A mai căzut o stea …

La 11 ianuarie 2000 a plecat dintre noi pe calea veşniciei cel ce a fost dr. ing. Igor Ceianu, unul dintre cei mai de seamă specialişti români din domeniul protecţiei pădurilor. Născut la Praga (Cehia) pe 24 ianuarie 1925, şi-a petrecut anii copilăriei atât în Basarabia, de unde erau originari părinţii, cât şi dincoace de Prut, şcoala elementară urmând-o la Miercurea Ciuc, Drăgăşani şi Tighina. Studiile liceale le-a început la Liceul „Ştefan cel Mare” din Tighina, le-a continuat la Liceul „Alecu Russo” din Chişinău şi a susţinut examenul de bacalaureat la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova.

Fiind pasionat de lumea vieţuitoarelor şi în mod special de lumea insectelor, pasiune moştenită de la tatăl său, fost inginer agronom, specialist în protecţia plantelor şi – într-o vreme – şef al Staţiunii Centrale de Protecţia Plantelor din Bucureşti, imediat după absolvirea liceului în 1944 s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. După încheierea primului an s-a transferat însă la Facultatea de Silvicultură a Politehnicii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1950 şi a susţinut examenul de stat în februarie 1951.

Date fiind pasiunea pentru entomologie şi pregătirea profesională deosebită, încă din ultimul an de facultate a fost angajat – în intervalul aprilie-septembrie 1949 – ca entomolog forestier pe lângă comandamentul pentru doborâturile de vânt de pe Valea Bistriţei, cu sarcina de a depista focarele de gândaci de scoarţă, de a urmări evoluţia lor şi de a stabili urgenţa lucrărilor de exploatare, iar la terminarea facultăţii a fost numit asistent universitar şi apoi şef de lucrări la disciplina Entomologie, Zoologie forestieră şi Protecţia pădurilor la Institutul de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc (aprilie 1950-septembrie 1953) şi mai apoi la Facultatea de Silvicultură a Institutului Politehnic Braşov (septembrie 1953-octombrie 1957). La numai trei ani după absolvirea facultăţii a fost admis prin concurs la aspirantură cu scoatere din producţie, beneficiind de o bursă de studii în anii 1954-1955. Teza de doctorat, intitulată „Dăunătorii culturilor forestiere din Bărăgan”, o lucrare amplă (371 de pagini), cu numeroase contribuţii originale privind componenţa entomofaunei (900 specii determinate), repartizarea ei pe biotopuri, succesiunea ei în timp odată cu înaintarea în vârstă a culturilor, biologia şi ecologia principalelor specii dăunătoare, dintre care multe necunoscute sau puţin cunoscute ca dăunători în ţară, a fost depusă în octombrie 1961 şi susţinută în ianuarie 1964.

Fiu de intelectuali, cu o educaţie aleasă, nu a fost atras de noua orientare politică ce s-a impus şi în România după război şi nu a fost membru al Partidului Comunist Român. Datorită acestui fapt, în perioada de profunde frământări ce au succedat mişcărilor studenţeşti din 1956, când învăţământul românesc a fost „curăţat” de „elementele cu origine socială nesănătoasă”, a trebuit să părăsească o carieră universitară care se anunţa a fi strălucită. Astfel, în 1957 a ajuns la Institutul de Cercetări şi Experimentări Silvice (actualmente I.C.A.S.) din Bucureşti, unde a fost angajat ca cercetător principal (octombrie 1957-mai 1958), apoi şef de laborator (mai 1958-martie 1970) şi cercetător ştiinţific principal gr. III (martie 1970-decembrie 1985).

În cei şapte ani cât a lucrat în învăţământ, sub îndrumarea prof. dr. doc. Gr. Eliescu, prof. ing. Şt. Negru şi prof. dr. M. Ene, a aprofundat bazele entomologiei forestiere, şi-a însuşit tehnicile de laborator şi de teren şi s-a specializat în entomofaunistică forestieră şi protecţia pădurilor pe baze ecologice, lucru posibil într-un timp relativ scurt datorită bogatelor cunoştinţe de limbă franceză, rusă, germană, engleză, precum şi din alte limbi (cehă, slovacă, polonă, bulgară, sârbă), care i-au permis consultarea cu uşurinţă a literaturii din biblioteca facultăţii sau pe care şi-a procurat-o prin eforturi personale.

