1. Introducere

În contextul creşterii pe plan internaţional a interesului pentru conservarea diversităţii biologice, Comisia de Ştiinţe Silvice a Academiei Române a organizat (martie 2002) dezbaterea ştiinţifică cu titlul “Regenerarea arboretelor, mijloc pentru conservarea şi ameliorarea biodiversităţii”. S-a avut în vedere adevărul potrivit căruia prin alegerea şi aplicarea tratamentelor, biodiversitatea şi, respectiv, stabilitatea arboretelor pot fi influenţate în sensuri multiple (conservare, ameliorare, deteriorare), acţionând asupra tuturor nivelurilor biodiversităţii, respectiv diversitatea genetică, diversitatea speciilor, diversitatea ecosistemelor şi diversitatea ecocomplexelor forestiere (ONF, 1993).

Actualitatea temei este dată şi de amplificarea doborâturilor şi rupturilor produse de vânt şi zăpadă în pădurile de munte şi a uscărilor anormale de arbori în pădurile de stejari, procese cauzate în bună parte de îngustarea biodiversităţii ecosistemelor forestiere, prin aplicarea de tratamente necorespunzătoare de-a lungul timpurilor.

Oportunitatea acestei dezbateri a fost corelată şi cu împlinirea a opt decenii de la promovarea tratamentului regenerărilor (tăierilor) în ochiuri la regenerarea-refacerea arboretelor de şleau de câmpie, prin contribuţiile lui Marin Drăcea, Marin Rădulescu (1923, 1933, 1934) şi ale altor colaboratori (Giurgiu, 2002) şi a şapte decenii de la excepţionala cercetare ştiinţifică, efectuată de Chiriţă şi Popescu (1933), privind regenerarea gorunetelor prin tratamentul tăierilor în ochiuri. Aceste două evenimente ştiinţifice au marcat naşterea silvotehnicii româneşti, respectiv detaşarea de împrumuturi conceptuale din alte ţări. După cum a afirmat ilustrul silvicultor I. Vlad (1943), suntem în faţa unui fapt remarcabil, “de importanţă apreciabilă şi deschizător de epocă nouă în regenerarea stejarilor de la noi” şi nu numai.

Important de menţionat este faptul că Constantin Chiriţă (1933), înainte de a se pronunţa în privinţa metodei de regenerare a gorunetelor din România, a studiat atent procesul de regenerare în pădurile virgine, contestând că “această regenerare de la sine, în buchete sau grupe, în ochiuri, se produce fără excepţie, însă cu neapărata condiţie ca solul forestier să-şi fi păstrat în aceste goluri ale masivului tot complexul proprietăţilor solului forestier apt pentru regenerarea naturală”. Mai târziu, acelaşi autor a ţinut să precizeze că “pentru regenerarea şi refacerea pădurilor natura rămâne dacălul nostru suprem” (Chiriţă, 1983).

Analizate sub prisma obiectivelor actuale, metodele promovate atunci de Drăcea, Rădulescu şi, mai apoi, de Chiriţă şi Vlad au adus un câştig considerabil şi din punct de vedere al conservării şi ameliorării biodiversităţii genetice şi ecosistemice, în comparaţie cu tratamentul tăierilor rase şi tratamentul tăierilor succesive, aplicate generalizat, dar cu rezultate necorespunzătoare, în România din acele vremuri.

2. Supremaţia regenerărilor naturale

Odată cu instituţionalizarea conceptului de gestionare durabilă a pădurilor, care se referă şi la conservarea şi ameliorarea biodiversităţii, a crescut considerabil importanţa ce se acordă regenerărilor naturale, pe plan european acestea fiind unanim recomandate ori de câte ori sunt posibile, fapt explicabil, dacă avem în vedere că aceste metode de regenerare asigură în primul rând conservarea în descendenţe a structurii genetice originare, dar şi a celei ecosistemice, având şi capacitatea să le amelioreze, în cazurile în care tratamentele se aleg şi se aplică corespunzător.

În ultimul timp, se promovează metode ale regenerării naturale nu doar în ţările din centrul Europei, specializate în trecut în regenerări artificiale, dar chiar şi în ţările din nordul continentului, în care predomină păduri echiene de răşinoase.

