mai calzi, aşa cum este cunoscut din înregistrările climatice disponibile (Reed et al., 2003).

Sub raportul metodelor de monitorizare a efectelor mediului, Sparks şi Menzel (2002) prezintă fenologia drept modalitatea ideală de a demonstra efectele încălzirii globale asupra lumii vii. Aceeaşi idee este exprimată şi de Chmielewski şi Rötzer (2001) şi Walther et al. (2002), care consideră că observaţiile fenologice cuantifică cel mai bine reacţia plantelor la condiţiile climatice, respectiv la schimbările acestora. De altfel, al treilea raport de evaluare al IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change) recunoaşte, de asemenea, importanţa fenologiei pentru evidenţierea schimbărilor climatice (IPCC, 2001 citat de vanVliet et al., 2003).

Din punct de vedere fenologic, reacţia principală la aceste schimbări este considerată a fi mărirea lungimii sezonului de vegetaţie (Menzel şi Fabian, 1999; Robeson, 2002; Menzel et al., 2003), respectiv o producere mai timpurie a fenofazelor de primăvară şi o întârziere a celor de toamnă, la plante şi animale.

Sparks et al. (2000), Defila şi Clot (2001), Sparks şi Menzel (2002) şi Scheifinger et al., (2003) arată că datele provenind dintr-o singură staţiune fenologică prezintă o anumită valoare, însă pentru obţinerea unor concluzii pertinente, perioada de înregistrări continue trebuie să fie, în general, mai mare de 20 de ani. Cu toate că prezintă anumite distorsiuni care nu pot fi reduse ca în cazul seriilor naţionale, aceste date pot fi utile. Seriile de date fenologice care includ perioade mari de observaţie (de ex. un secol) şi care permit evidenţierea unei modificări clare de trend nu sunt numeroase, cele mai multe acoperind ultimele 4-5 decenii (Menzel şi Estrella, 2001), ceea ce conduce la existenţa a numeroase diferenţe între seriile temporale de date.

Una din analizele efectuate la nivel local este cea referitoare la fenologia castanului (Aesculus hippocastanum) în Geneva (Defila şi Clot, 2001), care a identificat, pentru ultimii 50 de ani, o tendinţă de creştere a perioadei sezonului de vegetaţie cu 13,3 zile. De asemenea, analizând 100 de specii din zona Washington D.C., Abu-Asab et al. (2001) au găsit la 89 dintre acestea o tendinţă semnificativă spre o producere a primei înfloriri mai devreme cu 2,4 zile. Aceeaşi autori demonstrează şi variabilitatea mai mare a fenofazelor de primăvară, comparativ cu cele de toamnă, similar cu rezultatele prezentate de Roetzer et al. (2000).

La nivelul Germaniei, Menzel (2001) a efectuat o analiză asupra variabilităţii spaţiale şi temporale a duratei sezonului de vegetaţie (16 fenofaze, perioada 19511996), rezultatele arătând o puternică variaţie a acestuia, în sensul unor primăveri mai timpurii (între -0,18 şi -0,23 zile • an-1) şi al producerii mai devreme a înmuguririi la speciile de foioase (între -0,16 şi -0,08 zile • an-1); fenofazele de toamnă prezintă o variaţie mai redusă (întârziere între +0,03 şi +0,10 zile • an-1). Sezonul de vegetaţie a crescut, în medie, cu 0,2 zile • an-1, în timp ce raportat la perioadă, media pentru perioada 1974-1996 este mai mare cu 5 zile decât cea a perioadei 1951-1973.

Pentru Marea Britanie, Sparks et al. (1995) au întreprins o analiză a răspunsului speciilor la schimbările climatice, pe baza setului de date Marsham. Acesta include descrierea a 27 de indicatori fenologici, iar datele provin din zona Norwich, Norfolk, fiind colectate de către membrii aceleiaşi familii, timp de cinci generaţii, acoperind perioada 1736-1947; pentru fenofazele de primăvară sunt disponibile înregistrări pe perioada 1736-1958 (Sparks şi Menzel, 2002). Rezultatele studiului au arătat corelaţii ale fenofazelor cu starea timpului de la începutul primăverii, fiind identificată şi o tendinţă liniară spre încălzire, în special pentru lunile noiembrie şi ianuarie.

Comparativ cu înregistrările locale, mult mai relevante în contextul răspunsului ecologic la schimbările climatice par a fi schimbările regionale, care sunt foarte eterogene din punct de vedere spaţial (Walther et al., 2002).

