Cu aproximaţie la un an după naţionalizarea pădurilor, care a avut loc în august 1948, s-a pus problema amenajării întregului fond forestier al ţării după o metodologie unitară, stabilită de specialiştii din acea perioadă. Astfel că, în afara Institutului de Cercetări Silvice (I.C.S.), a apărut şi Institutul de Proiectări Silvice (I.P.S.).

La nivelul anilor 1950-1951, lipsa de cadre silvice a determinat I.P.S.-ul să solicite celor două institute de învăţământ superior (Braşov şi Câmpulung Moldovenesc) să programeze studenţii anilor III şi IV pentru a lucra efectiv la amenajări pe toată durata vacanţei de vară. În acest sens s-au dat repartiţii oficiale pe centre de amenajare.

Tot din lipsă de cadre silvice şi I.C.S.-ul a avut o evoluţie nesemnificativă până în anul 1953. La sediul de pe Şos. Kiseleff cercetătorii îşi desfăşurau activitatea în cadrul următoarelor laboratoare: meteorologie, pedologie, botanică, pepiniere şi împăduriri, protecţie şi fitopatologie, dendrometrie, topografie, vânătoare, perdele de protecţie şi corecţia torenţilor.

În exterior, ca unităţi de bază ale I.C.S.-ului erau staţiunile experimentale: Mihăeşti, Miciurin (Ştefăneşti), Snagov, Bărăgan şi Dobrogea – Punctul Comarova. În primele trei unităţi se executau lucrări experimentale, iar în ultimele două se studia problema perdelelor de protecţie a câmpurilor agricole. Puţin mai târziu au luat fiinţă şi staţiunile Bacău, Braşov, Cluj, Craiova şi Tg. Mureş.

În scopul integrării cercetării cu producţia, începând cu anul 1953 s-a mers pe ideea de a se extinde reţeaua unităţilor silvice în care să se execute lucrări experimentale şi să se aplice rezultatele cercetărilor. Pentru realizarea acestei idei, au fost stabilite un număr de 16 ocoale silvice, situate în diverse zone de vegetaţie ale fondului forestier. Schema de încadrare a acestor ocoale a fost suplimentată cu câte un inginer şi un maistru, respectiv tehnician de observaţie. Aceste ocoale au fost denumite ocoale silvice experimentale. Printre aceste ocoale a fost şi ocolul silvic Pojorâta. Propunerea s-a făcut pentru faptul că în raza acestui ocol, şi în special în U.P. III Valea Putnei, s-au executat unele lucrări de cercetare încă din 1949, când a luat fiinţă primul nucleu de cercetare în cadrul Institutului de Silvicultură, care a apărut în Câmpulung Moldovenesc ca urmare a reformei învăţământului superior din 15 august 1948.

Până în iunie 1955, din lipsa unui statut privind sarcinile ce le revin acestor cadre şi din faptul că erau remuneraţi din fondurile de producţie ale fiecărui ocol, unităţile respective i-au pus să rezolve diverse probleme, şi de regulă cele mai dificile, considerându-le cadre cu calificare superioară. Această situaţie a determinat conducerea I.C.S.-ului să stabilească statutul inginerului de cercetare şi al maistrului de observaţie şi să organizeze teritorial îndrumarea şi controlul acestora de către staţiunile experimentale înfiinţate anterior. În perioada respectivă, de început a activităţii de cercetare şi de aplicare a rezultatelor, organizarea a avut următoarea formă: Staţiunea Bacău coordona ocoalele silvice experimentale Fântânele, Iaşi, Pojorâta, Tg. Bujor şi Tarcău, Staţiunea Braşov coordona ocoalele silvice Braşov şi Sinaia, Staţiunea Cluj coordona ocoalele silvice Cluj, Remeţi şi Satu Mare, Staţiunea Craiova coordona ocoalele silvice Corabia şi Tismana, Staţiunea Dobrogea coordona ocoalele silvice Tulcea şi Punctul Comarova, Staţiunea Mihăieşti coordona ocolul silvic Mihăieşti, iar Staţiunea Tg. Mureş coordona ocoalele silvice Mureş şi Topliţa.

La scurt timp, s-a simţit reticenţa cadrelor din producţie, care la acea perioadă erau puternic presate de unii indicatori ce le condiţionau şi salarizarea; pentru că s-a ajuns şi la concluzia că durează foarte mult timp realizarea unui ocol model, s-a stabilit ca activitatea să se restrângă la nivel de U.P., unde inginerul de cercetare să răspundă de toate categoriile de lucrări revenite respectivului U.P., inclusiv lucrările de cercetare. În urma acestei modificări a dispărut noţiunea de ocol silvic experimental şi unitatea a devenit punct experimental.

Datorită modificărilor produse, considerate ca o retrogradare, şi a sarcinilor suplimentare revenite inginerului de cercetare, care în acest mod era subordonat şi ocolului, din cele 16 ocoale experimentale au mai rămas opt puncte experimentale, iar în final doar trei (Pojorâta, Satu Mare şi Sinaia). Punctul Experimental Iaşi a devenit staţiune, iar prolemele Punctului Experimental Tulcea au fost preluate de Staţiunea Experimentală Cornetu. La începutul anului 1962, I.C.S.-ul s-a unificat cu Institutul de Cercetări din domeniul exploatării pădurilor şi cu cel de industrializare a lemnului, devenind Institutul de Cercetări şi Experimentări Forestiere (I.N.C.E.F.).

O staţiune cu un asemenea profil a luat fiinţă şi în judeţul Suceava. Datorită noului mod de organizare, Punctul Experimental Pojorâta a trecut sub controlul şi coordonarea acestei staţiuni în intervalul 1962-1966. Această formă de organizare a fost de scurtă durată, deoarece s-a unificat cercetarea cu proiectarea şi a luat fiinţă Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (I.C.A.S.), a cărui structură este menţinută şi în prezent.

Activitatea Punctului Experimental Pojorâta a continuat, datorită numărului mare de colaborări în cadrul temelor de cercetare legate de problematica molidului. Această stabilitate şi continuitate a lucrărilor de cercetare, din care o mare parte au fost instalate în U.P. III Valea Putnei, a creat şansa înfiinţării unei Staţiuni de Cultura Molidului încă din 1962, înainte de a lua fiinţă Staţiunea Suceava, însă problema care s-a pus a fost cea a dotării cu bază materială. În mod normal, această bază trebuia să o constituie U.P. III Valea Putnei, unde exista şi ponderea lucrărilor experimentale. La această solicitare s-a opus conducerea Direcţiei Silvice Suceava, pentru anumite considerente de interes protocolar.

Totuşi, Punctul Experimental Pojorâta a devenit Staţiune în 1966, cu ocazia unei noi reforme a institutului central. În 1968, când s-a pus din nou problema bazei materiale şi s-au propus în acest sens două U.P.-uri sau în totalitate Ocolul silvic Pojorâta, a reapărut aceeaşi opoziţie şi cu aceeaşi motivaţie. Acesta este şi motivul pentru care s-a ajuns la un compromis de dotare, cu două U.P.-uri dispersate (Demacuşa şi Tomnatic).

Important este însă faptul că această unitate de cercetare s-a menţinut şi a avut continuitate, care i-a permis să-şi sărbătorească 50 de ani de existenţă.

Autorul: ing. Vasile Duran a activat în cadrul Staţiunii Experimentale de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc până în anul 1990, ca cercetător principal III.