Poate că una dintre dovezile de necontestat ale continuităţii românilor pe teritoriul ţării este şi despădurirea.

Cele peste trei sferturi din actualul teritoriu românesc, acoperite cândva cu masive păduroase de nepătruns, au fost un prim sistem de apărare pentru daci. Retragerea generalului roman Caius Scribone Curio din faţa acestor fortificaţii verzi, ca şi zdrobirea armatei generalului Fuscus în nord-vestul Olteniei, vin să sprijine această afirmaţie. O multitudine de izvoare scrise pomenesc frecvent, cu o admiraţie amestecată cu teamă, despre masivele forestiere impresionante care au existat cândva în spaţiul din jurul Carpaţilor. Desigur, toate au rămas doar o vagă amintire, deşi cea mai mare parte a populaţiei acestei ţări este de părere că avem prea multă grijă de pădure, ca atare există resurse pe care să le exploateze fără nici o grijă.

De distrugerea pădurilor sunt legate multe fenomene, cu puternice efecte negative pentru mediu şi viaţă.

Desfiinţarea pădurilor din Dobrogea a dus la secătuirea surselor de apă din acest ţinut, ceea ce i-a obligat încă pe romani să o aducă printr-o reţea de aducţiune bine gândită şi să construiască un vast rezervor subteran de apă potabilă.

Nisipurile Olteniei au fost cândva fixate de păduri viguroase de stejar care, odată defrişate, au lăsat posibilitatea migrării dunelor.

Dispariţia multor izvoare din Câmpia Română, ca şi schimbarea cursurilor unor râuri au aceeaşi cauză: despădurirea. Exemplele cursurilor inferioare ale Siretului sau râului Bârlad, care cândva se vărsau direct în Dunăre sunt elocvente. Chiar şi capitala era situată într-un cu totul alt cadru hidrografic: au dispărut lacul lui Dura Neguţătorul, Brezoianu, ca şi numeroase izvoare. Până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea nu se pomeneşte de existenţa Bărăganului, apărut ulterior, prin defrişarea unor mari suprafeţe de stejărete.

Cum s-a ajuns ca milioane de hectare de păduri seculare să dispară de-a lungul veacurilor din patrimoniul forestier poate fi explicat prin analizarea evoluţiei proprietăţii forestiere.

În perioada romană, pădurile erau exclusiv proprietate a statului, care oferea drept de servitute şi păşunat cetăţenilor, în schimbul unor taxe. După retragerea administraţiei romane, s-a menţinut dreptul de folosinţă obştească, pădurea fiind practic a tuturor şi a nimănui. Mai târziu, a intervenit dreptul de aşa-zisă „stăpânire locurească”: oricine dorea putea defrişa câtă pădure era în stare, urmând ca locul astfel obţinut să intre în proprietatea sa, fără ca altcineva să i-l poată lua. Într-un document din Muntenia anului 1793 se arată: „Stăpânirea fiindu-le de fost de-a valma … fiecare moşnean cât poate cuprinde şi curăţă, acel loc îl ţine singur pe seama lui.”

În Ardeal, „Bula de aur” din 1222 prevedea că toate bunurile aparţin regelui, care avea drept de a le dona diverşilor protejaţi. Pădurile puteau fi defrişate cu acceptul proprietarilor, pentru a fi transformate în păşuni şi ogoare.

Sub dominaţie turcească, secătuirea pădurilor a luat amploare şi mai mare. Pe de o parte, lemnul avea mare căutare la construirea cetăţilor turceşti şi reconstruirea oraşelor frecvent devastate de incendii, pentru construirea de poduri sau corăbii. Pe de altă parte, turcii încurajau lichidarea acestor redute naturale, care nu o dată le-au fost potrivnice expansiunii. Secolele XVIII-XIX par să fie cele mai dureroase pentru patrimoniul forestier, în această perioadă fiind devastate cele mai frumoase arborete de stejar din luncile şi câmpiile ţării. Pavarea drumurilor cu lemn, pe cât de puţin eficientă pe atât de costisitoare, a fost lovitura de graţie pentru pădurile din zona Bucureştiului şi Iaşului.

Secularizarea averilor mănăstireşti a avut pentru păduri şi un efect benefic, în patrimoniul statului intrând cu acea ocazie peste 900 000 ha. Mai târziu, în 1848, ceea ce a mai rămas din milenarul patrimoniu forestier a intrat în administrarea statului, domolind, pentru o perioadă, acţiunea de devastare a pădurilor.