În acord cu această concepţie, pe plan internaţional, nivelul gestionării durabile a pădurilor se evaluează şi după criterii şi indicatori referitori la ponderea regenerărilor naturale în ansamblul regenerărilor.

Desigur, regenerarea naturală nu poate fi absolutizată. Rămân suficiente zone libere şi obligatorii pentru regenerarea artificială: pentru completarea nereuşitelor la aplicarea tratamentelor, în cadrul metodei de regenerare-refacere a arboretelor (meto- da Drăcea) etc. Este însă necesar să reproducem opinia întemeiată a distinsului silvicultor român Victor Stănescu (1998), potrivit căreia “generalizarea extinderii în cultură a unor materiale de reproducere cu structuri genotipice de calitate, dar care nu sunt rezultatul mecanismelor naturale ale meiozei şi fecundării, nu ar fi posibilă fără riscuri necunoscute, de vreme ce natura însăşi a preferat calea mai complicată a reproducerii indirecte, pe cale sexuată, celei de reproducere simplă, directă, prin fragmente vegetative”. În acord cu eminentul silvicultor, ne exprimăm rezerve în privinţa silviculturii clonale şi nu subevaluăm “consecinţele restrictive genetic ale eliminării din circuitul biologic a procesului “confruntării” gameţilor la fecundare, pe care le prilejuieşte înmulţirea vegetativă repetată, un proces oarecum contrar naturii, fără predispoziţii de heterozis şi fără potenţial de variabilitate intracromozomială, intercromozomială şi gametică”. Totodată, repetăm şi susţinem necesitatea reconsiderării atitudinii faţă de plantaje (livezi semincere), precum şi faţă de modul cum sunt selectaţi arborii plus, astfel încât pe această cale riscantă să nu se mai restrângă biodiversitatea genetică şi ecosistemică a viitoarelor păduri (Giurgiu, 1980; 1982; 1999; Stănescu, 1999).

Faţă de avansul înregistrat în ultimul timp de adepţii metodelor regenerării naturale, reacţia susţinătorilor regenerării artificiale n-a întârziat să apară. Împotriva primelor metode se invocă, cu evidentă exagerare, riscul consangvinizării (inbreeding), ce s-ar manifesta în arboretele naturale sau regenerate pe cale naturală, care ar afecta stabilitatea arboretelor, supraestimând avantajele regenerării cu puieţi obţinuţi pe cale vegetativă. “Orice s-ar spune însă, nici o specie de arbori nu s-a putut menţine secole şi milenii la rând decât prin seminţe din fructificaţii naturale succesive şi nicidecum prin butaşi sau altoaie” (Stănescu, 1998), ori prin inginerii genetice.

Desigur, regenerarea naturală va fi contraindicată sub raport genetic doar în cazuri particulare, ale unor arborete izolate, ale unor arborete necorespunzătoare polifuncţional ş.a. Nu trebuie subestimat însă rolul considerabil ecologic şi social al unor ecosisteme, chiar dacă calitatea şi productivitatea auxologică a acestora este redusă. Uneori se preferă, de pildă, un arboret regenerat natural de mare biodiversitate, dar de redusă productivitate, căruia i s-au atribuit înalte funcţii de protecţie, decât un arboret artificial de productivitate ridicată, dar de stabilitate scăzută şi nefuncţional ecoprotectiv. Evident, în asemenea cazuri, decizia va aparţine silvicultorului dotat cu un avansat discernământ ecologic şi economic.

Catastrofalele doborâturi şi rupturi produse periodic de vânt şi zăpadă în pădurile montane, îndeosebi în arboretele pure de molid, inclusiv cele din anul 2002, sunt şi o consecinţă a brutalizării legilor naturii, respectiv a transformării arboretelor pluriene şi amestecate, optim biodiversificate şi de mare stabilitate, în arborete artificiale echiene monotipice. Prin aceasta, s-a produs o depresiune importantă de informaţie genetică, precum şi o diminuare a manifestării panmixiei în paralel cu creşterea procesului de consangvinizare, ceea ce a condus la pierderi însemnate de vitalitate şi stabilitate, de rezistenţă la impactul mediogen.

