CAPITOLUL III

Executarea lucrărilor menite a asigura începerea activităţii Institutului

1. Consideraţii

Numai din necesitatea unei prezentări sub o formă mai ordonată şi mai uşor de urmărit, s-au încadrat cele expuse, în capitole şi subcapitole. În realitate, varietatea mare şi mulţimea lucrărilor care în final trebuiau să asigure funcţionarea institutului în bune condiţii, s-au desfăşurat în paralel, cu momente mai intense de muncă sau mai limitate, după posibilităţile existente la îndemână, la un moment dat, sau după urgenţa care o reclamau, determinată şi ea de unele condiţii mai mult sau mai puţin lesnicioase care existau pentru o anumită lucrare. Modul de lucru era acela de a se ataca şi rezolva tot ce venea la îndemână, folosind toate forţele de muncă de care se dispunea. Se urmărea mai ales creşterea continuă a acestor forţe de muncă pe măsură ce se iveau noi fronturi de lucru şi mai ales pe măsură ce se apropia termenul deschiderii cursurilor. Nici nu se putea lucra altfel, deoarece toate problemele erau importante, toate erau urgente, nici una nu mai admitea amânare.

Datorită celor de mai sus, nu se poate face o prezentare cronologică a realizărilor, mai ales că în iureşul rapid al lucrărilor, nici nu s-a putut ţine o evidenţă ordonată a realizărilor unei atât de mari varietăţi de lucrări, mai ales în viteza cu care se muncea. Important a fost că, în acest zor de lucru, s-a optat a nu se produce suprapuneri de atribuţii, încălcări de sarcini sau alte situaţii de dezorganizare. În fiecare dimineaţă, tot colectivul, aşa mic cum era, se aduna la prima oră (uneori şi seara în ajun) şi după ce se făcea inventarul problemelor, se repartizau după specific şi urgenţă sarcinile şi apoi se trecea la executare, fie că erau sarcini locale, fie că era necesar a se pleca în alte părţi, mai ales la Bucureşti. O prezentare a lucrărilor într-un mod ordonat, s-a putut face abia după limpezirea rezolvării lor, când s-a putut încheia un bilanţ. Prezentarea lor într-o ordine, este de aceea oarecum subiectivă; credem însă că ea rreuşeşte un lucru: cititorul îşi va putea da seama, că întrucât la înfiinţarea institutului s-a pornit de la nimic existent (afară de clădirile care au trebuit şi ele a fi amenajate), au fost multe probleme de rezolvat, că realizarea lor nu ar fi fost posibilă fără eforturi serioase din partea celor ce au lucrat, fără multă pricepere, fără multă tragere de inimă, fără dragoste pentru ceea ce trebuie sa reprezinte viitoarea realizare.

Problemele ce au trebuit rezolvate, vor rezulta din prezentarea în ordine a modului executării lor. Ele au necesitat un mare volum de muncă, prezentat acum în acest istoric al înfiinţării institutului.

Dacă asigurarea şi amenajarea localurilor a constituit o problemă de importanţă capitală şi după cum s-a văzut, destul’ de grea, nu se poate spune că restul problemelor au fost lipsite de importanţă şi de greutate în soluţionare. După asigurarea spaţiului urma neapărat mobilarea lui, mai întâi ca serviciu social şi apoi ca îndeplinire a procesului didactic.

Trebuie arătat că ministerele de resort aveau grijă să ne atragă mereu atenţia şi să ne impulsioneze activitatea, legându-le de deschiderea cursurilor.

Astfel într-una din repetatele deplasări la Bucureşti, cu Ordinul nr. 161.191 din 29 oct. 1948 (de reţinut: la 19 zile de la începerea lucrărilor de organizare) al Direcţiei învăţământului din Ministerul Silviculturii, mi s-a făcut cunoscut a mă prezenta la Ministerul Învăţământului la cabinetul ministrului adj. prof. dr. docent Constantin Daicoviciu, care mi-a înmânat Ordinul cu nr. 276132 din aceeaşi dată, în care mi se făcea cunoscut că, cu data respectivă sunt delegat cu conducerea Facultăţii de Silvicultură Câmpulung Moldovenesc şi ca urmare, „eram rugat” să iau „toate măsurile în vederea organizării şi funcţionării facultăţii” şi anume: amenajări de localuri, ţinerea examenului de admitere în anul 1 conform Deciziei Ministerului învăţământului şi a celui de resort etc.

