Simbioza istorică dintre codru şi existenţa poporului român a fost exprimată în zicala “codrul-frate cu românul”, dar şi în expresia “frunză verde, foaie verde” din poezia noastră populară, rea­lităţi incontestabile ale spiritualităţii româ­neşti.

Lirica eminesciană evidenţiază pregnant imaginea codrului. Un vers al poetului spune: “Al meu suflet e înfrăţit cu codrul”, investindu-l astfel cu puterea de neegalat a geniului său. Imaginea codrului i s-a furişat şi sedimentat în suflet încă de copil – “fiind băiat păduri cutreie­ram”, întrucât impresiile cele mai puternice, şi care se ţin minte sunt acelea dobândite în copilărie:

“Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot ?”

Încă de la primele afirmări poetice, tânărul poet a cântat meleagurile natale:

“Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârăului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:

A codrului tenebră, poetic labirint (…)” aşa cum va repeta şi mai târziu în poezia “Codru şi salon”. Oricum, în poezia “Din străinătate” (1866) e amintit codrul de foioase de la Baisa, din preajma Ipoteştilor – Botoşani, valea cu pârăul Drăzlencăi, dealurile din împrejurimi: Dealul Pădurii, al Haraminului şi al Crucii, unde Gheorghe Eminovici – tatăl – avea o stână, aşa încât “satul şi pădurea creşteau în jurul lui, îmbrăcate în legendă, cu oameni care în gesturile şi în cuvintele lor făceau să trăiască o mitologie întreagă” (D. Popovici). Cu intermitenţe, acestea îl vor chema şi mai apoi. E vorba de chemarea pământului na­tal, de satul din suflet.

În lirica sa, el cântă natura cu un accen­tuat sentiment al iubirii, încât nu ştim unde începe sentimentul naturii ori al iubirii, atât de puternic a sudat sentimentele.

Frecvenţa codrului e mare în poezia sa, natura având semnificaţii multiple: o natură cadru, martoră, ocrotitoare, liman al liniştii şi singurătăţii, participantă activă la durerile şi bucuriile inimii omeneşti, o natură erou.

În “Floare albastră”, iubita îşi cheamă perechea în codru:

”Hai în codrul cu verdeaţă,

Und’-isvoare plâng în vale (…).”

Blanca din “Făt-Frumos din tei”, sortită mănăstirii, fuge în plin codru, trecând călare în goana calului, fulgerând lumini, iar perechea de îndrăgostiţi se pierde în umbra codrilor. Codrul bătut de gânduri din “Do­rinţa” îi adoarme la sânul lui:

“Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.”

În poemul “Călin (File din poveste)”, luna ca o vatră de jeratic rumeneşte străvechii codri. Voinicul din poveste a venit din lume, coborând “pe potica dinspre codri”, într-o adevărată feerie a naturii, să-şi sărbătorească nunta cu frumoasa fată de împărat:

“De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint?

Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,

Care ţine-n a lui mână gingaşei mirese.”

La nunta lor, participă soarele şi luna, zmei, împăraţi şi-mpărătese, feţi-frumoşi, cititorii de zodii şi Pepelea şăgalnicul, personificarea spiritului glumeţ al românului din basme. Alături de această nuntă împărătească, poetul a zugrăvit şi nunta insectelor, a goangelor pădurii, pentru “a semnala chiar măreţia naturii în miniatură” (G. Călinescu).

Înnebunit de durere, Arald, din celălalt mare poem de lungă respiraţie, “Strigoii”, a zburat pe un cal negru până când a ajuns “la poala de codru-n munţii vechi”, unde îşi avea sălaşul magul bătrân şi păgân, care – “pe-a codrilor potică” – pleacă împreună cu acesta la domul de marmură neagră, ca prin vrăji să i-o readucă în viaţă pe Maria, regina dunăreană. Bătrânul, alb şi blând, poate face din piatră aur, din îngheţ văpaie, poate închega apa-n sânge, din pietre foc să saie. El poate face ca în întreaga fire să fie “ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de vară”. Un sin­gur lucru, pare a ne sugera poetul, nu poate face magul: nu poate opri inima să iubească. Poemul ilustrează, de altfel, că o dragoste adevărată n-o poate înfrânge nici hotarul morţii. Sufletul poetului ardea în acest timp în vâlvătaia dragostei pentru Veronica Micle. El s-a regăsit în motivul codrului, înveşmântat în haina lui Arald, şi pentru a-l înţelege cităm versurile:

“Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,(…)

Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad !”

“Împărat slăvit e codrul.” el e Măria Sa, în mijlocul lui:

“Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi,

Şi prin somn auzi-vom bucium De la stânele de oi.(…)”

”-O, priviţi-i cum visează Visul codrului de fagi!

Amândoi ca-ntr-o poveste Ei îşi sunt aşa de dragi!”

Aici, de data aceasta în “Povestea teiului”, îşi are loc idila aceleiaşi Blanca, când luna luminează calea îndrăgostiţilor spre inima codrilor, acompaniaţi de sunetul cornului.

Sora viselor noastre, o adevărată zână a pădurii, e aşteptată în “Freamăt de codru”, iar în “Revedere” stau faţă-n faţă veşnicia codrului cu vremelnicia omului. Poezia se întemeiază pe un dialog între poet şi codru, dar e construită pe o antiteză, subliniind un specific sufletesc – doina şi un specific geografic – Dunărea. Codrul eminescian se sustrage timpului şi rămâne în eternitate. Prototipurile universului sunt statice:

“Marea şi cu râurile,

Lumea cu pustiurile,

Luna şi cu soarele,

Codrul cu isvoarele.”