Ce s-a mai pierdut în decursul istoriei din masivele păduroase nu face referire numai la suprafeţe. Mărturii scrise, de regulă ale unor călători străini de aceste ţinuturi, descriu frecvent masivitatea pădurilor de stejar, azi tot mai puţine şi mai vulnerabile. Dar poate prea puţini ştiu că, de-a lungul vremurilor, strămoşii au manifestat interes pentru anumite specii pe care le-au exploatat în aşa hal încât azi sunt rarisime sau prea puţin întâlnite în arborete.

Pinul negru, cândva foarte frecvent în zona Mehedinţilor, pe Jiu şi în Banat, arbore considerat sfânt de către traci, a fost sistema-tic exploatat pentru obţinerea catranei din răşină.

Tisa, azi monument al naturii, era pe vremuri foarte bine reprezentată, existând mărturia unei păduri pure de aproape 10 000 ha în judeţul Hunedoara. După înfiinţarea, în acea zonă, a comunei Tisa, pădurea respectivă, încă suficient de întinsă, mai deţinea un procent redus de tisă, pentru ca prin anul 1922 să mai existe doar 526 ha, dar fără nici un exemplar din acest preţios arbore. Lemnul de tisă a fost foarte căutat de-a lungul vremurilor pentru calităţile sale extraordinare. Având calităţi de lemn de rezonanţă, a fost utilizat pentru confecţionarea instrumentelor muzicale, iar datorită rezistenţei a fost utilizat pentru mobilier şi în construcţii. Au fost descoperite chiar valuri de apărare întărite cu grinzi din tisă, încă neputrezite şi chiar biserici întregi s-au construit din această esenţă.

Castanul şi nucul sunt alte două specii, altădată comune în pădurile româneşti, însă astăzi, din păcate, rare. Calitatea lemnului lor a făcut să fie, de asemenea, foarte căutate şi exploatate fără nici o raţiune. Se poate adăuga acestui şir de specii epuizate din arboretele naturale ulmul de munte şi, în oarecare mă-sură, paltinul. Teoria îmbătrânirii speciilor şi a dispariţiei lor mi se pare extrem de egoistă, căci dacă am face o paralelă între durata de viaţă a omului şi cea a arborilor, extinzând concluziile la nivel de specie, conform teoriei amintite omul ar fi trebuit să dispară cam de multă vreme. Pădurile devastate de strămoşi nu au pierit neapărat sub tăişul securilor. Foarte multe suprafeţe păduroase au dispărut graţie obiceiului de al le incendia pentru a obţine suprafeţe agricole, aşa numitele jarişti, păşuni sau doar pentru cenuşa din care se extrăgea potasa. La fel de bine, păşunatul iraţional a avut rolul său în micşorarea ariilor forestiere, indiferent dacă s-a practicat cu vite, oi, capre sau porci.

Despăduririle sunt un specific al întregii umanităţi. Poate că la noi procesul a fost mai îndelungat, datorită înzestrării cu păduri. În alte ţări, primele îngrijorări faţă de soarta vegetaţiei forestiere au fost mai timpurii. Ca exemplificare, cităm dispoziţia dată în anul 1256 de Alphons al X-lea din Spania: „să arunce în flăcări pe cei care vor mai da foc pădurii”.

Reducerea suprafeţelor împădurite a fost un proces de durată, care merge mână în mână cu creşterea demografică şi cu dezvoltarea civilizaţiei. Dacă la începuturi, datorită impozanţei masivelor păduroase, nu a avut o amploare spectaculoasă, cu timpul a devenit din ce în ce mai acută. Regiunile supuse astăzi unor rigori climatice severe, cândva foste teritorii împădurite, nu sunt rezultatul unor modificări strict naturale, ci mai ales al activităţii umane. Fenomene meteorologice cu efect catastrofal, cum ar fi inundaţiile, furtunile, înzăpezirile tot mai frecvente, au aceeaşi origine. Dispariţia unor ape supraterane, alunecările de teren, degradarea solurilor sau deteriorarea stratului de ozon, acestea sunt şi consecinţe ale devastării, timp de secole, a pădurilor naturale, perturbări alarmante ale unei naturi grav afectate de inteligenţa umană, la rândul ei afectată de o nesăbuită atitudine faţă de ceea ce ar trebui să însemne civilizaţia. Nu trebuie să uităm însă că au fost şi minţi care şi-au pus încă din vechime problema protejării pădurilor. Pericolul dezechilibrului natural, provocat de reducerea până la dispariţie a masivelor forestiere, a fost intuit din timp. Ceea ce nu s-a reuşit a fost conştientizarea întregii umanităţi asupra consecinţelor pe care le poate avea.