Aşadar, opţiunea pentru regenerarea naturală este întemeiată, pe considerente referitoare la conservarea structurilor genetice şi ecologice existente, obţinută, de regulă, prin îndelungate, milenare procese naturale de adaptare a biocenozei forestiere la condiţiile date ale biotopului. Aplicarea acestui principiu fundamental al silvotehnicii moderne, bazată pe considerente ecologice şi genetice, obligă totodată la completarea golurilor neregenerate, cu utilizarea unui material de împădurire de provenienţă locală, având aceeaşi structură genetică.

Desigur, “selecţia semincerilor pe criterii genetice-fenotipice, ca şi asigurarea unei bune interfecundări a acestora şi evitarea consangvinizării, cu efectele ei nefavorabile binecunoscute, reprezintă, de asemenea, probleme care, într-o silvicultură cu caracter genetic-aplicativ, trebuie rezolvate cu discernământul necesar” (Stănescu, 1983). În acest scop, se impun cercetări adecvate şi completarea normelor tehnice de specialitate cu prevederi în acest sens.

3. Consideraţii asupra metodelor de regenerare a arboretelor sub prisma conservării şi ameliorării biodiversităţii

Tratamentul tăierilor rase reprezintă cea mai brutală intervenţie silviculturală în viaţa pădurii, ignorând profund legile de structurare şi funcţionare a ecosistemelor forestiere şi afectând, frecvent irecuperabil, stabilitatea şi polifuncţionalitatea (Giurgiu, 1980). Aceste tăieri contribuie la eliminarea unor biotipuri originare şi chiar a unor tipuri de ecosisteme valoroase, care nu mai pot fi reproduse pe cale artificială. Aplicate succesiv de-a lungul mai multor generaţii, reduc tot succesiv şi tot mai accentuat diversitatea biologică şi stabili- tatea ecosistemelor respective, nivelurile indicatorilor de biodiversitate şi stabilitate rămânând, după încheierea proceselor de redresare ecologică, mereu în urma nivelurilor dinaintea tăierii rase, ceea ce echivalează cu o creştere succesivă a entropiei informaţionale (fig. 1). Daunele aduse de aplicarea acestui tratament naturii şi economiei sunt imense.

Chiar dacă în urma tăierilor rase se formează, prin aportul silvicultorului, arborete amestecate, cu specii mai rezistente şi cu biotipuri din sămânţa recoltată din mai multe populaţii, aceste arborete continuă să poarte amprenta structurilor echiene monoetajate, cu tot cortegiul de carenţe sub raportul biodiversităţii la toate nivelurile (genetice, a speciilor, ecosistemelor şi complexelor de ecosisteme) şi al deteriorării calităţii factorilor de mediu (sol, apă ş.a.).

Iată de ce în multe ţări europene au fost interzise tăierile rase cu decenii în urmă (Elveţia, Slovenia etc.), iar altele sunt pregătite pentru ofensiva decisivă împotriva acestei brutalităţi silviculturale, în fruntea acestui demers situându-se organizaţia europeană a silvicultorilor care promovează aplicarea legilor naturii (Pro Silva Europa, 1993). Noi avem de luptat în primul rând împotriva tăierilor rase în molidişuri care, din păcate, încă sunt admise prin lege pe suprafeţe de 3-5 ha şi susţinute “teoretic” de unii specialişti. Alţii au militat sau insistă repetat pentru interzicerea acestui tratament (Stătescu, 1894; Rădulescu, 1934; Giurgiu, 1961; 1980; 1982), în speranţa că raţiunea va învinge în cele din urmă. Desigur, rămân şi situaţii pentru care tăierile rase (pe suprafeţe mici) nu pot fi evitate.