Ulterior a fost numit şi conducătorul Facultăţii de Exploatarea, Transportul şi Prelucrarea Lemnului” a aceluiaşi institut, în persoana ing. Mircea Băncilă, care urma să-mi devină colaborator la continuarea lucrărilor.

Mult mai târziu, după începerea cursurilor, cu Ordinul nr. 318917 din 13 ianuarie 1949 al Ministerului Învăţământului Public, mi s-a făcut cunoscut că în baza Deciziei cu acelaşi număr de mai sus şi cu aceeaşi dată, publicată în Monitorul Oficial nr. 298/1948 am fost numit rector al Institutului, în acelaşi timp fiind numit şi decan al Facultăţii de Cultura Pădurilor. Faptul de a fi numit conducător al institutului, îl cunoşteam, fiindu-mi comunicat de ministrul silviculturii Ion Vinţe, în mod verbal, încă de la data de 17 octombrie 1948, care, chiar atunci felicitându-mă, mi-a urat succes.

La data numirii mele ca rector, institutul avea o lună şi jumătate de funcţionare, cu un program relativ definitivat şi cu un colectiv de cadre care acoperea satisfăcător deocamdată, cerinţele didactice. Cu toate acestea însă, se continua mereu cu lucrările de amenajare şi mai ales de dotare conform nevoilor diferitelor sectoare. Acest lucru de altfel, a continuat mereu şi în anii următori. îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă şi a rezultatelor muncii fiind obiectiv de bază.

Vom arăta în continuare succint mersul lucrărilor de organizare a tuturor sectoarelor constituind profilul institutului.

2. Organizarea serviciilor social şi administrativ

Făcând parte din asigurarea condiţiilor de viaţă ale studenţilor (aceştia urmând a se prezenta curând pentru ţinerea examenelor de admitere) tratăm în primul rând problema cantinei şi căminului. La acest capitol s-au efectuat lucrările prezentate în continuare.

a. Organizarea cantinei studenţeşti. După cum s-a anticipat, cantina s-a instalat în subsolul clădirii principale (Liceul Dragoş Vodă), unde s-a amenajat sala de mese (în sala mare ce se afla exact sub sala de festivităţi) împreună cu sălile anexe: bucătăria, oficiul, magazia alimentelor pentru o zi şi alte magazii pentru depozitarea rezervelor pe timp îndelungat.

Mobilierul sălii de mese a fost confecţionat pe rând la atelierul de tâmplărie al institutului, înfiinţat chiar o dată cu începerea lucrărilor de organizare, sub conducerea meşterului I. Maricari. Tot aici s-a efectuat şi mobilierul necesar bucătăriei şi anexelor sale: s-au creat 100 (una sută) locuri la mese, acesta fiind şi numărul maxim al capacităţii sălii, dar corespunzând aproximativ şi planului de şcolarizare anunţat iniţial pentru anul 1 (câte Anul II, nr. 2/1994 87 50 studenţi la fiecare facultate), planul nefiind încă definitivat.

Vesela şi vasele ca şi utilajele de bucătărie au fost procurate prin delegat de la Bucureşti, pe bază de virament de la magazinul de articole de menaj din B-dul 1848 Bucureşti.

S-au făcut investigaţii pentru angajarea personalului de serviciu la bucătărie, care trebuia să fie gata a pregăti şi servi masa, la începerea cursurilor, după toate indicaţiile la finele lunii noiembrie.

Cu Primăria oraşului s-au făcut formele necesare pentru repartiţia prin întreprinderile comerciale locale, a tuturor categoriilor de produse alimentare ce urmau să fie livrate ritmic începând de la o anumită dată.

