1. Introducere

Problema producerii lemnului de calitate superioară, pentru fabricarea furnirelor estetice sau tehnice din speciile de foioase, preocupă de multă vreme silvicultorii europeni. Astfel, încă de la începutul secolului al XX-lea s-a considerat că interesul major al silviculturii este producerea unei cantităţi cât mai mari posibile de lemn fără noduri (Jolyet, 1916). Din păcate, acest obiectiv a fost întotdeauna limitat de prezenţa la baza tulpinii arborilor foioşi din speciile de valoare (în special cvercinee) a crăcilor lacome provenite din mugurii dorminzi, care afectează calitatea şi proprietăţile fizico-mecanice şi tehnologice ale lemnului.

Datorită prezenţei crăcilor lacome, buştenii de cvercinee (stejar pedunculat şi gorun) sunt declasaţi în standardele de calitate ale Uniunii Europene de la clasa A (excepţională, unde sunt admise doar crăcile cu diametre mai mici de 15 mm) la calităţi inferioare (B sau C). O situaţie şi mai nefavorabilă se întâlneşte la fag, specie pentru care, la aceeaşi clasă A, prezenţa crăcilor, indiferent de mărimea lor, nu este admisă (Baylot şi Vautherin, 1992; Ano- nymous, 1997).

Datorită acestei situaţii nedorite, precum şi a faptului că problemele caracteristice ale crăcilor lacome şi modul de prevenire a apariţiei, respectiv de combatere (control) a dezvoltării acestora, sunt puţin cunoscute la noi, lucrarea de faţă şi-a propus realizarea unui studiu bibliografic care să ajute la elaborarea unor modele de conducere a arboretelor destinate producerii lemnului cu utilizări superioare.

2. Specii de foioase afectate de crăcile lacome

Problema crăcilor lacome este specifică doar foioaselor, nefiind întâlnită la răşinoase. În general, în regiunile temperate din Europa şi America de Nord, speciile pe care crăcile lacome apar în mod frecvent fac parte din genurile Quercus, Tilia, Ulmus, Castanea, Populus şi Salix. În mod evident, în interiorul fiecărui gen există diferenţe între specii, cel mai cunoscut fiind cazul cvercineelor, unde stejarul pedunculat este specia cea mai prolifică (care produce cele mai multe crăci lacome).

Dacă în situaţia celor şase genuri amintite, potenţialul de formare a acestora este ridicat, propensiunea respectivă devine moderată în situaţia fagului şi slabă la frasini şi acerinee (Poskin, 1949; Arend şi Scholz, 1969; Evans, 1982, 1983, 1987; Anonymous, 1986; Kozlowski et al., 1991).

3. Cauzele apariţiei crăcilor lacome

În general, se consideră că apariţia crăcilor lacome este: (a) controlată genetic sau reprezintă o reacţie a arborilor la acţiunea unor factori stresanţi, pe fondul dezechilibrului fiziologic al acestora. În legătură cu controlul genetic al apariţiei crăcilor lacome, se consideră că acesta este evident, deoarece anumite specii de foioase sunt mai predispuse la apariţia crăcilor lacome decât alte specii (cazul stejarului pedunculat în comparaţie cu gorunul, cerul sau stejarul roşu), precum şi deoarece anumiţi arbori individuali, crescuţi în afara masivului, nu prezintă crăci lacome, în timp ce alţii, puternic umbriţi, manifestă acest defect (Auchmoody, 1972; Evans, 1982; Sevrin, 1997).

