În „Dicţionarul limbii române moderne”, noţiunea de civilizaţie se defineşte astfel: „nivelul de dezvoltare a societăţii şi al culturii materiale atins de o formaţie social-economică; stare a vieţii sociale, economice şi culturale a unui popor sau a unei epoci”. Înseamnă că, pentru a ne da seama de nivelul pe care l-a atins societatea noastră, ar trebui să trecem în revistă cel puţin trei mari repere care o definesc: starea socială, economică şi culturală. Dacă o vom face cu toată răspunderea şi în mod cu totul obiectiv, nu vom avea deloc motive să ne mândrim cu nici una dintre ele, atât societatea, economia, cât şi cultura românească aflându-se într-o perioadă cel puţin nefastă. Motivele care au provocat această stare nu sunt imputabile nici ţinutului geografic cunoscut sub numele de România, nici divinităţii, nici fatalităţii, ci doar omului.

Indiferent de valorile sale materiale, o societate poate fi caracterizată fără greş după modul în care îşi respectă şi îşi îngrijeşte mediul de viaţă. Chiar dacă o face fără să conştientizeze faptul că protejându-şi ecotopul se autoprotejează, putem să discutăm despre un început de civilizaţie al respectivei societăţi. Dacă dimpotrivă, comunitatea umană, prin activităţi specifice, perturbă şi chiar distruge echilibrul natural, cu tot regretul, nu mai putem să o considerăm civilizată. În asemenea caz, se poate discuta mai degrabă despre civilizaţia pădurii şi sălbăticia oamenilor.

În vreme ce statele cele mai avansate ale Europei îşi încurajează cetăţenii să desfăşoare activităţi nepoluante, nedistructive şi care necesită un mai mare grad de inteligenţă, la noi, îndeosebi în zonele rurale, atmosfera medievală de exploatare iraţională a resurselor naturale persistă.

Ne dorim integraţi în Europa, în structurile atlantice, în organizaţii din care fac parte ţări dezvoltate şi ne mirăm că lumea ne întoarce spatele sau, în cele mai bune cazuri, ne amână politicoasă, strâmbând din nas. Cum să nu o facă dacă încă nu ne-am pierdut izul de stână şi de bălegar? Pe drept cuvânt, agricultura este o activitate tradiţională în România. Aceeaşi tradiţie o au multe alte ţări, care însă se deosebesc net de noi printr-un mic amănunt: evoluţia. Să revenim la „Dicţionarul limbii române moderne”, care ne explică: a evolua înseamnă „a trece printr-o serie de transformări, prin diferite faze progresive, spre o treaptă superioară”.

În 1935, Gheorghe Nedici, profesor la Şcoala Politehnică „Regele Carol II”, spunea în introducerea din „Tratatul de drept silvic român”: „Defrişările nechibzuite de păduri şi abuzul săvârşit cu păşunatul sunt cauzele care au redeşteptat vechile torente inactive din timpul perioadei glaciare, distrugând armătura păduroasă, care acoperea câmpul încă din timpul vechii lor activităţi. Evul Mediu, întărind ideea siguranţei personale, a făcut ca şi văile munţilor să fie populate, împrejurare graţie căreia pădurile au fost distruse şi împinse către vârful munţilor, fără nici o chibzuială”.

Iată, descoperim că până în pragul mileniului trei, poporul român încă nu a înţeles că zootehnia nu se face în pădure, că defrişările de pădure duc irevocabil la distrugerea mediului său de viaţă, cu alte cuvinte duc la distrugerea ţării. Mai mult, în numele unei democraţii cel puţin de neînţeles, se continuă aceste distrugeri, considerând ca antisociale reglementările legale, şi aşa destul de firave şi neputincioase, care încearcă să mai îndulcească întrucâtva declinul social şi devastarea mediului natural.

Silvicultura românească, unul dintre domeniile ştiinţifice româneşti recunoscute pe plan internaţional, a avut întotdeauna spirite înalte şi minţi clarvăzătoare, care au atras atenţia asupra pericolului care planează asupra viitorului ţării prin devastarea pădurilor. Cu toate acestea, chiar dacă au fost voci care să se ridice pentru apărarea pădu-rilor, nu s-au găsit urechi care să le audă, fapt confirmat prin continua agresare a fondului forestier. Astfel, una dintre cauzele cele mai acute care provoacă declinul pădurilor rămâ-ne păşunatul. Nu întâmplător, în acelaşi „Tra-tat de drept silvic român”, Nedici şi Zotta su-bliniază faptul că „păşunatul vitelor în pădu-rile tinere având vârsta mai mică de 10 ani” a fost asimilat cu defrişările. Mai arată cei doi autori că „păşunatul în pădure, chiar moderat, îi dăunează; un abuz însă o sărăceşte, o rui-nează … Păşunatul, cu timpul devenind dăunător vegetaţiei forestiere, autoritatea publică a trebuit să intervină pentru a preveni ruinarea pădurilor”.

Codul silvic din 1910 deţinea o referire expresă la păşunatul în păduri; în secţiunea a IV-a, articolul 15 prevedea: „păşunatul în pădurile supuse regimului silvic este cu totul oprit”. Erau exceptate pădurile private, pentru care proprietarul de drept putea dispune de păşunat după cum credea de cuviinţă. Înainte de Codul silvic din 1910 totul se considera permis.