Refacerea pădurilor şi stăvilirea eroziunilor a fost acceptată până şi de conducerea comunistă care, de regulă, nu admitea că în ţara noastră ar putea exista şi fenomene negative. Mărturie stau vorbele, acum ale celui mai blamat fiu al poporului român, Nicolae Ceauşescu, la o plenară a C. C. al P. C. R. din anul 1970: „Ţinând seama de gravitatea situaţiei este necesar să luăm măsuri foarte urgente şi de mare amploare în acest domeniu.” Tocmai de aceea, pare greu de înţeles cum se poate ca, în vreme ce un asemenea lider a realizat că problema pădurilor româneşti este deosebit de acută şi a formulat legi şi programe ferme în sprijinul conservării şi protejării fondului forestier, personalităţi politice contemporane nu par să sesizeze nicicum pericolul desfiinţării a ceea ce a mai rămas împădurit în România şi, sub masca reparaţiilor ce trebuie aduse proprietăţii private, pe care Constituţia de fapt nici nu o garantează, dau lovituri grele patrimoniului forestier. Istoria ne arată că din cele mai vechi timpuri, ori de câte ori s-a pus problema apărării pădurilor în faţa interesului de moment, câştig de cauză a avut mereu cel din urmă.

Mircea ce Bătrân, în 1406, dă mănăstirii Tismana „drept de pescuit în apa Tismanei şi păşunat de la satul Tismana până la munte”. Radu cel Frumos, în 1470, întăreşte acest drept: „nimeni să nu cuteze a bântui aceşti munţi, ci să umble vitele mănăstireşti în libertate”, după cum relatează I. Florescu. Prin 1792, Anaforaua lui Alexandru Moruzzi cere ca „lăstărişurile şi pădurile tinere să fie cruţate de la păşunat”, iar pentru a contracara lipsa lemnului de lucru ordonă semănături cu ghindă.

Regulamentul Organic din 1831 prevede, printre altele, şi constituirea pazei pădurilor ”după trebuinţă şi mărimea lor”. Tot aici sunt arătate primele semne ale necesităţii învăţământului forestier: „şcolarii vor urma încă din anul al doilea un curs de îngrijire a pădurilor, în care curs se va arăta mijloacele pentru a iconomisi şi a se păzi pădurile”.

Pravila pentru cruţarea pădurilor mănăstireşti (1843 şi 1847), prevedea să se împartă pădurile în parchete (40-80) şi să se taie anual câte un parchet, cu lăsare de seminceri. Legea a fost anihilată în 1851, prin legea pentru înfiinţarea de islazuri şi păşu-natul vitelor în păduri, care mai permitea şi luarea de către săteni a lemnului necesar.

Greu de identificat începuturile populismului ieftin în Ţările Române, pentru că aceste prevederi au dus, după cum arăta inspectorul silvic Trăsnea în anul 1864, la „abuzurile cele mai ruinătoare pentru păduri”. Intenţia de a proteja pădurile s-a putut vedea şi în Codul Silvic din anul 1881, de altfel slab aplicat datorită presiunilor capitalismului şi revizuit în 1910.

În 1947 a apărut legea 204, intitulată legea apărării patrimoniului forestier. Aceasta sesiza gravitatea fărâmiţării pădurilor, fapt care nu înseamnă decât condamnarea la nefiinţă a acestora. Articolul 5 al legii amintite prevede, simplu şi clar: „despăduririle sunt interzise”. Urmează însă, în cel mai inconfundabil stil autohton, o serie întreagă de derogări, şapte la număr, suficiente pentru anihilarea prevederilor iniţiale. De pildă, una dintre excepţii, litera e: defrişarea permisă în scop turistic sau vânătoresc şi pentru înfiinţarea de sanatorii. Articolul 6 pare oarecum familiar: „Proprietarii de păduri sunt obligaţi să reîmpădurească suprafeţele exploatate în trecut”. Acest articol era completat şi de sancţionarea celor neconforme cu prevederea. În mare, legea 204 a avut intenţii lăudabile, dar a rămas fără obiect odată cu naţionalizarea pădurilor în 1948.