Crăcile lacome pot să apară însă şi datorită acţiunii unor factori stresanţi, în condiţiile dezechilibrului fiziologic al exemplarelor individuale, dezechilibru ale cărui principale cauze se consideră a fi următoarele:

– existenţa unor arbori cu coroane insuficient dezvoltate, ca rezultat al creşterii în arborete excesiv de dese, neparcurse la timp şi sistematic cu lucrări de îngrijire (se formează crăci lacome de stres) (Anonymous, 1986; Hubert şi Courraud, 1994; Jarret, 1996; Bastien, 1997);

– intervenţii cu elagaj artificial “în verde”, adesea întârziat, cu intensităţi prea mari (Poskin, 1949; Pourtet, 1961; Negulescu et al., 1973; Bialobok, 1976;Evans, 1982, 1983, 1987; Hubert şi Courraud, 1994; Lorent şi de Wouters, 2000),

– creşterea aplecată (în mod ireversibil) a arborilor, care conduce la apariţia crăcilor lacome pe faţa superioară a tulpinii (Roussel, 1978; Evans, 1982), rămânerea în urmă cu creşterea (situarea în clase Kraft inferioare), asociată cu o stare de vegetaţie slabă (se formează crăci lacome de umbră sau crăci lacome de agonie) (Poskin, 1949; Roussel, 1978; Evans, 1982, 1983; Boudru, 1989);

– luminarea bruscă a tulpinii, ca rezultat al răriturilor cu intensitate mare (forte) sau al aplicării diverselor tăieri de regenerare (Poskin, 1949; Negulescu et al., 1973; Evans, 1982, 1983, 1987; Schütz, 1990; Kozlowski et al., 1991; Hubert, 1996). Expunerea bruscă a tulpinii la lumină plină produce aşa-numitul “fenomen de coronare”, întâlnit în special la stejarul pedunculat (Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu, 1979; Stănescu et al., 1997).

În legătură cu grupul (b) de cauze, este evident că lumina nu poate fi singura responsabilă pentru apariţia crăcilor lacome. În acest sens, se consideră că ea reprezintă doar “revelatorul” stării de dezechilibru din arbore şi acţionează asupra hormonilor şi inhibitorilor de creştere, adevăraţii responsabili pentru declanşarea sau oprirea producerii de crăci lacome (Roussel, 1978). Acesta este cazul auxinelor care, produse la nivelul mugurilor terminali, sunt translocate spre baza arborelui, unde inhibă diviziunea celulară şi deci creşterea mugurilor dorminzi (se confirmă astfel controlul genetic al apariţiei crăcilor lacome). Dacă fluxul auxinelor este întrerupt într-un mod sau altul (prin tăierea sau vătămarea coroanei, creşterea arborelui în stare de supradesime, care nu permite accesul luminii în coroană etc.), acţiunea lor inhibitoare dispare şi mugurii dorminzi pot da naştere crăcilor lacome (Arend şi Scholz, 1969).

Starea de echilibru este caracterizată cu ajutorul a doi parametri complementari: raportul între înălţimea (h) şi diametrul de bază (d1,30) ale arborelui (h/d1,30) şi raportul dintre lungimea coroanei (l) şi înălţimea arborelui (h) (l/h). În cazul cvercineelor, se consideră că echilibrul fiziologic amintit se realizează când h/d1,30 nu depăşeşte valoarea 65, iar l/h este mai mic de 0,62 la stejar pedunculat şi 0,65 la gorun, adică este egal cu sau se apropie de numărul (proporţia) de aur al lui Pitagora (1/1,62 = 0,62) (Courraud, 1987; Sevrin, 1997).

4. Modalităţi de prevenire a apariţiei crăcilor lacome

Datorită influenţei nefavorabile pe care crăcile lacome o au asupra calităţii şi utilizărilor lemnului, de-a lungul timpului au fost imaginate diverse modalităţi pentru prevenirea apariţiei lor. Între acestea se pot aminti:

– folosirea unui material de împădurire din specii cu tendinţe mai reduse de producere a crăcilor lacome (cazul substituirii stejarului pedunculat, în staţiuni care permit aceasta, cu gorunul) (Evans, 1983; Kerr şi Evans, 1993);

– folosirea unor scheme de împădurire mai “strânse” (cu desimi de 4000-7000 puieţi/ha), prin care starea de masiv se realizează mai repede, se menţine la vârste tinere în mod continuu prin operaţiuni culturale (degajări şi curăţiri) cu intensităţi slabe-moderate şi se evită astfel apariţia crăcilor lacome (Evans, 1983);

