Este cunoscut faptul că frumuseţea unui peisaj nu este exclusiv obiect de cunoaştere ştiinţifică, la fel după cum nici producţiile de artă nu pot fi apreciate şi înţelese exclusiv după canoanele geometriei şi matematicii spaţiale. În mod firesc, esteticianul vede în peisaj sublimul, ritmica exterioară şi interioară, poezia acestuia şi ignoră forţele fizice, raporturile de subordonare, numerele. În acest sens, s-ar părea că între artă şi ştiinţe există un divorţ (Servien, 1953).

De fapt, acest divorţ nu există. Un peisaj, impresionant prin măreţia şi forţa sa de seducţie va fi mai bine înţeles într-o viziune logică, după cum şi o teoremă sau o severă lege matematică “poate exprima multă frumuseţe şi chiar poezie” (Marcus, 1975). Există, prin urmare, o dublă interpretare în procesul de receptare a fenomenelor naturale, respectiv a peisajelor forestiere care, sub aspect semiotic, poate fi realizată prin două tipuri fundamentale de limbaj: limbajul ştiinţific, care este impersonal, simplu, transparent, precis, plurivalent, acceptând evidenţa şi limbajul artistic, propriu literaturii, poeziei şi artelor, având drept caracteristică principală unicitatea, monovalenţa expresivă, pluralitatea conotaţiilor şi nesupunerea la normă. Simbolistica acestuia este largă, multisemantică, iar formele de exprimare sunt practic infinite, de la cele mai variate figuri de stil (în literatură), până la minunatele realizări de ritmică spaţială ale artelor plastice (bi- şi tridimensionale).

Pentru a descrie şi a pune în valoare specificul peisajului forestier, specialiştii folosesc un singur tip de limbaj, de regulă cel ştiinţific. Faptul este important şi reprezintă un mare progres, dar nu se aliniază în suficientă măsură la principiile silvocaliei, respectiv ale esteticii forestiere, care face apel la ambele tipuri de limbaj, atât cel ştiinţific, cât şi cel artistic, după cum şi peisajul se prezintă sub cele două ipostaze diferite: (a) ca realitate concretă şi obiectivă, descriptibilă în termenii ştiinţelor exacte (geografie, peisagistică, ecologie etc.) şi (b) ca o realitate subiectivă, de dincolo de noi, definită în mod curent de esteticienii naturii ca metaspaţiu (Assunito, 1986). La baza acestei interpretări de tip semantic bivalent se pot distinge 10 categorii kalisilvestre care, datorită adâncilor lor rezonanţe în eul nostru interior (metaspaţiale), pot fi considerate ca punct de plecare, ca un decalog în realizarea unei filosofii a naturii, în general, şi a pădurii, în special. Acestea sunt: idealitatea (ca arhetip de frumuseţe naturală), perfecţiunea (structurală şi funcţională), pluralitatea (ecodiversitatea, biodiversitatea), durabilitatea (poarta de intrare în lumea fabuloasă a visului şi a poeziei, spaţiul de regăsire a miturilor copilăriei, invitaţia la înţelepciune şi melancolică filosofare), spiritualitatea, sacralitatea şi toposul etico-purificator, speranţa pentru siguranţa ecologică a omenirii.

În continuarea acestor idei, vom defini opt tipuri principale de peisaj împădurit, potrivit celor două modalităţi de interpretare semantică.

Ca prezenţă materială în timp şi spaţiu. Deşi combinaţiile posibile sunt foarte numeroase, reţinem ca importante două planuri dimensionale: vertical şi orizontal. Din îmbinarea acestor planuri, din fuga liniilor spre punctele cardinale şi orbitale, din întâlnirea şi întrepătrunderea suprafeţelor rabatabile, la fel ca în geometria proiectivă, rezultă tipurile de peisaj împădurit (sau cu arbori, într-o anumită proporţie) de mai jos:

– peisaj ritmic sau ondulatoriu de tip deal-vale, deal-vale ca în teoria blagiană a spaţiului mioritic (Blaga, 1985), în perspectivă geografică, sau de tipul plurien în perspectiva de pădure interioară, atunci când ne referim la forma cea mai generală a coronamentului;

– peisaj curbiliniu, arcuit în sens pozitiv sau în sens negativ, sugerând fie cupola, fie depresiunea (perspectivele fiind aceleaşi ca mai sus);

– peisaj zdrenţuit, ziguratic (dat de stâncăriile şi de vârfurile arborilor mari care, profilate pe orizont, ies în relief);

– peisaj de tip portal, care permite privirii să se prelungească spre exterior ca printr-o poartă deschisă spre infinit, reunind două lumi: cea reală, de aici, din pădure şi cea imaginară, de dincolo, din împărăţia misterului şi a idealului.

Ca prezen ţă spirituală . La fel ca în teoria relativităţii, văzut cu ochii sufletului, peisajul silvestru se dilată şi se comprimă, înscriindu-se pe alte coordonate decât cele ale lumii în care trăim. Aşa se formează o altă tipologie peisagistică, semantic mai largă şi, întrucâtva, paralelă, sens în care distingem:

– peisaje consonantice, în care gândul înaripat şi liber creează singur frumuseţi virtuale, pe care le pune de acord, în consonanţă cu fondul peisagistic real care, la rândul său, este şi acesta transfigurat după legile artelor spaţiale şi ritmice (temporale);

– peisaj sacral, în care, mai mult decât în cazurile obişnuite, ne este sugerat templul, biserica, sacralitatea şi pătrunderea în transcendent ca pe o scară a virtuţii şi îndumnezeirii. Impulsul material pentru formarea unei astfel de impresii sunt arborii special conformaţi (ca nişte coloane drepte şi înalte) (Thibaudet, 1972) şi muntele, care urcă până la nori, ascunzându-şi vârful. Este ca o invitaţie la înălţare şi purificare, pentru a sorbi din cupa Frumuseţii, Adevărului şi Binelui, virtuţi cardinale, pe care se sprijină axa de echilibru a Universului. „Armonia şi Frumuseţea lumii nu pot fi concepute fără frumuseţe şi poezia pădurilor. Este singurul gen de frumuseţe, aproape ideală în perfecţiunea sa, care nu se subordonează altei frumuseţi decât celei a Omului, care însă este împlinirea supremă, fiind creaţie divină după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu” (Scripcaru şi Bândiu, 1997).