Conservarea fondului forestier este, fără îndoială, o noţiune modernă. Asta nu înseamnă că nu au existat iniţiative pentru reîmpădurirea unor terenuri încă din Evul Mediu. Chiar izolate şi de mică amploare, aceste activităţi dau de înţeles că au existat minţi luminate, care au sesizat că pădurile nu sunt un bun inepuizabil, o veşnică sursă de câştig. Arhicunoscuta împădurire declanşată de Ştefan cel Mare cu robii leşi care au întemeiat Dumbrava Roşie este un exemplu.

Anaforaua din 1792 a venit în întâmpinarea ideii de împădurire, indicând „a se ara şi semăna ghindă acolo unde este cu totul lipsă”. Se mai stipulează de către domnitorul Alexandru C. Moruzzi ca dumbrăvile, păduri create de către om, să fie scutite de tăieri. Bineînţeles că aceste prevederi au fost prea puţin impuse.

În anul 1851, Ştirbei a adus din Franţa trei silvicultori, pentru întocmirea unor amenajamente silvice. Acestea, odată elaborate, prevedeau chiar împăduriri cu puieţi crescuţi în pepiniere. Însă instabilitatea politică i-a făcut pe silvicultorii francezi să se repatrieze în anul 1853, toată buna intenţie rămânând de izbelişte.

Regulamentul 1641/1864, semnat de Al. I. Cuza prevedea necesitatea împăduririi la câmpie. Dar, în mod tradiţional, a rămas inoperant prin plecarea domnitorului, ceea ce a atras desfiinţarea, în 1869, a pepinierelor din Iaşi, Giurgiu, Brăila şi Bacău.

În 1880 s-a planificat împădurirea a 15 530 ha în Dobrogea şi s-au înfiinţat 154 de perimetre comunale. Totul a rămas o simplă intenţie frumoasă datorită demagogiei politice, care a suspendat împăduririle. Prin lege, s-a constituit în anul 1887, un fond de 500 000 lei pentru împăduriri în întreaga ţară. Din 1890, la Murfatlar şi în alte localităţi dobrogene, s-au împădurit 5725 ha, cu reuşită îndoielnică, din cauza lipsei de pază a perimetrelor plantate.

Se desprinde ideea că factorul politic a desconsiderat sistematic importanţa pădurilor şi a dat permanent câştig de cauză intereselor pe care le aveau societăţile forestiere, neglijând luările de poziţie a numeroşi silvicultori de bună credinţă. Toate acestea sunt dovezi că teritoriul românesc, aflat cândva în stăpânirea pădurilor, s-a transformat într-o arenă politică, în care se sacrifică, în numele progresului social şi al dreptului de proprietate, un element de importanţă fundamentală în protecţia mediului.

Ori de câte ori au apărut legi care să vină în ajutorul pădurii, acestea fie au fost anihilate, fie că au fost slab şi ineficient aplicate, fie pur şi simplu au fost date uitării, în vreme ce generaţii de politicieni şi-au edificat cariera, călcând strâmb peste ele. Deşi există atâtea exemple care demonstrează până şi celor mai înguste frunţi că lipsa sau insuficienţa pădurilor este sinonimă cu sărăcia şi pustiul, deşi toată lumea cunoaşte prăpădul petrecut cu pădurile acestei ţări în lunga şi împleticita sa istorie, nimeni nu a reuşit să aducă reparaţiile de cuviinţă patrimoniului forestier.

Deşi este clar că fărâmiţarea pădurilor înseamnă condamnarea lor la nefiinţă, că proprietatea privată, în condiţiile unei societăţi subcivilizate şi paupere este de rău augur, clasa politică face aceleaşi greşeli strămoşeşti care au provocat dispariţia a două treimi din pădurile ce au existat cândva.

Toate acestea par să ne spună că unui asemenea popor nu numai că îi lipseşte civilizaţia forestieră, dar se pare că nici nu şi-o va însuşi cândva, din numeroasele pricini care adunate sub un nume generic s-ar putea intitula „nechibzuinţă”.