– practicarea de elagaje “în verde” progresive, cu intensităţi reduse şi cu periodicităţi scurte (dacă este posibil chiar anual, deşi soluţia este neviabilă sub raport economic), doar asupra exemplarelor de viitor cu coroane echilibrate (Bialobok, 1976; Hubert, 1987, 1989; Hart, 1994; Hubert şi Courraud, 1994);

– înfăşurarea (bandajarea) tulpinii cu polipropilenă ori polietilenă neagră sau translucidă (Evans, 1982, 1983, 1987). Deşi o tehnică de lucru în aparenţă simplă, soluţia amintită este costisitoare şi dificil de aplicat. În plus, efectul de protecţie durează doar atâta timp cât folia protectoare acoperă trunchiul, după îndepărtarea ei numărul de crăci lacome care apar putând fi semnificativ mai mare;

– ajutorarea instalării sau favorizarea dezvoltării subetajului arborescent şi a subarboretului. Format din specii rezistente la umbrire (fag, carpen, tei, jugastru), subetajul protejează tulpinile arborilor de viitor, favorizează elagajul natural şi limitează dezvoltarea crăcilor lacome, oferind şi protecţie solului (Bagneris, 1876; Anonymous, 1956; Haralamb, 1967; Stănescu, 1979; Evans, 1983; Schütz, 1990; Hart, 1994; Hubert, 1996; Jarret, 1996; Bastien, 1997; Sevrin, 1997; Stănescu et al., 1997; Vlad et al., 1997; Joyce et al., 1998). Subetajul arborescent trebuie însă ţinut sub control (în special cazul fagului), nepermiţându-i- se să pătrundă în coroanele arborilor de valoare deoarece, prin umbrirea crăcile joase ale acestor arbori, care se usucă şi măresc porţiunea elagată, arborele afectat se dezechilibrează fiziologic (îşi modifică în mod nefavorabil raportul dintre lungimea coroanei şi înălţimea totală);

– practicarea unei silviculturi care să permită obţinerea unor arbori viguroşi, cu coroane bine dezvoltate.

În arboretele de cvercinee (stejar pedunculat şi gorun), acest obiectiv se realizează în următoarele moduri.

1. La vârste tinere (când riscul de apariţie a crăcilor lacome este mare, iar efectele acestui fenomen nedorit sunt de durată), în faza de formare a trunchiului, arboretele trebuie menţinute dese prin intervenţii cu lucrări de îngrijire (degajări- depresaje, curăţiri) slabe-moderate şi des repetate. În acest mod elagajul natural decurge rapid, iar cantitatea de lumină care pătrunde sub masiv nu favorizează apariţia crăcilor lacome.

2. La vârste mai mari (când înălţimea dominantă depăşeşte 8-10 m în arboretele de stejar pedunculat, respectiv 10-12 m în arboretele de gorun), în faza de îngroşare a trunchiului, se recomandă practicarea unei silviculturi dinamice, care include rărituri forte de sus, prin care sunt degajate coroanele arborilor de viitor, fapt care per- mite acestora o dezvoltare maximă (Courraud, 1987; Schütz, 1990; Bastien, 1997; Sevrin, 1997; Joyce et al., 1998). Acest mod de conducere se bazează pe constatarea că, începând din faza de păriş, exemplarele de cvercinee (în special stejar pedunculat) au absolută nevoie de un spaţiu vital sporit pentru o dezvoltare echilibrată a coroanei. Dacă acest obiectiv nu se realizează prin rărituri, apariţia crăcilor lacome este tocmai semnalul că mărimea coroanei s-a redus sub minimul necesar unei stări de vegetaţie viguroase (Haralamb, 1967; Constantinescu, 1973, 1976).