Pentru Europa Centrală, pe baza unor date din Germania, Austria, Elveţia şi Slovenia, în ultimele decenii, îngheţurile au evoluat spre o dată de apariţie mai devreme decât fenofazele (Scheifinger et al., 2003). Tendinţa valorilor datelor apariţiei ultimului îngheţ este spre o scădere de -0,2 zile/an, în timp ce a fenofazelor este între 0,2-0,0 zile/an, una din fazele cu cea mai ridicată valoare absolută: -0,28 zile/an fiind începutul polenizării laCorylus avellana. În privinţa concluziilor cu valoare practică, se arată că riscul la îngheţ pare a fi mai scăzut în timpul ultimelor decenii, comparativ cu cele precedente. Această situaţie este identificată şi de Heino et al. (1999 citat de Menzel et al., 2003) pentru nordul şi centrul Europei, care a găsit o scădere a numărului zilelor cu îngheţ începând din 1930, asociată cu o creştere puternică a temperaturilor minime din timpul iernii.

Pe baza unor date din reţeaua IPG, o tendinţă spre o venire mai rapidă a primăverii, pentru nordul şi centrul Europei, este semnalată de Menzel şi Fabian (1999) şi de Menzel (2000) confirmată de sinteza făcută de Sparks şi Menzel (2002), care arată că schimbările în temperatură au fost mai pronunţate iarna şi primăvara devreme.

Singurul studiu pentru zona mediteraneană (NE Spaniei) este cel a lui Penuelas et al. (2002) (perioada 1952-2000), care a constatat că temperaturile medii anuale în această zonă au crescut cu 1,4 OC în perioada menţionată, în timp ce precipitaţiile au rămas neschimbate, cele mai puternice schimbări, sub raportul temperaturilor şi al producerii fenofazelor, apărând în ultimii 25 de ani.

Într-o analiză a diferenţelor de climat pe care le generează climatul urban comparativ cu cel din zona rurală (Europa Centrală, perioada 1951-1995), Roetzer et al. (2000) au găsit, în medie, diferenţe de 4 zile, în sensul producerii mai devreme a fenofazelor în zonele urbane decât în cele rurale. O explicaţie în acest sens este dată de Defila şi Clot (2001), care amintesc de “efectul de oraş”: oraşele medii şi mari formează insule de căldură (“heat islands”), cu temperaturile medii mai mari cu 2-3 OC decât în împrejurimile acestora.

Din punctul de vedere al variaţiei spaţiale, într-un studiu efectuat la nivelul întregii Europe (de la Peninsula Iberică până la Marea Baltică) şi bazat pe un set de observaţii referitoare la înflorirea la Pyrus communis, colectate în anul 1882 de către Ihne, Sparks şi Menzel (2002) arată că gradientul de trei luni în care aceasta se produce corespunde unor întârzieri de 4 zile pentru fiecare grad de latitudine. Într-o altă analiză la nivel european, pe baza observaţiilor referitoare la speciile din IPG (perioada 1951-1996), Menzel (2000) a identificat o tendinţă medie de -2,1 zile/deceniu pentru toate fazele de primăvară, respectiv 1,6 zile/deceniu pentru cele de toamnă (însă nu atât de clar ca pentru cele de primăvară), aceasta semnificând o extindere a sezonului de creştere, din 1960, cu 10,8 zile (+0,36 zile/an). Autoarea arată că rezultatele sunt susţinute de studii similare efectuate în Ungaria, Marea Britanie, Estonia şi Germania, cu valori ale NDVI bazate pe măsurători satelitare AVHR (1981-1991) sau cu măsurători pe termen lung ale ciclului anual al concentraţiilor CO2 în Hawaii şi Alaska.

Tendinţele legate de începutul sezonului de vegetaţie la nivel european (perioada 1969-1998), corespund unei produceri mai timpurii, în medie cu 8 zile, legate de schimbările temperaturii aerului în primele luni ale primăverii (februarie-aprilie) şi unei faze pozitive de creştere a indicelui NAO. De asemenea, o încălzire cu 1 OC în această perioadă conduce la un debut al sezonului de vegetaţie mai devreme cu 7 zile, în timp ce o încălzire anuală cu 1OC măreşte sezonul de vegetaţie cu 5 zile (Chmielewski şi Rötzer, 2001).