Tratamentul tăierilor succesive, din punct de vedere al reuşitei regenerării, a condus la rezultate dezastruoase în gorunete, stejărete şi şleauri, dar şi la reuşite, mai ales în cazul arboretelor de fag. În acest ultim caz, tratamentul are capaci- tatea de a reface, respectiv de a conserva “întreaga structură multibiologică a arbore- tului originar, adică se realizează perenitatea genotipurilor ancestrale, trecute prin trierea severă a selecţiei naturale, a impactului variaţiilor de mediu în variante extrem de numeroase” (Stănescu, 1999). Dacă din punct de vedere al biodiversităţii genetice, tratamentul regenerărilor (tăierilor) succesive cu 3-4 tăieri răspunde actualelor şi viitoarelor cerinţe, el este în acelaşi timp deficitar sub raportul diversităţii ecosistemice. Într-adevăr, posedă reduse aptitudini pentru conservarea şi ameliorarea structurii pe specii a arboretelor. Totodată, neputând fi aplicat pe perioade lungi şi foarte lungi de regenerare, este responsabil de echienizarea şi monoetajarea arboretelor pluriene şi relativ pluriene, pe de o parte, şi este incapabil să diversifice structura verti- cală a arboretelor echiene şi relativ echiene, în vederea avansării lor pe trepte superioare de organizare, spre structuri pluriene şi relativ pluriene, pe de altă parte.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, aplicându-se pe perioade foarte scurte de regenerare (2-3 tăieri uniforme), acest trata- ment prezintă, într-adevăr, dezavant ajul consangvinizării, din cauza distanţei prea mari dintre seminceri, ceea ce formează aşa-numitele “cercuri de consangvinizare”. Aşa se explică “degenerarea” multor arborete de fag după extragerea a 40-60 % din arbori la tăierea de însămânţare, deşi cantitativ regenerarea a fost declarată reuşită (!).

Faţă de cele menţionate, se desprinde oportunitatea restrângerii drastice a aplicării tratamentului tăierilor succesive, chiar şi în făgete, în favoarea tratamentelor mai intensive menţionate mai jos, capabile pentru o eficientă conservare şi ameliorare a biodiversităţii şi protecţie a factorilor de mediu (sol, apă, climă ş.a.).

Tratamentul regenerărilor (tăierilor) progresive, mai ales atunci când este aplicat potrivit doctrinei originare (cu perioadă de regenerare totală de 20-40 de ani), elimină dezavantajele majore ale tratamentului regenerărilor succesive, atât sub raportul diversităţii genetice şi al diversităţii speciilor, precum şi al diversităţii structurii verticale. Performanţele acestui tratament izvorăsc din faptul că ideea regenerării în ochiuri este împrumutată de la procesul de regenerare a pădurii naturale, soluţie verificată şi ameliorată succesiv de natură de-a lungul mileniilor (Chiriţă, 1933).

Este, totuşi, inadecvat regenerării arboretelor naturale, care deţin deja o structură mai avansată (plurienă şi relativ plurienă), având deci o biodiversitate optimă sau apropiată de această stare. Transformarea acestor ecosisteme în arborete echiene sau relativ echiene prin tratamente extensive reprezintă un atentat la legile naturii, cu consecinţe irecuperabile, respectiv pierderi de informaţie genetică şi ecologică incalculabile (Giurgiu, 1962; 1980; 1982; Stănes- cu, 1984), care pot fi evitate doar gestionând aceste păduri în regim de conservare sau de ocrotire (în arii protejate), ori aplicând judicios tratamentul codrului grădinărit sau tratamentul codrului cvasigrădinărit (Giurgiu, 1961; 1980; 1982; Vlad şi Giurgiu, 1986).

Într-adevăr, tratamentul codrului grădinărit, bazat fiind, teoretic, aproape integral pe legile de structurare şi funcţionare a ecosistemelor forestiere virgine, răspunde plenar tuturor exigenţelor ecologice, de conservare şi ameliorare a biodiversităţii, la toate nivelurile acesteia. Performanţele codrului cvasigrădinărit nu se îndepărtează prea mult de cele ale tratamentului codrului grădinărit, cu precizarea că poate fi aplicat şi arboretelor de cvercinee. Din păcate, el este în prezent marginalizat.