5. Modalităţi pentru controlul dezvoltării crăcilor lacome

Modalitatea propusă cel mai adesea pentru controlul dezvoltării crăcilor lacome este intervenţia cu emondaj. Referitor la această lucrare se constată că recomandările de aplicare, cu excepţia categoriei arborilor emondabili (doar cei de valoare- viitor), a tehnicii de lucru (asemănătoare elagajului artificial) şi a momentului (în general vara), sunt destul de variate. Astfel, în legătură cu luna din anotimpul estival în care se poate aplica emondajul, există preferinţe pentru perioada mai-iunie (plopi euramericani – Bialobok, 1976; Jobling, 1990) şi august (plopi euramericani – Pourtet, 1961; Hubert şi Courraud, 1994).

În legătură cu anul intervenţiei şi periodicitatea lucrării, sunt cunoscute, de asemenea, opinii diferite: (a) în acelaşi an, la scurt timp după apariţia crăcilor lacome, deoarece s-ar reduce capacitatea de producere ulterioară a acestora (Pourtet, 1961; Boudru, 1989; Jobling, 1990; Hubert şi Courraud, 1994), (b) în anul următor apariţiei crăcilor lacome (Sevrin, 1997) şi la interval de 3 ani, lucrările întinzându-se pe o durată îndelungată (1/2-2/3 din lungimea ciclului de viaţă al arboretului) (Perrin, 1958). Oricum, dacă prin măsuri preventive nu s-a putut elimina pericolul apariţiei crăcilor lacome, emondajul devine o intervenţie indispensabilă pentru obţinerea lemnului de calitate din specii foioase. Din păcate, acesta este costisitor şi, singur, nu ajută prea mult la reducerea numărului de crăci lacome apărute după intervenţie. Aşa este cazul arborilor dezechilibraţi fiziologic, unde eliminarea mecanică a crăcilor lacome reprezintă în mod cert o soluţie iluzorie datorită reapariţiei acestora, cu şi mai mare intensitate, în anul următor efectuării lucrării (Evans, 1987; Hubert şi Courraud, 1994). De aceea, pentru a se obţine un efect pozitiv, tehnic şi economic (prin reducerea cheltuielilor inutile) maxim, se recomandă ca emondajul să fie aplicat: când vigoarea de creştere a crăcilor lacome scade (la cca. 5 ani după apariţia crăcilor lacome), numai pe exemplarele de valoare (viitor), numai pe exemplare echilibrate sau după ce coroana arborilor s-a reechilibrat, ca urmare a intervenţiilor cu rărituri forte de sus, în combinaţie cu subetajul (după ce acesta s-a instalat şi acţionează efectiv prin umbrirea părţii inferioare a tulpinii arborilor de viitor) (Sevrin, 1997).

La fel de iluzoriu s-a dovedit şi controlul pe cale chimică al dezvoltării crăcilor lacome. Astfel, principalele rezultate obţinute prin folosirea anumitor substanţe chimice împotriva crăcilor lacome sunt următoarele:

– eficacitatea cloratului de potasiu în concentraţie de 4-7 % asupra crăcilor lacome deja existente pe trunchi a fost slabă dar s-a dovedit bună pe cele tinere apărute ca rezultat al elagajului artificial (pe rănile produse prin elagaj) (Perrin, 1958; Boudru, 1989);

– încă din anii ’60 s-a încercat folosirea acidului 2,4,5-T asupra crăcilor lacome (Holmes, 1963, citat de Evans, 1987).

Acidul respectiv a avut efect imediat asupra crăcilor lacome tinere, fără însă a fi remanent (în anul imediat următor tratării frunzelor au apărut noi crăci lacome); hidrazida maleică, aplicată primăvara (la finele lunii mai) pe crăcile lacome abia apărute, a reprezentat un mijloc eficace de control al crăcilor lacome pe o perioadă de 2 ani (Evans, 1987).