Natura nu e peisaj, ci existenţă, iar poe­tul cântă, de altfel, o natură mitică.

“Românii – scria poetul – au fost popor de ciobani (…); de acolo multele tipuri frumoase (…); de-acolo cuminţia românului, care ca cioban a avut multă vreme ca să se ocupe de sine însuşi, de acolo simţământul adânc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cântece, legende, c-un cuvânt, de acolo un popor plin de originalitate şi de-o feciorească putere formată printr-o muncă plăcută, fără trudă (…).”

În bătălie, în “Scrisoarea III”:

“Numa-n zarea depărtată sună codrul de ste^jari(…⁾.

… Ce mai freamăt, ce mai zbucium !

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium(…).”

Nu numai codrul, ci natura întreagă devine pavăză, scut al apărării ţării. Codrul e participant activ în luptă, e erou. Poetul slăveşte codrul, adevărat împărat, crai şi voievod, ce protejează întreaga natură, ca să înflorească şi să rodească, căci el nu e numai cadru, motiv ori mit, ci şi simbol. Falnicii oşteni ai lui Mircea cel Bătrân nu s-au luptat numai pentru apărarea, independenţa şi libertatea ţării, ci şi pentru linişte şi pace, pentru că numai în pace dragostea poate înflori:

“Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienile Ochii cu sprâncenele (…)”

La care răvaş de dragoste, în alt poem, poetul răspunde şi face din codru un adevărat mit:

“Dar să ştii, iubite frate,

Că nu-s codru, ci cetate (…),” fortăreaţă inexpugnabilă împotriva duşma­nilor ţării.

Memorialistul Paul de Alep, în călătoria-i pe la noi, a notat cuvintele lui Vasile Lupu: “Drept castele şi fortăreţe avem aceşti munţi şi păduri, împotriva cărora nici un duşman nu poate birui.”

Din pricina vicisitudinilor timpului, exploatarea crâncenă a pădurilor, l-a făcut pe poet să critice, să denunţe şi să acuze: “Îşi dezbracă ţara sânul,

Codrul – frate cu românul – De secure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă.”

La sunetul cornului, adevărat semnal de luptă, lui Ştefan cel Mare îi “vin codri-n ajutor …” Cătălina din “Luceafărul” îşi cheamă vechea dragoste:

”Cobori în jos, luceafăr blând Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gând,

Norocu-mi luminează!”

“El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri (…).”

“Codru-şi bate frunza lin”, în sunetul melancolic al cornului, în “Peste vârfuri”, iar în “Somnoroase păsărele”, “codrul negru tace”, pentru ca în “Lasă-ţi lumea” tânguiosului bucium să-i răspundă “codrul verde fermecat şi dureros”.

Codrul e simbolul forţei şi al veşniciei datorită vitalităţii lui de neînvins. În acest context, semnificativă rămâne poezia “Ce te legeni”. Legănatul nu e din pricina vântu­lui sau a ploii, ci din pricina trecerii timpului. Poezia a luat naştere pe baza motivului şi a versurilor din tezaurul folcloric bucovinean şi ardelean, contribuind astfel la îmbogăţirea liricii eminesciene. Ea exprimă propriile-i gânduri, poetul regăsindu-se în motivul codrului, simbol al puterii, încât pare a spune: şi eu am fost puternic, atâta vreme cât am cântat.

Asemenea codrului personificat, părăsit de păsări – cântăreţii lui, care-i duc departe gândurile şi norocul – şi poetul, dacă nu cântă, rămâne sufleteşte pustiit:

“Şi cu doru-mi singurel De mă-ngân numai cu el!”

“La mijloc de codru” înfăţişează de­simea acestuia. Numai în luminişul unei poieni, lângă baltă, elementele telurice – păsările, dar şi cosmice – luna, soarele şi stelele, îşi reflectă în oglinda apei imaginile. Şi tot acolo vine şi iubita, de frumoasă ce-i, să-şi admire chipul în aceeaşi oglindă a apei.

“Mai am un singur dor” (cu toate vari­antele) e testamentul eminescian, în care la mormânt şi-a dorit “şi codrul aproape”;

numai în Diana se întreabă:

“S-auzi cum codrul frunza-şi bate,

S-adormi pe verdele covor ?”, înflorind toate din mila “Codrului, Mărie Sale.”

M. Eminescu a reînviat mitul codrului, admirându-i măreţia, dând liricii sale intense vibrări noi, adresându-i uneori chemări stăruitoare, expresie a nostalgiei anilor apuşi. Vechi şi monumental, forţă telurică şi cosmică, codrul i-a răpit simţirile: “Şi tot ce codrul a gândit cu jale În umbra sa pătată de lumini,

Ce spun: isvorul lunecând la vale,

Ce spune culmea, lunca de arini,

Ce spune noaptea cerurilor sale,

Ce lunii spun luceferii senini Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,

De mă uitam răpit pe mine însumi.”

Căci să nu uităm ce a spus poetul: “Al meu suflet e înfrăţit cu codrul” .

Autorul. Prof. Graţian Jucan poate fi contactat prin intermediul redacţiei.