Cu o pregătire profesională de excepţie, pe care a perfecţionat-o în permanenţă, s-a impus în cadrul institutului ca un specialist de înaltă ţinută. S-a implicat, cu întreaga sa capacitate de muncă, în rezolvarea principalelor probleme de protecţie a pădurilor care au apărut în cele aproape trei decenii cât a lucrat în cercetare, fără a fi un om al modelor. Astfel, în 1958 a lucrat pe Valea Bistriţei în focarele de înmulţire în masă a defoliatoruluiLymantria monacha, acordând asistenţă tehnică privind urmărirea fenologiei dezvoltării, stabilirea momentelor declanşării operaţiunilor de combatere şi determinarea eficacităţii. Fiind un adept al metodei de combatere biologică a dăunătorilor forestieri, în paralel a urmărit să stabilească care este rolul entomofagilor şi al bolilor virotice asupra nivelului populaţiilor dăunătorului şi efectul tratamentelor chimice asupra faunei nevizate de combatere.

În anii ce au urmat, când – odată cu extinderea speciilor repede crescătoare (plopi, salcâm etc.) – au apărut alte probleme deosebite de protecţie, a studiat dăunătorii xilofagi ai plopului (1960-1969), dăunătorii salcâmului (1963-1965), dăunătorii teiului (1965-1967), dăunătorii plantaţiilor de pin şi, în special, molia lujerilor de pin – Rhyacionia buoliana (1966-1974), dăunătorii sugători (Adelgidae, Aphididae, Coccidae) ai răşinoaselor (1978-1982).

O preocupare permanentă au constituit-o dăunătorii de tulpină ai molidului şi protecţia arboretelor de răşinoase din zonele cu doborâturi de vânt şi – mai târziu – în cele cu fenomene de uscare intensă a bradului şi a molidului.

În pas cu dezvoltarea cercetărilor din do-meniul protecţiei din străinătate, s-a preocupat de dezvoltarea şi introducerea în practică a metodei de combatere microbiologică a dăunătorilor forestieri, studiind acţiunea preparatelor bacteriene şi virale asupra insectelor defoliatoare (1960-1967) şi a ciupercilor entomopatogene asupra dăunătorilor de tulpină ai răşinoaselor (1971-1974). Din păcate, dată fiind orientarea politică din acea perioadă – deşi s-a ivit posibilitatea efectuării unei specializări în Franţa în domeniul combaterii microbiologice – nu a putut beneficia de aceasta. Trecând peste marea nedreptate care i s-a făcut, a continuat să se preocupe de combaterea biologică, vizând mai ales posibilităţile de limitare a înmulţirii dăunătorilor prin folosirea insectelor entomofage la gândacii de scoarţă ai molidului (1969-1971), la molia lujerilor de pin (1966-1974) şi la dăunătorii xilofagi ai răşinoaselor (1979-1985). În semn de recunoaştere a meritelor Domniei Sale în acest domeniu, a fost ales şi a îndeplinit timp de trei ani funcţia de coordonator al cercetărilor de combatere biologică în cadrul Convenţiei de la Berlin privind colaborarea ştiinţifică internaţională dintre institutele de cercetări silvice.

A fost printre primii cercetători din Europa care a pus în evidenţă rolul feromonilor agregativi în comunicarea dintre gândacii de Ips typographus şi a studiat, în intervalul 1973-1985, posibiltăţile de utilizare a atractanţilor sexuali şi agregativi, naturali şi sintetici, în depistarea şi combaterea unor dăunători ai răşinoaselor (Lymantria monacha, Rhyacionia buoliana, Ips typographus, Pityokteines curvidens, Blastophagus piniperda), obţinând în acest domeniu trei certificate de inventator.

În afara sarcinilor de serviciu, a studiat insectele sugătoare (coccide, afide) ale plantelor lemnoase şi entomofagii lor, insectele dăunătoare conurilor şi entomofagii lor, insectele micetofage şi cele care se dezvoltă în scurgerile de răşină. O atenţie deosebită a acordat sistematicii şi faunisticii coleopterelor şi dipterelor forestiere din România, descriind o specie de diptere nouă pentru ştiinţă. În semn de apreciere a contribuţiilor aduse în acest domeniu, trei specii de diptere din România au fost denumite de către specialişti străini cu numele său.