Pentru America de Nord, pe baza unor date fenologice la liliac (Syringa vulgaris) (perioada 1959-1993), Schwartz şi Reiter (2000) au identificat o tendinţă liniară semnificativă pentru înfrunzire (-0,18 zile/an sau o apariţie mai devreme cu 5,4 zile pe o perioadă de 30 de ani), înflorire (-0,14 zile/an, respectiv 4,2 zile/30 de ani) şi data ultimului îngheţ (-0,15 zile/an, respectiv 4,5 zile/30 de ani). Datele sunt comparabile cu cele publicate de Menzel şi Fabian (1999), care au găsit o valoare de cca. 6,0 zile pentru Europa, ceea ce sugerează faptul că schimbările din primăvară sunt sincrone în cel puţin două zone continentale majore. Beaubien şi Freeland (2000) au analizat prima înflorire la Populus tremuloides la nivelul Canadei (perioada 1900-1997), identificând de asemenea o tendinţă spre o venire mai timpurie a primăverii, cu 26 de zile în prezent, faţă de începutul perioadei.

O meta-analiză a schimbările petrecute în apariţia fenofazelor de primăvară pentru pentru 694 de specii sau grupuri de specii şi ultimii 50 de ani este efectuată de Root et al. (2003), care a constatat existenţa unei schimbări în funcţie de temperatură (“fingerprint”) în distribuţia acestora şi faptul că aceste schimbări au loc în direcţia aşteptată (80% cazuri): speciile de la latitudini mai mari reacţioează mai intens la schimbările de temperatură.

Totuşi, un exemplu diferit de cele amintite şi care, aparent, nu susţine încălzirii globale îl constituie declinul inexplicabil de 15-20 de zile al lungimii perioadelor fără zăpadă şi îngheţ, datorat venirii mai târzii a primăverii şi mai devreme a toamnei, identificat pe baza analizelor înregistrărilor efectuate în pădurile nordice de taiga din Rezervaţia Lapland Peninsula Koala, Rusia pentru perioada 1930-1998 (Kozlov şi Berlina, 2002).

Totuşi în ciuda evidenţelor referitoare la încălzirea climatului, pentru a explica această situaţie într-un mod cât mai apropiat de realitate, Sparks şi Menzel (2002) consideră totuşi că este nevoie, în plus, de informaţii mai detaliate, care pot include date zilnice, folosirea temperaturilor minime şi maxime mai curând decât a celor medii, temperaturile solului, gradul de urbanizare al unei staţiuni fenologice, precum şi consecinţele unor concentraţii ridicate de CO2, ozon, azot atmosferic şi alţi poluanţi.

6. Concluzii

Identificată drept una din cele mai bune modalităţi de cuantificare a schimbărilor climatice, fenologia cunoaşte în prezent o reevaluare sub raportul importanţei, susţinută şi de creşterea numărului de publicaţii din literatura de specialitate din străinătate, în special din ultimul deceniu. Interesul crescut pentru această ştiinţă a condus, în această perioadă, la finanţarea de manifestări de profil prin mari programe ale Uniunii Europene (FP6, COST), primul dintre acestea având drept rezultat editarea unei lucrări de sinteză, care a adus la zi informaţiile din fenologie la nivel mondial (Schwartz, 2003).

Fenologia românească, chiar dacă nu se poate compara cu ţări cu tradiţie în domeniu, are potrivit referinţelor menţionate mai sus peste un secol de când figurează între preocupările româneşti de meteorologie-climatologie. Lucrarea de faţă, în afara prezentării unor informaţii accesibile în mediul ştiinţific din străinătate, însă poate mai puţin cunoscute potenţialilor cititori români interesaţi, a încercat să facă şi o trecere în revistă cu caracter istoric a evoluţiei fenologiei româneşti, care să adune la un loc principalele puncte de reper, atât din domeniul fenologiei speciilor cultivate, cât şi al celor forestiere, precum şi o prezentare a relaţiilpor dintre fenologie şischimbările climatice, ca una dintre aplicaţiile recente ale rezultatelor observaţiilor fenologice.

Bibliografie

Abu-Asab, M. S., Peterson, P. M., Shelter, S. G., Orli, S. S., 2001. Earlier plant flowering in spring as a response to global warming in the Washington, DC, area. Biodiv. Cons., 10: 597- 612.

Ahas, R. , Aasa, A., 2000. Impact of lanscape features on spring phenological phases of maple and bird cherry in Estonia. Landscape Ecology, 16 (5): 437-451.

Anonymous, 1991. Anleitung für die phanölogischen Beobachter des Deutscher Wetterdienstes (BAPH). Offenbach am Main, 153 p.

Anonymous, 1995. Îndrumar agrometeorologic. I.N.M.H., Bucureşti.

Anonymous, 2000. WMO – Guide to Agricultural Meteorological Practices, ediţia 1981-1983.

Raport Accra Workshop, 2000. Anexa 5. Măsurarea şi evaluarea integrităţii datelor meteorologice.