Este evident că respectiva manieră de control prezintă dezavantaje tehnice şi economice (este complicată în aplicare şi costisitoare), creând şi probleme de protecţie a mediului, deoarece substanţele folosite pot reprezenta poluanţi locali, ceea ce face folosirea lor, inclusiv în silvicultura noastră, puţin probabilă.

6. Concluzii

După cum s-a precizat, scopul articolului a fost prezentarea câtorva aspecte mai puţin cunoscute privind mecanismul de apariţie a crăcilor lacome, precum şi privind modalităţile de prevenire a apariţiei lor, respectiv de control al dezvoltării acestora.

Este evident că, dacă asupra controlului de ordin genetic al apariţiei crăcilor lacome nu se poate interveni, în mod practic este posibil un control eficient al apariţiei crăcilor lacome la principalele specii forestiere (în special cvercinee) prin mijloce silvotehnice, de genul:

– practicarea unei silviculturi diferenţiate, cu intervenţii (degajări-depresaje şi curăţiri) slabe-moderate la vârste mici şi rărituri forte de sus la vârste mai mari;

– intervenţii cu elagaje artificiale progresive şi moderate ca intensitate;

– favorizarea instalării şi dezvoltării unui subetaj arborescent (din specii de umbră) şi a etajului subarboretului.

Intervenţiile cu mijloace mecanice (emondaje, bandajarea cu materiale diverse) sau chimice pentru oprirea sau încetinirea apariţiei sau dezvoltării crăcilor lacome sunt costisitoare şi cu eficacitate de scurtă durată, ceea ce face utilizarea lor neeficientă şi, deci, nerecomandabilă.

Bibliografie

Anonymous, 1956. Îngrijirea arboretelor. Îndrumări tehnice. Editura Tehnică, Bucureşti.

Anonymous, 1986. Norme tehnice pentru îngrjirea şi conducerea arboretelor. Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti.

Anonymous, 1997. Classement qualitatif. Bois ronds feuillus. Partie 1: Chene et hetre. Norme européenne/ norme française NF EN 1316-1. AFNOR, Paris.

Arend, J.L., Scholz, H.F., 1969. Oak forests of the Lake States and their management. USDA, Forest Service, Research Paper NC-31, North Central Forest Experiment Station, St. Paul, Minnesota.

Auchmoody, L. R., 1972. Epicormic branching: seasonal change, influence of fertilization, and frequency of occurrence in uncut stands. USDA, Forest Service, Research Paper NE-228, Northeastern Forest Experiment Station, Upper Darby, Pennsylvania.

Bagneris, G., 1876. Manual of Silviculture. Chief Commissioner’s Office Press, Nagpur.

Bastien, Y., 1997. Sylviculture des chenes sessile et pédonculé. ENGREF, Nancy.

Baylot, J., Vautherin, P., 1992. Classement des bois ronds feuillus. CTBA, Paris.

Bialobok, S. (ed.), 1976. The poplars – Populus L. Foreign Scientific Publications Department, Warsaw.

Boudru, M., 1989. Foret et sylviculture: traitement des forets. Les presses agronomiques de Gembloux, A.S.B.L., Gembloux.

Constantinescu, N., 1973. Regenerarea arboretelor. Ed. a II-a. Editura Ceres, Bucureşti.

Constantinescu, N., 1976. Conducerea arboretelor. Vol. II. Editura Ceres, Bucureşti.

Courraud, R., 1987. Les gourmands sur les chenes “rouvre” et “pédonculé”. Foret-Entreprise, 45: 20-33.

Drenou, C., 1996. Qualité du bois et architecture. Foret-entreprise, 112: 31.

Evans, J., 1982. Free growth and control of epicormics. In: Malcolm, D.C., Evans, J., Edwards, P. N. (eds.): Broadleaves in Britain: future management and research. Institute of Chartered Foresters, Edinburgh, p. 183-190.

Evans, J., 1983. Le contrôle des gourmands: état actuel des recherches en Grande-Bretagne. Revue Forestiere Française, 35 (5): 369-375.