Tratamentul regenerărilor (tăierilor) succesive în margine de masiv, tratamentul tăierilor progresive în margine de masiv şi combinaţiile dintre acestea prezintă multiple avantaje sub raportul conservării şi ameliorării biodiversităţii la toate nivelurile, putând deveni o soluţie optimă pentru molidişuri, ca înlocuitor al tratamentului tăierilor rase (Barbu şi Cenuşă, 2001). Chiar şi tăierile rase în benzi înguste (30-40 m), cu regenerare naturală şi alăturarea parchetelor după 5-10 ani pot oferi rezultate acceptabile în molidişuri.

Tratamentul crângului simplu, deşi teoretic ar prezenta unele valenţe favorabile sub raportul conservării diversităţii genetice (se transmite la descendenţi variabilitatea genetică totală), prezintă multiple carenţe majore, ecologice şi economice, dar şi din punct de vedere al diversităţii speciilor, ecosistemice şi a ecocomplexelor forestiere. S-a emis şi ipoteza „uzurii” vitalităţii genomului, ca fiind responsabilă de declinul multor arborete gestionate în regimul crângului (Stănescu, 1999).

În schimb, din punct de vedere al conservării şi ameliorării biodiversităţii, tratamentul crângului compus nu ar mai trebui ignorat; din păcate, după cum a apreciat Drăcea (1942), pe nedrept a fost exclus din practica silviculturală românească, punându-i-se în seamă carenţe, nemeritate, ale modului defectuos de aplicare.

4. Tendinţe pe plan european

Nu putem încheia această sumară analiză a tratamentelor clasice sub raportul gestionării durabile a pădurilor, inclusiv al conservării şi ameliorării biodiversităţii, fără a menţiona câteva tendinţe ce se manifestă în unele ţări ale Uniunii Europene, în speranţa că majoritatea acestor evoluţii vor fi luate în considerare şi pentru silvicultura românească.

4.1 La nivelul diversităţii genetice

– extinderea regenerării naturale cu completări artificiale, folosind material de reproducere bazat pe provenienţe strict locale;

– conservarea ecotipurilor în cadrul reţelei de conservare a resurselor genetice; restrângerea tăierilor rase.

4.2 La nivelul diversităţii speciilor

– formarea de arborete amestecate, acordând o atenţie sporită speciilor din toate etajele arboretului, inclusiv ale subarboretului şi păturii ierbacee, precum şi o atenţie deosebită tuturor etapelor şi fazelor ciclului silvicultural, nu doar la regenerare;

– menţinerea în arborete a unui număr limitat de arbori bătrâni, morţi, scorburoşi, iescari (1-3 arbori la hectar), luând toate măsurile ce se impun din punct de vedere fitosanitar şi al asigurării protecţiei publicului (ONF, 1993; Rameau, 1999).

4.3 La nivelul diversităţii ecosistemelor şi ecocomplexelor forestiere:

– reducerea drastică a suprafeţei unităţii

– de gestionare, respectiv a unităţii amenajistice, la 6-7 ha (faţă de maximul de 50 ha, cât este admis prin actualele norme tehnice pentru amenajarea pădurilor, prin care se favorizează uniformizarea structurii pădurii, în cazul codrului regulat);

– restrângerea tăierilor rase, înseosebi a celor pe suprafeţe mari (de peste 2 ha);

– formarea de arborete cu structuri orizontale puternic mozaicate, prin aplicarea aşa numitului tratament al codrului neregulat (tratament en futaie irreguliere) în trei variante: pe pâlcuri mari (> 0,5 ha), denumite în Franţa „parquets”; pe pâlcuri mici (10-50 ari), denumite în Franţa „bouquets”; combinaţii între pâlcuri mari şi pâlcuri mici (fig. 2) (Durbourdieu, 1977; Otto, 1999; Bastien şi Turckheim, 1999). Aceste „tratamente” au multe caracteristici comune cu tratamentul codrului cvasigrădinărit (în sensul termenului folosit în România). În Slovenia, tăierile rase au fost prin lege interzise încă din anul 1948, în favoarea tratamentului codrului grădinărit şi a altor tratamente intensive (Dolinsek, 1993). În Germania, formarea de arborete cu structuri orizontale mozaicate este tot mai mult luată în considerare (Otto, 1999). În Elveţia, Franţa de est, Italia de nord, Germania de sud-vest, tratamentul codrului grădinărit este promovat oriunde sunt condiţii favora- bile de aplicare, în special în arborete de brad, amestecuri de fag cu răşinoase şi făgete. Pentru România, principiile organizaţiei europene Pro Silva sunt de mare interes. Se consideră că ofensiva împotriva tăierilor rase intră în faza finală.