Munca plină de dăruire s-a concretizat în 137 lucrări ştiinţifice, dintre care lucrarea „Ecologie forestieră”, publicată în 1977 şi la care a fost coautor, a fost distinsă cu premiul „Traian Săvulescu” al Academiei Române. O parte din lucrări au fost publicate în reviste străine sau în volume ale congreselor şi simpozioanelor la care a participat (al XIII-lea Congres Internaţional de Entomologie de la Moscova, 1968, consfătuirile CAER de protecţia pădurilor de la Varşovia – 1970, 1977, 1983, Budapesta – 1971, Nove Mesto na Morave – 1975 şi Sofia – 1985, Simpozionul Internaţional de Entomofaunistică Central-europeană de la Budapesta – 1973, primul Congres de Dipterologie de la Budapesta, 1986, al II-lea Congres Internaţional de Dipterologie de la Bratislava, 1990), realizările româneşti în domeniu fiind astfel cunoscute şi apreciate nu numai în ţară, ci şi în străinătate. Din păcate, nu i s-a acordat posibilitatea de a participa şi la alte reuniuni ştiinţifice internaţionale din afara fostului lagăr socialist.

Pentru transpunerea în practică a rezultatelor cercetărilor a elaborat 20 de îndrumări tehnice, instrucţiuni şi proiecte de standarde, a acordat asistenţă tehnică la numeroase unităţi silvice din întreaga ţară şi a participat ca lector la cursuri, instructaje şi reciclări ale inginerilor şi tehnicienilor de protecţia pădurilor. De asemenea, a contribuit la pregătirea specialiştilor în protecţia pădurilor din cadrul institutului, prin consultaţii oferite cu multă generozitate, prin instructaje de laborator, prin punerea la dispoziţie a literaturii necesare, prin efectuarea de identificări de specii etc., fiind un adevărat părinte spiritual pentru toţi cei ce s-au apropiat sufleteşte de dânsul şi pe care îi simţea că au afinităţi cu domeniul entomologiei.

Deşi a lucrat foarte mulţi ani în apropierea Bucureştiului, la Staţiunea Cornetu, şi a locuit în Bucureşti, a fost cel mai mult legat de plaiurile Bucovinei, fapt ce nu este deloc întâmplător, având în vedere faptul că aici şi-a început cariera didactică, că soţia sa a fost bucovineancă şi că la staţiunea de la Câmpulung Moldovensc a găsit întotdeauna înţelegerea şi liniştea necesară creaţiei, înţelegere şi linişte pe care nu le-a avut la Bucureşti. De aceea, s-a bucurat de înfiinţarea Facultăţii de Silvicultură de la Suceava şi i s-a părut a fi un bun prilej de a-şi valorifica, în învăţământul superior, bogata experienţă profesională. Angajarea Domniei Sale ar fi fost şi un act reparator pentru nedreptatea ce i se făcuse în 1957, dar nu i s-a oferit decât un post de şef de lucrări, deşi – având în vedere numărul mare de lucrări publicate, valoarea acestora şi experienţa unică a doctorului Ceianu – ar fi putut fi încadrat ca profesor. Umilit încă o dată, uitat în bună măsură de foştii colegi şi lipsit de ajutorul material atât de necesar în anii de profundă criză economică de după 1990, şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în suferinţă şi lipsuri materiale, dar animat de dorinţa de a prelucra bogatul material biologic recoltat în peste 30 de ani de activitate şi de a ajuta staţiunile I.C.A.S. de la Braşov şi Câmpulung Moldovenesc prin donarea unor colecţii de referinţă şi a unei părţi considerabile din biblioteca personală.

Om de o nobleţe aparte, a fost nu doar un foarte bun specialist, ci şi un soţ devotat şi un părinte iubitor, bucurându-se totodată de foarte multă înţelegere şi de mult sprijin din partea familiei.

A plecat dintre noi aşa cum a şi trăit: gata să se reîntoarcă la masa de lucru, cu modestie şi demnitate, trecând cu o înţelegere superioară peste toate greutăţile şi răutăţile acestei lumi imperfecte, radiind bunătate şi solicitudine, luminându-i pe cei ce au vrut să-i vadă lumina. A plecat rămânând printre noi, prin numeroasele contribuţii la dezvoltarea protecţiei pădurilor româneşti, prin spiritul său viu, prin exemplul de dăruire pentru ştiinţă şi adevăr. A fost unul dintre aştrii silviculturii noastre, un astru pe care sperăm că măcar generaţiile tinere îl vor vedea în adevărata-i lumină.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!