Lucrările de organizare a cantinei au fost încheiate încă de la data de 20 noiembrie, permiţându-se astfel ea personalul să poată fi angajat iar aprovizionările în, cea mai bună parte asigurate pentru o bună bucată de timp.

b. Organizarea căminelor. A fost o problemă mai complicată decât aceea a cantinei. Fostul sanatoriu Tomaşevschi nu asigura decât cazarea a circa 50 studenţi. A fost necesar a se amenaja în cămin, întreg etajul II al localului principal destinat procesului de învăţământ. În cele şase camere (foste săli de clasă) am asigurat încă circa 80 locuri. Trebuia însă să se aibă grijă pentru mai multe locuri deoarece se primise comunicarea că se va înfiinţa şi anul II silvicultură prin transferarea unei părţi dintre studenţii care au promovat anul 1 (1947-1948) la fosta facultate de silvicultură a Şcolii Politehnice Bucureşti. De altfel, acest fapt a devenit apoi realitate şi numărul studenţilor urma să crească la o cifră în jurul a 150.

A fost nevoie a se cere Primăriei încă un spaţiu pentru cămin, obţinându-se un local pe str. Gării, care a creat posibilitatea cazării a încă circa 30 studenţi. S-a asigurat astfel de la început posibilitatea cazării a circa 150 studenţi.

Problema mare a constituit-o procurarea cazarmamentului necesar: pături, dulapuri, noptiere, saltele, perne, cearceafuri, feţe de pernă ca şi organizarea spălătoriilor şi călcătoriilor necesare.

Nu s-a putut asigura în totalitate achiziţionarea întregului inventar până la începerea cursurilor, negăsind numărul suficient de paturi în comerţ, decât mai târziu şi neputându-se confecţiona aşternutul necesar.În atelierele institutului s-a început a se executa paturi de lemn, dar capacitatea atelierului nu putea satisface deocamdată decât un număr mai redus.

Rezolvarea problemei paturilor s-a făcut prin: folosirea unui număr de paturi ce s-au mai găsit în sanatoriul Tomaşevschi (circa 30) fără anexele necesare; împrumutarea de la Comisariatul militar a unui număr de 50 (cincizeci) paturi de fier împreună cu toate anexele (pături, saltele, perne, cearceafuri şi feţe de pernă); efectuarea de paturi complete în atelierele institutului (circa 15-20 bucăţi); improvizarea de paturi din scânduri pe capre de lemn până la asigurarea numărului necesar.

Acest provizorat nu a durat mult şi la începutul anului 1949 am fost anunţat că ni s-au repartizat paturile de lemn necesare, la magazinul de mobilă „Botoşani” de unde s-au ridicat imediat. Cu această ocazie s-au achiziţionat încă dulapuri şi noptiere. Totodată, s-a putut Pentru serviciile administrative a căror dotare cu mobilier s-a făcut treptat pe măsura organizării acestora, deci pe măsura dezvoltării activităţii, s-a mai folosit ceva din mobilierul rămas şi de la Fondul Bisericesc care mai era în bunâ stare dar destul de puţin.

Organizarea ca serviciu al asistenţei sociale universitare s-a făcut abia la data de 10 decembrie 1948 când în urma unei conferinţe ţinută la Ministerul Învăţământului în acest scop şi pentru alte institute noi, sub preşedinţia ministrului adj. prof. dr. docent Constantin Daicoviciu, în această şedinţă s-au dat toate indicaţiile necesare. La Câmpulung Moldovenesc s-a înfiinţat serviciul social, fiind numit ca preşedinte prof. ing. Octav Ştefănescu, iar ca director Ilie Lisievici. S-au acordat iniţial 100 burse cu alocaţie de hrană de 45 lei pe zi. 88 BUCOVINA FORESTIERĂ Numărul de burse a fost mărit până la 150 după data de 15 decembrie ca urmare a majorării numărului studenţilor. Nu au fost acordate însă toate bursele, unii studenţi neputând beneficia de ele (venituri mari ale părinţilor).

Odată cu înfiinţarea serviciului social, toată gestiunea aferentă şi tot inventarul cantină, cămine a trecut asupra acestuia, degrevându-se astfel rectoratul cu tot resortul didactic şi administrativ respectiv, de problemele hrană-cazare ale studenţilor.