– excluderea de la regenerare a unor mici porţiuni din arboretele vârstnice (ajunse sau trecute de vârsta exploatabilităţii tehnice), pentru constituirea aşa- numitelor insule de îmbătrânire (Îlot de vieillissement), având deci un ciclu silvicultural prelungit, în scopuri de conservare a biodiversităţii (Rameau, 1977; Dubour- dieu, 1997): se admit totuşi, unele lucrări de îngrijire;

– delimitarea şi conservarea de biotopuri-cheie;

– menţinerea sau chiar formarea de mici poieni în cadrul unor arborete, ceea ce este posibil de realizat şi în procesul de regenerare;

– gestionarea distinctă a lizierelor şi a benzilor de pădure situate de-a lungul reţelei hidrografice, acestea având un rol excepţional pentru conservarea biocenozelor de ecoton;

– trecerea în regim special de conservare, respectiv neincluderea în procesul de regenerare, a arboretelor susceptibile de a fi încadrate în sistemul ariilor protejate, în primul rând a arboretelor virgine şi a altor ecosisteme valoroase sub raportul conservării biodiversităţii.

Apreciem că asemenea reglementări ar trebui adoptate printr-un document oficial şi în ţara noastră, aşa cum s-a procedat în Franţa (ONF, 1993; 1995) şi în alte ţări europene, în acord cu obligaţiile de princi- piu asumate de România prin convenţii internaţionale.

5. Concluzii şi recomandări

1. Tratamentele aplicate în perioada de formare a silviculturii româneşti, respectiv tăierile rase, tratamentul crângului simplu, tratamentul crângului cu rezerve, tratamentul crângului compus (folosit defectuos) şi tratamentul tăierilor succesive aplicat la cvercinee, au avut un impact negativ considerabil şi din punct de vedere al biodiversităţii, stabilităţii şi polifuncţionalităţii pădurilor ţării.

2. Regenerarea naturală reprezintă un mijloc eficient pentru conservarea şi ameliorarea biodiversităţii, fără a fi exclusă regenerarea artificială (cu material de reproducere de provenienţă locală, îndeosebi pentru completarea regenerării naturale ş.a.). Efectele nedorite ale consangvinizării pot fi evitate prin alegerea şi aplicarea corespunzătoare a tratamentelor silviculturale. Înainte de a fi aplicate în producţie, materialele de reproducere obţinute prin biotehnologii trebuie să treacă examenul experimentărilor în natură, de lungă durată.

3. Contribuţiile remarcabile aduse de M. Drăcea, M. Rădulescu şi alţi colaboratori, de acum 80 de ani, precum şi ale lui C. Chiriţă de acum 70 de ani, referitoare la promovarea tratamentului regenerărilor progresive, au inaugurat o nouă etapă în domeniul regenerării arboretelor, favorabilă şi conservării şi ameliorării biodiversităţii arboretelor.

4. Aplicarea tratamentului codrului grădinărit şi a tratamentului codrului cvasigrădinărit, deşi sunt deosebit de favorabile conservării şi ameliorării biodiversităţii pentru multe tipuri de ecosisteme, întâmpină serioase obstacole în aplicare, de natură obiectivă, dar şi subiectivă (din sfera mentalităţilor).

5. Noile obiective ale silviculturii, consemnate în documente ale organismelor internaţionale de înalt nivel, însuşite de guvernul României, referitoare la conservarea şi ameliorarea biodiversităţii, precum şi la gestionarea durabilă a pădurilor, conturează necesitatea trecerii la o etap ă superioară în evoluţia silvotehnicii româneşti , caracterizată prin restrângerea drastică a tăierilor rase, inclusiv a celor de refacere, limitarea aplicării tratamentului tăierilor succesive chiar la făgete, extinderea tratamentului regenerărilor progresive, a tratamentului regenerărilor succesive în margine de masiv, a tratamentului regenerărilor progresive în margine de masiv, a metodei Drăcea-Rădulescu pentru regenerarea-refacerea arboretelor de foioase (în special de cvercinee), a tratamentului codrului grădinărit şi a tratamentului codrului cvasigrădinărit, în raport cu funcţiile atribuite şi structura arboretelor, tipul de ecosistem şi de condiţiile de aplicare.