Anonymous, 2002. Manual on methods and criteria for harmonized sampling, assessment, monitoring and analysis of the effects of air pollution on forests. Part I. Mandate of ICP Forests and Programme Implementation. ICP Forests, 38 p.

Badea, O., 1998. Fundamente dendrometrice şi auxologice pentru monitoringul forestier. Rezumatul Tezei, de doctorat, Suceava, 35 p.

Bălănică, T., 1946. Câteva consideraţiuni în legătură cu observaţiunile fenologice forestiere înregistrate în sezonul de vegetaţie 1946. Revista Pădurilor, 61(11-12): 203-209.

Bălănică, T., Tomescu, A., 1949. Dare de seamă asupra observaţiunilor fenologice forestiere efectuate în anul 1949. Studii şi Cercetări, Seria I. Vol. XIII, pp. 71-80.Beaubien, E. G. , Freeland, H. J., 2000. Spring phenology trends in Alberta, Canada: links to ocean temperature. International Journal of Biometeorology, 44 (2): 53-59.

Berbecel, O., Jianu, V., Miha, I., Parjol, L, 1962. Cercetări agrometeorologice la grâul de toamnă. Culegere de lucrări ale Institutului Meteorologic pe anul 1960, Bucureşti.

Berbecel, O., Jianu, C., Mihăilă, E., Parjol, L., 1962. Cercetări agrometeorologice la cultura porumbului. Culegere de lucrări ale Institutului Meteorologic pe anul 1960, Bucureşti.

Berbecel, O., Jianu, V., Donciu, C., Apetroaiei, Şt., 1963. Instrucţiuni pentru staţii şi posturi meteorologice. Institutul Meteorologic, Bucureşti.

Berbecel, O., Stancu, M., Ciovica, N., Jianu, V., Apetroaiei, Şt., Socor, E., Eftimescu, M., 1970. Agrometeorologia. Editura Ceres, Bucureşti, 294 p.

Berbecel, O., Socor, E., 1982. Îndrumar agrometeorologic. I.N.M.H., Bucureşti, 219 p.

Berbecel, O. (ed.), 1982. Zonarea agroclimatică a R. S. România, pentru culturi tehnice şi cerealiere. Manuscris I.M.H.

Berbecel, O., 1984. Un secol de la înfiinţarea Serviciului Meteorologic al României – Agrometeorologie. Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, Bucureşti, pp. 131-152.

Bruns, E., Chmielewski, C. M., vanVliet, A., 2003. The global phenologic monitoring concept. In: M. D. Schwartz, Phenology: an integrative environmental science. Dodrecht, Boston, London, Kluwer, pp. 93-104.

Bruns, E. , vanVliet, A., 2003. Standardisation of phenological monitoring in Europe. European Phenological Network. Wageningen University şi Deutsche Wetterdienst, 79 p.

Bud, N., 1973. Sinteza unui deceniu de observaţii fenologice la Castanea sativa Mill. Revista Pădurilor, 88 (4): 198-205.

Cannell, M. G. R. , Smith, R. I., 1983. Thermal time, chill days and prediction of budburst in Picea sitchensis. J. Appl. Ecol., 20: 951-963.

Caprio, J. M., Hoop, R. J. , Williams, J. S., 1974. Computer mapping in phenological analysis. In: H. Lieth, Phenology and seasonality modeling. Berlin, Heidelberg, New York, Springer, pp. 77-83.

Cenuşă, R., 1996. Meteorologie şi climatologie forestieră. Aparatură şi tehnici experimentale. Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava, 148 p.

Cenuşă, R., 1996. Probleme de ecologie forestieră. Teoria fazelor de dezvoltare. Aplicaţii la molidişuri naturale din Bucovina. Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava, 165 p.

Cenuşă, R., 2003. Cercetări asupra dinamicii vegetaţiei forestiere (fenologie). Manuscris ICAS, 12 p.

Cesaraccio, C., Spano, D., Duce, P., Snyder, R. L., 2001. An improved model for determining degree-day values from daily temperature data. International Journal of Biometeorology, 45 (4): 161-169.

Chen, J., 2003. Phenological data, networks and research. East Asia. In: M. D. Schwartz, Phenology: an integrative environmental science. Dodrecht, Boston, London, Kluwer, pp. 11-25.

Chen, X. Q., Tan, Z. J., Schwartz, M. D. , Xu, C. X., 2000. Determining the growing season of land vegetation on the basis of plant phenology and satellite data in Northern China. International Journal of Biometeorology, 44 (2): 97-101.

Chmielewski, C. M., 2004. International Phenological Gardens (IPG) in Europe. Humboldt University of Berlin, 7 p.