Evans, J., 1987. The control of epicormic branches. In: Patch, D. (ed.): Advances in practical arboriculture. Forestry Commission Bulletin 65, HMSO, London, p. 115-120.

Haralamb, At., 1967. Cultura speciilor forestiere. Ed. a III-a. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.

Hart, C., 1994. Practical forestry for the agent and surveyor. Alan Sutton Publishing Ltd., Stroud.

Hubert, M., Courraud, R., 1994. Elagage et tailles de formation des arbres forestiers. 2eme édition. IDF, Paris.

Hubert, M., 1987. Elagage: quand intervenir, sur quels arbres, comment? Liaisons avec la sylviculture. Foret-entreprise, 47: 15-16.

Hubert, M., 1989. Tailles de formation, élagages et sylviculture. Foret-entreprise, 63: 11-30.

Hubert, M., 1996. Quelques recommendations practiques a l’intention des producteurs de chene. Foret-entreprise, 112: 46-48.

Jarret, P., 1996. Les étapes sylvicoles déterminantes pour produire du bois de qualité. En fo-ret domaniale: 2 essences, 2 objectifs sylvicoles, 2 sylvicultures. Foret-entreprise, 112: 36-37.

Jobling, J., 1990. Poplars for wood production and amenity. Forestry Commission Bulletin 92, HMSO, London.

Jolyet, A., 1916. Traité pratique de Sylviculture. 2eme édition. Librairie J.-B. Bailliere et Fils, Paris.

Joyce, P.M., Huss, J., McCarthy, R., Pfeifer, A., Hendrick, E., 1998. Growing broadleaves. Silvicultural guidelines for ash, sycamore, wild cherry, beech and oak in Ireland. COFORD, Dublin.

Kerr, G., Evans, J., 1993. Growing broadleaves for timber. Forestry Commission Handbook 9, HMSO, London.

Kozlowski, T.T., Kramer, P.J., Pallardy, S.G., 1991. The physiological ecology of woody plants. Academic Press, San Diego-New York-Boston- London-Sydney-Tokyo-Toronto.

Lorent, V., Wouters, de, Ph., 2000. Le merisier (Prunus avium). Silva Belgica, 107 (3): I-IX.

Negulescu, E.G., Ciumac, G., 1959: Silvicultura. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.

Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tîrziu, D., 1973. Silvicultura. Fundamente teoretice şi aplicative. Vol. II. Editura Ceres, Bucureşti.

Perrin, H., 1958. Sylviculture. Tome III Travaux forestiers. ENGREF, Nancy.

Poskin, A., 1949. Traité de Sylviculture. 3eme édition. Bibliothéque Agronomique Belge no. 5, Jules Duculot, Gembloux, Librairie Agri-cole de la Maison Rustique, Paris.

Pourtet, J., 1961. La culture du peuplier. J.-B. Bailliere et Fils, Paris.

Roussel, L., 1978. Lumiere, gourmands et rejets de souche. Revue Forestiere Française, 30 (3): 186- 200.

Schütz, J.-Ph., 1990. Sylviculture 1. Principes d’éducation des forets. Presses polytechniques et universitaires romandes, Lausanne.

Sevrin, E., 1996. Les étapes sylvicoles déterminantes pour produire du bois de qualité. En foret privée: des méthodes adaptées aux peuplements et aux hommes. Foret-entreprise, 112: 38-39.

Sevrin, E., 1997. Les chenes sessile et pédonculé. IDF, Paris.

Stănescu, V., 1979. Dendrologie. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

Stănescu, V., Şofletea, N., Popescu, O., 1997. Flora forestieră lemnoasă a României. Editura Ceres, Bucureşti.

Vlad, I., Chiriţă, C., Doniţă, N., Petrescu, L., 997. baze cosistemice. Editura Academiei Române, Bucureşti

Autorul: dr.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu este conferenţiar la Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din cadrul Universităţii “Transilvania” Braşov, şirul Beethoven 1, 2200 Braşov, jud. Braşov.