6. În acelaşi scop, în contextul alinierii României la standardele Uniunii Europene, este de dorit să se promoveze şi în ţara noastră, dar cu discernământul necesar, metodele de regenerare intensive, cum sunt tratamentele codrului neregulat, capabile să formeze arborete cu structuri orizontale mozaicate. Principiile promovate de organizaţia europeană Pro Silva, adaptate la condiţiile ţării noastre, prezintă importanţă deosebită pentru România, ele îmbinând cerinţele ecologice cu cele economice. Se recomandă aplicarea lor experimentală în România.

Totodată, silvicultura românească nu poate ignora noile reglementări europene referitoare la conservarea şi ameliorarea biodiversităţii prin: menţinerea pe picior a unui număr limitat de arbori vârstnici, scorburoşi, iescari, morţi pe picior sau căzuţi, delimitarea unor “insule de îmbătrânire”, de biotopuri-cheie, de coridoare ecologice, gestionarea specifică a lizierelor şi a benzilor de pădure de-a lungul râurilor, pâraielor şi golurilor de munte, precum şi exceptarea de la regenerare a arboretelor deosebit de valoroase sub raportul biodiversităţii (ecosisteme virgine). A sosit momentul ca suprafaţa unităţii amenajistice să fie limitată (la 6-7 ha).

7. Pe baze ecologice şi genetice va trebui reorientată activitatea de cercetare ştiinţifică din domeniul regenerării arboretelor, luînd în considerare noile obiective referitoare la conservarea şi ameliorarea biodiversităţii la toate nivelurile.

În acelaşi sens, ocoalele silvice destinate ca baze experimentale şi didactice pentru cercetare şi învăţământ urmează să devină adevărate câmpuri de experienţă şi unităţi model sub raportul regenerării arboretelor, cu luarea în considerare a biodiversităţii.

8. Puţinele, dar valoroasele păduri virgine care mai există în România trebuie ocrotite şi cercetate sub raportul modului de structurare şi funcţionare, în vederea perfecţionării metodelor de regenerare şi ameliorare a biodiversităţii pădurilor cultivate.

9. Faţă de amplificarea fără precedent a consecinţelor negative ale hazardelor naturale, cum sunt cele produse de furtuni şi zăpadă, silvicultura românească se vede constrânsă de aceste împrejurări să întreprindă măsuri radicale pentru ameliorarea biodiversităţii şi, respectiv, creşterea rezistenţei arboretelor la factori distrugători, combinând regenerările naturale, care trebuie să predomine, cu regenerarea artificială. De exemplu, în compoziţia arboretelor, ponderea fagului trebuie să crească puternic, astfel încât împreună cu cea a bradului să ajungă la 75-85 % în etajul amestecurilor de răşinoase cu fag şi la 15-30 % în partea inferioară a etajului molidişurilor.

10. Un mijloc eficient pentru conservarea pădurilor existente şi pentru creşterea producţiei de lemn sunt culturile forestiere care urmează să fie realizate prin împăduriri în afara actualului fond forestier, acestea având şi un excepţional rol în reconstrucţia ecologică a ţării (Brown, 2001).

11. În manualele de specialitate, tratamentele să fie analizate şi evaluate şi în raport de aptitudinile lor pentru conservarea şi ameliorarea biodiversităţii arboretelor.

12. Problemele conservării şi ameliorării biodiversităţii pădurilor urmează să fie soluţionate pe plan legislativ, după exemplul ţărilor din Uniunea Europeană.

Bibliografie

Barbu, I., Cenuşă, R., 2001. Regenerarea naturală a molidului. Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului, Câmpulung Moldovenesc, 238 p.