Chmielewski, C. M. , Rötzer, T., 2001. Response of tree phenology to climate change across Europe. Agric. For. Meteo., 108: 101-112.

Chuine, I., Cour, P. , Rousseau, D. D., 1998. Fitting models predicting dates of flowering of temperate- zone trees using simulated annealing. Plant, Cell and Environment, 21: 455-466.

Chuine, I., Kramer, K. , Hanninen, H., 2003. Plant development models. In: M. D. Schwartz, Phenology: an integrative environmental science Dodrecht, Boston, London, Kluwer, pp.217-235.

Coufal, L., Houąka, V., Reitschläger, J. D., Valter, J. , Vráblík, T., 2004. Fenologický atlas. Vydalo Nakladatelství Ceský hydrometeorologický ústav, Praha, 264 p.

Defila, C. , Clot, B., 2001. Phytophenolgical trends in Switzerland. Int. J. Biometeorol., 45: 203- 207.

Doniţă, N., Purcelean, Şt., Ceianu, I., Beldie, A., 1977. Ecologie forestieră (cu elemente de ecologie generală). Editura Ceres, Bucureşti, 372 p.

Ebata, M. , Tateishi, R., 2001. Phenological stage monitoring in Siberia by using NOAA/AVHRR data. In, 22nd Asian Conference on Remote Sensing, 5 – 9 November 2001. Singapore, Centre for Remote Imaging, Sensing and Processing (CRISP), National University of Singapore; Singapore Institute of Surveyors and Valuers (SISV); Asian Association on Remote Sensing (AARS).

Estrella, N., 2000. On modelling of phenological autumn phases. In: A. Menzel, A. (eds.), Progress in Phenology Monitoring, Data Analysis, and Global Change Impacts. Conference abstract booklet, pp. 49.

Heino, R., Brazdil, R., Forland, E., Tuomenvirta, H., Alexandersson, H., Beniston, M., Pfister, C., Rebetez, M., Rosenhagen, G., Rosner, S., Wibig, J., 1999. Progress in the study of climate extremes in northern and central Europe. Climatic Change, 42: 151-181.

Hepites, S. C., 1882a. Utilizarea observaţiilor meteorologice în agricultură. Economia Rurală, III: 390-394.

Hepites, S. C., 1882b. Instrucţiuni relative la observaţiuni asupra fenomenelor vegetaţiunei şi asupra animalelor pentru climatologia unei regiuni. Buletinul Ministerului Agriculturii, I: 324-334.

Hepites, S. C., 1887. Necesitatea observărei fenomenelor de vegetaţie. Revista Pădurilor, 1: 185-189.

Hepites, S. C., 1887. Observaţiuni fenologice. Revista Pădurilor, 2: 90-93.

Hoffman, H., 1881. Vergleichende phänologische Karte von Mitteleuropa. Petermanns Geog. Mitt., 27: 19-26.

Hopp, R. J., 1974. Plant Phenology Observation Networks. In: H. Lieth, Phenology and seasonality modeling. Berlin, Heidelberg, New York, Springer, pp. 25-45.

Hunter, A. F. , Lechowicz, M. J., 1992. Predicting the timing of budburst in temperate trees. J. Appl. Ecol., 29: 597-604.

IPCC, 2001. Summary for policymakers. A report of Working Group I of the Intergovernmental Panel on Climate Change. IPCC, Shanghai, 18 p.

Jeffree, E. P., 1960. Some long-term means from The Phenological Reports (1891-1948) of the Royal Meteorological Society. Q.J.R. Meteorol Soc., 86: 95-103.

Kanga, S., Runninga, S. W., Limb, J.-H., Zhaoa, M., Parkb, C.-R., Loehmana, R., 2003. A regional phenology model for detecting onset of greenness in temperate mixed forests, Korea: an application of MODIS leaf area index. Rem. Sens. Environm., 86: 232-242.

Keatley, M. R., Flechter, T. D., Hudson, I. L. , Ades, P. K., 2003. Phenological studies in Australia: potential applications in historical and future climate analysis. Int. J. Climat., 22 (14): 1769-1780.

Kikuzawa, K., 1991. A cost-benefit analysis of leaf habit and their geographical pattern. Am. Nat., 138: 1250-1263.

Kikuzawa, K., 1995. The basis for variation in leaf longevity of plants. Vegetatio, 121: 89-100.

Kikuzawa, K., 1995. Leaf phenology as an optimal strategy for carbon gain in plants. Can. J. Bot., 73: 158-163.

Kikuzawa, K., 1996. Geographical distribution of leaf life span and species diversity of trees simulated by a leaf-longevity model. Vegetatio, 122: 61-67.