Poate că există subiecţi care acordă mai multă consideraţie altor tipuri peisaj, cum sunt: marea, deşertul, preria cu ierburi unduitoare în bătaia vântului etc. Este adevărat, există multă frumuseţe în acestea, însă toate prezintă un mare dezavantaj: sunt unidimensionale, din care cauză devin monotone şi plictisitoare.

– Peisajul silvestru este precum muzica: permite fiecăruia să vadă în ea tot ceea ce simte şi doreşte (Bălan, 1965).

– peisajul mitologizant, foarte asemănă- tor cu cel precedent (Vulcănescu, 1985), având drept trăsătură principală tot aspiraţia spre înălţimi, ne invită să sondăm necunoscutul, amalgând realul cu imaginarul şi trecând cu ochii minţii şi ai gândului dincolo de lumea noastră, în lumea miraculosului, a basmului, a mitului.

– peisajul paradisiac (edenic) este tipul ideal, întrucât cuprinde atâta frumuseţe, armonie, linişte şi pace încât creează stare de infinită fericire, precum în timpurile imemoriale ale creaţiei, când omul trăia în paradis şi privea cu bucurie faţa lui Dumnezeu. Păstrând doar fragmente din ce a fost atunci, natura ne mai oferă rare exemple de frumuseţi naturale, insolite şi multicolore, pe care intuindu-le poporul, le-a caracterizat prin sintagma: „Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai …” (Mioriţa). De atâta frumuse- ţe, concentrată în atmosferă, în păduri şi poieni, gândul doare, clipa vrea să se oprească în eternitate.

Într-un asemenea peisaj, vegheat de pădurea cea necuprinsă şi mare, „omul se regăseşte pe sine, împreună cu trecutul, idealurile şi aspiraţiile sale spirituale. Stresat şi alienat de modernismul vieţii cotidiene, el se va reîntoarce mereu aici, în spaţiul mioritic al mitologiei şi fericirii edenice, pentru a-şi vindeca rănile şi a-şi reîmprospăta forţele, ca odinioară Tantal. Pădurile trebuie, de aceea, iubite şi păstrate cu grijă, pentru că ele reprezintă sarea pământului. Fericit este poporul care mai dispune de păduri bătrâne, seculare, supremă realizare a naturii în planul perfecţiunii şi al eternităţii (Scripcaru şi Bândiu, 1997).”

Sentimentele care se nasc din contemplarea peisajelor prezentate diferă de la caz la caz, ba chiar pot să fie contradictorii, în funcţie de gradul de distanţare psihică a subiectului şi de fluxul de energie fizică degajat. Rezonanţele metapsihice sunt, de aceea, numeroase, iar valenţele sentimentale şi semantice cunosc un larg spectru de manifestare, exprimate în stări emoţionale precum încântare, reverie, admiraţie, liniştire, siguranţă şi chiar paradisiacă fericire, deşi incidental pot să apară şi sentimente negative (teama de necunoscut, fatalitate, îngrijorare etc.). De regulă, aceste impresii nu se fixează instantaneu, spontan, ci respectând regulile unei interesante gramatici a sufletului, cu fonetica şi sintaxa sa proprie. Aceasta face necesară parcurgerea peisajului pas cu pas, la început pe părţi, apoi ca totalitate, holistic, citindu-l ca pe o carte sau „lecturându-l”, dacă este să folosim un modernism. Numai aşa devine posibilă înţelegerea şi asimilarea lui în subconştient, ca o ultimă etapă în contopirea cu natura şi trăirea acesteia în eternitate, acolo unde numai gândul poate să ajungă.

Note

1.De la silva (lat.) = pădure şi kalos (gr. veche) = frumos. În greaca modernă, kalos are semnificaţia de bun (ex. kalimera = bună ziua), iar cea de frumos a fost rezervată exclusiv artei.

Bibliografie

Assunto, R., 1986. Peisajul şi estetica. Vol. I. Natură şi istorie. Ed. Meridiane, Bucureşti.

Bălan, G., 1965. Muzica, temă de meditaţie filosofică. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Blaga, L., 1985. Trilogia culturii. Opere, vol. 9. Ed. Eminescu, Bucureşti.

Lipps, Th., 1987. Estetica. Contemplarea estetică.

Marcus, S., 1975. Poezia şi matematica, Editura Meridiane, Bucureşti.

Scripcaru, G. şi Bândiu, C., 1997. Silvocalia, o estetică a pădurii, Ed. Tehnică-Silvică, Câmpulung Moldovenesc, ed. I.

Servien, P., 1975. Estetica. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Thibaudet, 1972. Acropole. Ed. Meridiane, Bucureşti.

Vulcănescu, R., 1985. Mitologia română. Editura Academiei Române, Bucureşti.

Autorul. Dr. ing Constantin Bândiu a activat în cadrul Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti. Poate fi contactat prin intermediul redacţiei.