Bastien, B., Turckheim, B., 1999. Points de vue sur l’amenagement en futaie irreguliere. Revue Forestiere Francaise. Numero special: 65-86.

Brown, L., 2001. Eco-economie. Editura tehnică, Bucureşti, 382 p.

Chiriţă, C., 1983. Unele probleme privind refacerea şi ameliorarea pădurilor noastre. Revista Pădurilor, nr. 1: 4-8.

Chiriţă, C., Popescu, M., 1933. Contribuţii la problema regenerării naturale a gorunului în România. Editura Marvan, Bucureşti, 125 p.

Dolinsck, H., 1933. Quarante annees de sylviculture prache de la nature en Slovenie. In: Actes du 1-er Congres Europeen, Pro-Silva, Bessancon- France: 85-96.

Drăcea, M., 1923-1924. Silvicultură. Curs litografiat, Bucureşti, 1030 p.

Drăcea, M., 1942. Curs de silvicultură. Editura Politehnicii, Bucureşti, 779 p.

Dubourdieu, J., 1997. Manuel d’amenagement forestier. Ed. Lavoisier, Paris, 244 p.

Giurgiu, V., 1961. Despre productivitatea pădurilor. Editura Agro-Silvică Bucureşti, 172 p.

Giurgiu, V., 1980. Promovarea regenerării naturale a pădurilor. Revista Pădurilor 5: 327-336.

Giurgiu, V., 1982. Pădurea şi viitorul. Editura Ceres, Bucureşti, 407 p.

Giurgiu, V., 1999. Conservarea şi managementul diversităţii biologice a ecosistemelor forestiere, pentru o silvicultură durabilă. Revista Pădurilor 1: 11-15.

Giurgiu, V., 2002. 110 ani de la naşterea unui mare silvicultor român: Marin Rădulescu. Revista Pădurilor 1: 44-46.

ONF, 1993: Guide pour la prise en compte de la biodiversité biologique dans l’ amenagement et la gestion forestiere. Paris, 32 p.

ONF, 1995: Guide des traitement des paysages. Paris.

Otto, H. J., 1999. La planification et la controle en fôret irreguliere: evolution de l’amenagement forestier. Revue Forestiere Francaise. Numero special: 247-258.

Pro silva, 1993. Actes du 1-er Congres europeen Pro silva. Besancon, 243 p.

Rameau, J.C., 1999. Amenagement forestier, importance de l’ecologie, prise en compte de la diversité. Revue Forestiere Francaise. Numero special: 87-101.

Rădulescu, M., 1929. Observaţii din cultura stejarului pedunculat în Câmpia Română. Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 15 p.

Rădulescu, M., 1933. Regenerarea pădurilor în România. La a 47-a Adunare Generală a Societăţii „Progresul Silvic”: 134-139.

Rădulescu, M., 1934. După un deceniu de muncă la regenerarea pădurilor ţării. Viaţa Forestieră 3: 148-151.

Stănescu, V., 1983. Premise ale unei silviculturi pe baze genetice. Revista Pădurilor 1: 9-12.

Stănescu, V., 1984. Aplicaţii ale geneticii în silvicultură. Editura Ceres, Bucureşti, 290 p.

Stănescu,V., 1998. Silvicultura cu bazele geneticii forestiere. Editura Ceres, Bucureşti, 282 p.

Stănescu, G., 1984. Tăieri rase în pădurile de munte. Revista Pădurilor.

Vlad, I., 1943. Regenerarea stejarului în pădurile de şleau. Revista Pădurilor 1-2: 68-71.

Vlad, I., Giurgiu, V., 1986. Pădurile actuale după un secol de gospodărire: învăţăminte şi progrese. În: V. Giurgiu (ed.). Pădurile noastre: ieri, astăzi, mâine Editura Academiei R.S. România. Bucureşti: 121-138.

Vlad, I. et al, 1997. Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura Academiei Române, Bucureşti, 292 p.

Autorul: dr. docent Victor Giurgiu, membru corespondent al Academiei Române, este profesor la Facultatea de Silvicultură din cadrul Universităţii “Ştefan cel Mare” Suceava, str. Universităţii nr. 9, 5600 Suceava, jud. Suceava..