Kikuzawa, K., Kudo, G., 1995. Effects of the lenght of the snow-free period on leaf longevity in alpine shrubs: a cost-benefit model. Oikos, 73: 214-220.

Kozlov, M., Berlina, N., 2002. Decline in the lenght of the summer season of the Kola peninsula, Rusia. Clim. Change, 54: 387-398.

Kramer, K., 1994. Phenology and growth of European trees in relation to climate change. Ph.d., Wageningen, 210 p..

Kramer, K., Leinonen, I., Loustau, D., 2000. The importance of phenology for the evaluation of impact of climate change on growth of boreal, temperate and Mediterranean forests ecosystems: an overview. Int. J. Biometeorol., 44: 67- 75.

Kubin, E., Kotilainen, E., Terhivuo, J., Vananen, A., 2004. Phenological observation in Finland. manuscrisManuscris. nepublicat, 6 p.

Kubin, E., Poikolainen, J., Hokkanen, T., Karhu, J., Pasanen, J., 2004. Field instructions for plant phenological observations. The Finnish Forest Institute, Muhos Research Station, 19 p.

Lieth, H., 1974. Modeling Phenology and Seasonality. Introduction. In: H. Lieth, (ed.) Phenology and seasonality modeling. Berlin, Heidelberg, New York, Springer, pp. 299-300.

Lieth, H., 1974. Purposes of a phenological book. In: H. Lieth, (ed.) Phenology and seasonality modeling. Berlin, Heidelberg, New York, Springer, pp. 3-23..

Lieth, H., Radford, J. S., 1971. Phenology, resource management and synagraphic computer mapping. BioScience, 21: 62-70.

Linkosalo, T., 2000. Analyses of spring phenology of boreal trees and its response to climate change. Ph.d. thesis, Department of Forest Ecology, Helsinki, 55 p.

Magnusson, J. J., Robertson, B. J., Benson, B. J., Wynne, R. H., Livingstone, D. M., Arai, T., Assel, R. A., Barry, R. G., Card, V., Kuusisto, E., Granin, N. G., Prowse, T. D., Stewart, K. M. , Vuglinski, V. S., 2000. Historical trends in lake and river ice cover in the northern hemisfere. Science, 289: 1743-1746.

Marcu, M., 1972. O reţea topoclimatologică şi fenologică în Masivul Postăvarul. Revista Pădurilor, 87 (4): 184-188.

Marcu, M., 1979. Fenologia forestieră în România. Realizări şi perspective. Buletinul Universităţii din Braşov, XXI:1-6.

Marcu, M., 1983. Meteorologie şi climatologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti, 1983, 239 p.

Marcu, M., 1988. Fundamentarea climatologică a silvotehnicii specifice pădurilor montane. Manuscris, referat ştiinţific final, Universitatea Braşov, 23 p.

Meier, U., 1997. Growth stages of mono- and dicotyledonous plants. BBCH-Monograph. Blackwell Wissenschafts-Verlag, Berlin, Vienna, 622 p.

Menzel, A., 2000. Trends in phenological phases in Europe between 1951 and 1996. Int. J. Biometeorol., 44 76-81.

Menzel, A., 2000. Trends in phenological phases in Europe between 1951 and 1996. Int. J. Biometeorol., 44: 76-81.

Menzel, A., 2001. Spatial and temporal variability of the phenological seasons in Germany from 1951 to 1996. Glob. Ch. Biol., 7: 657-666.

Menzel, A., 2002. Phenology, its importance to the global change community. Clim. Change, 54: 379-385.

Menzel, A., 2003. Phenological data, networks and research. Europe. In: M. D. Schwartz, (ed.) Phenology: an integrative environmental science. Dodrecht, Boston, London, Kluwer, pp. 1145-2556.

Menzel, A. , Estrella, N., 2001. Plant phenological change. In: Walther, G.-R. (eds.), “Fingerprints” of Climate Change. New York, Kluwer Academic/Plenum Publishers, pp. 123- 137.

Menzel, A., Fabian, P., 1999. Growing season extended in Europe. Nature, 397: 659.

Menzel, A., Jakobi, G., Ahas, R. , Scheifinger, H., 2003. Variations of the climatological growing season (1951-2000) in Germany compared with other countries. Int. J. Climat., 23: 783- 812.

Morain, S. A., 1974. Phenology and Remote Sensing. In: H. Lieth, Phenology and seasonality modeling. Berlin, Heidelberg, New York, Springer, pp. 55-75.

Olenici, N., 1998. Cercetări privind insectele dăunătoare fructificaţiei laricelui din România. Biologie şi combatere. Teză de doctorat, Universitatea “Transilvania” Braşov., 238 p.