Serviciul social s-a ocupat apoi treptat de completarea dotării respective. Poate nu este lipsit de interes a arăta că pentru organizarea serviciului social s-au primit unele indicaţii încă de la data de 25 octombrie şi apoi la 1 noiembrie, când s-au dat precizări pentru achiziţionarea unor materiale necesare de cazarmament (obţinerea de aprobări pentru pânză albită „muncitorul”, la Ministerul Comerţului din Palatul Mica, Calea Victoriei, lână-deşeuri pentru saltele, a 7 lei kilogramul de la O.F.I.L. str. Gabroveni, aceste achiziţionări s-au realizat la timpul respectiv).

Responsabilitatea serviciului social a fost preluată din mers de prof. ing. Octav Ştefănescu. Acesta a început a colabora cu institutul încă înainte de a primi numirea ca profesor, deşi lucra ca inginer şef la Direcţia Silvică Câmpulung Moldovenesc. A început să lucreze fără nici o ezitare şi cu o pricepere de neimaginat. Profesorul Ştefănescu a ştiut să se facă iubit de studenţi, dar aceasta mai ales pentru dragostea cu care s-a ocupat de satisfacerea tuturor doleanţelor lor şi cu care le-a dat totdeauna un sprijin părintesc. S-a ocupat de activitatea extraşcolară a lor, le-a asigurat viaţa cultural-distractivă (reuniuni şi baluri studenţeşti), le-a organizat activitatea sportivă. În plus, prof. Octav Ştefănescu a fost un excelent profesor la disciplina „Topografie şi geodezie”, disciplină la care foştii studenţi s-au dovedit apoi a fi ingineri deosebit de apţi în astfel de lucrări. A contribuit la aceasta şi îndelungata activitate desfăşurată în producţie prin participarea la numeroase campanii de ridicări în plan.

Profesorul Octav Ştefănescu a decedat la data de 17 septembrie 1959, la vârsta de numai 55 ani, la care încă ar mai fi adus mari foloase profesiei de silvicultor-pe care a îndrăgit-o şi în care s-a remarcat atât de mult. Scoaterea sa din rândul cadrelor didactice de la Institutul de la Braşov în octombrie 1957 1-a demoralizat extrem -de mult şi a avut o gravă influenţă asupra sănătăţii sale. A murit la Gurghiu (jud. Mureş) unde funcţiona la acea dată ca profesor.

Constituie o obligaţie morală şi o deosebită pioşenie ca în acest istoric, în numele meu personal şi al întregului colectiv de cadre didactice cu care a lucrat şi care l-a apreciat la justa lui valoare ca şi în numele foştilor săi studenţi dragi, să aduc aici un deosebit omagiu acestui om excepţional, care pentru mine a fost de un ajutor neprecupeţit şi un prieten sincer, devotat, Vom păstra neştearsa amintire acestui bun coleg, care a ştiut permanent să se facă util, apropiat şi apreciat de, toţi cei cu care lucra, care a ştiut să dea totdeauna ajutor acolo unde a fost nevoie şi care, cu felul său de a radia numai bună dispoziţie, ştia să aplaneze toate neînţelegerile, să netezească toate asperităţile, pe care munca încordată le ridica adesea în faţa colectivului.

c. Organizarea serviciului de asistenţă medicală. Deşi a constituit o preocupare atentă de la începutul activităţii de organizare a institutului, asistenţa medicală nu a putut fi pusă la punct din lipsa existenţei în schema serviciului medical al oraşului a unui post de medic pentru asistenţă medicală a studenţilor. În această situaţie, la policlinica oraşului a fost prevăzut ca unul din medici (dr. S. Klein) să se ocupe şi de consultarea studenţilor în paralel cu sarcinile sale la policlinică. Cu toată bunăvoinţa acestui medic, asistenţa medicală avea de suferit adesea, orele de lucru ale policlinicii neputând corespunde cu timpul în care studenţii puteau merge la consultaţii. Situaţia s-a reglementat abia din toamna anului 1950, când s-a înfiinţat o infirmerie la căminul studenţesc.