În Codul silvic din 1964 se specifică: „Păşunatul în pădure este permis în locurile şi condiţiile stabilite de Ministerul Economiei Forestiere”. Era o formă mascată a dictaturii politice, deoarece ministrul, fiind inechitabil şi omul partidului, stabilea, fireşte, ceea ce îi dicta partidul. Şi cum partidul ordona ca vitele să dea lapte mult, iar arborii să crească drepţi, era posibil orice. Astfel s-a creat precedentul, deoarece românul nu-şi pune niciodată problema dacă e bine sau rău, ci îşi aminteşte numai dacă s-a mai făcut acel lucru sau nu, şi aceasta numai în cazul în care ceea ce îşi aminteşte îi convine. Ce nu este în interesul propriu este uitat cu desăvârşire.

Pentru generaţiile viitoare putem justifica de ce silvicultorii se opun păşunatului în pădure. Nu putem justifica însă de ce nu s-a putut stăvili această activitate cu toate efectele sale dezastruoase.

Se pot identifica două tipuri de prejudicii pe care le aduce păşunatul vegetaţiei forestiere: prejudicii la nivel de arbore şi cele aduse arboretului. La nivel de arbore, prin păşunat se poate produce rănirea, facilitarea infestării cu ciuperci parazite a exemplarelor rănite, modificări ale coroanei şi ale portului forestier, debilitarea sau chiar suprimarea puieţilor, deprecierea lemnului. La nivel de arboret se constată următoarele modificări induse de păşunat: slăbirea rezistenţei la doborâturi de vânt şi rupturi de zăpadă, modificări ale compoziţiei prin consumarea preferenţială a unor specii forestiere (de exemplu, foioasele sunt preferate răşinoaselor, iar dintre răşinoase, bradul şi laricele sunt afectate cu prioritate), împiedicarea regenerărilor naturale, reducerea rezistenţei la atacurile unor agenţi fitopatogeni, facilitarea dezvoltării atacurilor în masă ale putregaiului roşu.

Radu Ichim, în lucrarea sa „Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina”, citează un paragraf din amenajamentul Ocolului silvic Breaza din anii 1911-1920: „În arboretele tinere se constată şi aici, ca şi în cele mai multe ocoale de munte, dezavantajele păşunatului vitelor. De pe acum se constată pagube prin roaderea lujerilor, bătătorirea solului şi rănirea rădăcinilor, care daune sunt în strânsă legătură cu apariţia putregaiului roşu în arboretele de molid. Paguba care se produce este mai mare decât avantajul”. De asemenea, în aceeaşi lucrare se arată că „în amenajamentul Ocolului silvic Dorna din anii 1878-1887 se propune a se interzice complet păşunatul în pădure, venitul modest pe care îl aduce necompensând daunele”. Iar concluzia pe care o enunţă Radu Ichim în încheierea capitolului referitor la păşunatul în pădure este fermă: „Nu se poate vorbi de o silvicultură modernă în condiţiile practicării păşunatului. Formele moderne de furajare a animalelor constituie singura solu-ţie certă şi eficientă pentru evitarea în viitor a păşunatului în pădure.”

Fără îndoială că, pe lângă pagubele provocate pădurii de către vite, apar şi cele provocate de către celălalt animal, cel înzestrat cu raţiune. Păstorul cel lipsit de cultură şi prea puţin civilizat simte nestăvilita dorinţă de a-şi lăsa înscris numele şi importanta funcţie pe trunchiurile arborilor, pentru a-şi face publică existenţa sau a-şi eterniza personalitatea. La fel, din aceleaşi motive, cu toporul, barda sau cuţitul produce secuiri de arbori, mutilări sau cioplaje. În alte situaţii, foarte numeroase de-a lungul vremurilor, datorită acestor subproduse ale speciei umane cad pradă incendiilor sute şi mii de hectare.

Tot Radu Ichim ne atrage atenţia, lăsându-ne să cugetăm asupra acestei probleme, cu următoarele rânduri: „Între anii 1918-1934 numărul incendiilor de pădure s-a ridicat la 26, iar suprafeţele afectate la 1800 ha. Între anii 1926-1934 s-au produs cele mai multe incendii, cele mai afectate fiind ocoalele Frasin, Moldoviţa şi Brodina.”

Creşterea vitelor în forma actuală, de iluzorie furajare în păduri, este nu numai o activitate ineficientă, dar şi distructivă. Cultura pământului, creşterea vitelor şi vânătoarea au fost activităţile de căpătâi din comuna primitivă şi, pe drept cuvânt, pot fi considerate cele mai vechi meserii. Dacă vânătoarea şi-a pierdut oarecum rostul, agricultura şi zootehnia sunt şi vor fi mereu de actualitate. Important este ca omenirea să le integreze într-un cadru normal, să fie practicate în mod civilizat, eficient şi ecologic. Acest lucru trebuie acceptat de cei care practică aceste activităţi, dar şi de cei care conduc societatea. Atâta vreme cât conducătorii politici nu vor dovedi că sunt şi buni gospodari, ţara se va afla în cumpănă, iar viitorul ei va fi incert. La fel, atâta vreme cât omul de rând nu va înţelege că bunăstarea sa şi a familiei sale depinde nemijlocit de truda şi chibzuinţa sa, nu va avea niciodată o situaţie materială solidă. Exploatarea iraţională a resurselor naturale duce inevitabil la sărăcie şi decadenţă. Natura nu este un izvor nesecat de prosperitate dacă nu este ocrotită cum se cuvine, iar omenirea trebuie să conştientizeze faptul că depinde întru totul de ea. Un mare spirit al acestor meleaguri, Nicolae Steindhart, a făcut o afirmaţie care ar trebui să devină deviză pentru români: „Dăruind vei dobândi”.