Otetelişanu, E., 1923. Meteorologia şi agricultura cu privire la România. Buletinul Societăţii de Geografie, XLIV. Penuelas, J., Fillela, I. , Comas, P., 2002. Chenged in plant and animal life cycles from 1952 to 2000 in the Mediteranean region. Glob. Ch. Biol., 8: 531-544.

Preuhsler, T., 2002. Manual on methods and criteria for harmonized sampling, assessment, monitoring and analysis of the effects of air pollution on forests. Part IX Phenological Observations. ICP Forests, 39 p.

Rachimov, C., 2004. European Phenological Network at PIK. Web: http://www.pik-potsdam. de/~rachimow/epn/html/epn1037009228. html. Accesat: ianuarie 2004.

Rachimov, C., 2004. European Phenological Network at PIK – the EPN Questionaire. Web: http://www.pik-potsdam.de/~rachimow/epn/html/resultok.html. Accesat: ianuarie 2004.

Rathcke, B. , Lavey, E. P., 1985. Phenological patterns of the terrestrial plants. Ann. Rev. Ecol. Syst., 16: 179-214.

Rădulescu, A., 1938. Observaţii fenologice pentru Bucureşti. Anale ICEF.

Reaumur, 1735. Observations du thermomtres, faites a Paris pendant l’année 1735, comparées avec celles qui ont été faites sous la ligne, a l’isle de France, a Alger et quelques unes de nos isles de l’Amérique. Académie des Sciences de Paris, 545 p.

Reed, B. C., White, M. A. , Brown, A. R., 2003. Remote sensing phenology. In: M. D. Schwartz, Phenology: an integrative environmental science. Dodrecht, Boston, London, Kluwer, pp. 11-25.

Robertson, G. W., 1968. A biometeorological time scale for a cereal crop involving day and night temperatures and photoperiod. Int. J. Biometeorol., 12: 191-223.

Robeson, S. M., 2002. Increasing growing-season lenght in Illinois during the 20th century. Clim. Change, 52: 219-238.

Roetzer, T., Wittenzeller, M., Haeckel, H. , Nekovar, J., 2000. Phenology in central Europe? differences and trends of spring phenophases in urban and rural areas. Int. J. Biometeorol., 44: 60-66.

Root, T. L., Price, J. T., Hall, K. R., Schneider, S. H., Rosenzweig, C. , Pounds, A., 2003. Fingerprints of global warming on wild animals and plants. Nature, 421: 57-60.

Rötzer, T., Grote, R. , Pretzsch, H., 2004. The timing of bud burst and its effect on tree growth. International Journal of Biometeorology, 48 (3): 109-118.

Sarvas, S., 1972. Investigations on the annual cycle of development of forest trees. Active period. Commun. Inst. For. Fenn., p.

Sarvas, S., 1974. Investigations on the annual cycle of development of forest trees. II. Autumn dormancy and winter dormancy. Commun. Inst. For. Fenn. 84, 101 p., p.

Schaber, J., 2002. Phenology in Germany in the 20th Century: Methods, Analyses and Models. Ph.d. thesis, Department of Geoecology, Postdam, 145 p..

Scheifinger, H., Menzel, A., Koch, E. , Peter, C., 2003. Trends of spring frost events and phenological dates in Central Europe. Theor. Appl. Climatol., 74: 41-51.

Scheifinger, H., Menzel, A., Koch, E., Peter, C., Ahas, R., 2002. Atmospheric mechanism governing tha spatial and temporal variability of phenological phases in Central Europe. Int. J. Climat., 22 (14): 1739-1756.

Schnelle, F., 1955. Pflanzen-Phänologie. Akademische Verlagsgesellschaft Geest und Portig, Leipzig.

Schnelle, F., Volkert, E., 1974. International Phenological Gardens in Europe. The Basic Network for International Phenological Observations. In: H. Lieth, Phenology and Seasonality Modeling. Berlin, Heidelberg, New York, Springer, pp. 383-387.

Schwartz, M. D., 1999. Advancing to full bloom: planning phenological research for the 21st century. Int. J. Biometeorol., 42: 113-118.

Schwartz, M. D., 2003. Phenology: an integrative environmental science. Kluwer, Dodrecht, Boston, London, 564 p.

Schwartz, M. D., Reed, B. C. , Bradley, C., 2000. Surface phenology and satellite sensor-derived onset of greenness – an initial comparison. Int.

J. Rem. Sens., 20 (17): 3451-3457. Schwartz, M. D., Reiter, B. E., 2000. Changes in North American Spring. Int. J. Climat., 20 (8): 929-932.

Snyder, R. L., Spano, D., Duce, P. , Cesaraccio, C., 2001. Temperature data for phenological models. International Journal of Biometeorology, 45 (4): 178-183.

Sparks, T. H., Jeffree, E. P., Carey, P. D., 1995. The responses of species to climate over two centuries: An analysis of the Marsham phenological record, 1736-1947. J. Ecol., 83: 321-329.

Sparks, T. H., Jeffree, E. P., Jeffree, C. E., 2000. An examination of the relationship between flowering times and temperature at the national scale using long-term phenological recordsfrom the UK. Int. J. Biometeorol., 44: 82-87.

Sparks, T. H. , Menzel, A., 2002. Observed changes in seasons: an overview. Int. J. Climat., 22 (14): 1715-1726.

Teodosiu, M., 2004. Studiu privind starea principalilor parametri climatici în cuprinsul retelei de supraveghere intensiva a ecosistemelor forestiere (nivel II). Referat ştiinţific parţial ICAS, 40 p.

Tomescu, A., 1957. Fazele periodice de vegetaţie la speciile forestiere. Sinteză pentru perioada 1946-1955. Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 123 p.

Tomescu, A., 1967. Cercetări fenologice la principalele speciile forestiere autohtone din R.S.R. Sinteză pentru perioada 1956-1965. C.D.T.E.F., Bucureşti, 99 p.

Ţiţu, I., 1891. Încercări asupra studiului climatologiei la Comândăreşti, districtul Botoşani cu ajutorul observaţiunilor fenologice şi unele fenomene asupra animalelor. Observaţiuni pe şase ani (1886-1891). Revista Pădurilor, 8: 236-241.

Ţiţu, I., 1895. Desvoltarea vegetaţiunii în 1895 şi prognosticul timpului. Revista Pădurilor, 9:163-165.

Ţiţu, I., 1896. Desvoltarea vegetaţiunii în 1896 şi prevederea maturităţei plantelor şi recoltelor. Revista Pădurilor, 11: 149-153.

vanVliet, A. J. H. , deGroot, R. S., 2003. Toward multifunctional European Phenology Network. In: M. D. Schwartz, (ed.) Phenology: an integrative environmental science. Dodrecht, Boston, London, Kluwer, pp. 104-117.

vanVliet, A. J. H., deGroot, R. S., Bellens, Y., Braun, P., Bruegger, R., Bruns, E., Clevers, J., Estreguil, C., Flechsig, M., Jeanneret, F., Maggi, M., Martens, M., Menne, B., Menzel, A. , Sparks, T. H., 2003. The European Phenology Network. Int. J. Biometeorol., 47: 202-212.

Walkovszky, A., 1998. Changes in phenology of the locust tree (Robinia pseudoacacia L.) in Hungary. International Journal of Biometeorology, 41 (4): 155-160.

Walther, G.-R., Post, E., Convey, P., Menzel, A., Parmesan, C., Beebee, T. J. C., Fromentin, J.- M., Hoegh Guldberg, O. , Bairelein, F., 2002. Ecological response to recent climate change. Nature, 416: 389-395.

Zhang, X., Friedl, C. B., Schaaf, C. B., Strahler, A. H., Hodges, J. C. F., Gao, F. , Reed, B. C., 2003. Monitoring vegetation phenology using remotely sensed data from MODIS. Rem. Sensing of Environ., 84: 471-475.

Summary: Phenology – development and perspectives. A synthesis

The paper presents to the Romanian readers a state of art regarding the main aspects of the phenology, based on a wide sources of scientific literature, both foreign and Romanian. Thus, it is performed a general view of the phenology development – including historical aspects, activity of the main (European) national and international net-works. A short hisory of the Romanian phenology – from the first known references until present – both about the phenology of the cultivated and forest species – as the programe of observations are coordinated by National Meteorological Administration (A.N.M.) and Forest Research and Management Institute (I.C.A.S.), respectively – is presented too. The must important aspects of data collecting and processing – i.e. influence factors, methodologies used, phenology and remote sensing, the use of modeling in phenology – are resumed. A special attention received the relationship phenology – climate change, as a new and usefull application of the present and historical phenological records.

Keywords: phenological networks, Romanian phenology, remote sensing, modeling, climate change

Autorii. Ing. Marius Teodosiu este cercetător ştiinţific la Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc. Poate fi contactat la adresa de email:mteo@go.ro

Dr. ing. Elena Mateescu, este şeful Grupului de Agrometeorologie din cadrul Administraţiei Naţionale de Meteorologie. Poate fi contactată la adresa de email: mateescu@meteo.inmh.ro.