Îşi scrie numele în scoarţa copacilor, ca să ştie prostimea că pe acolo a trecut El; ţipă ca un sălbatic, ca să se ştie cât de bine se adaptează la mediu şi, pe urmă se spune: “Ce, mă, eşti în pădure ?”; sare potecile şi cărările, şarjând serpentinele, nu că se grăbeşte, ci pentru că El îl ştie pe Euclid (drumul cel mai scurt între două puncte); rupe florile, dar nu oricare ci pe cele mai frumoase, şi le iubeşte; cântă tare în falset, ca să ştie lumea că are ureche muzicală; ţopăie, altfel nu s-ar şti că a văzut caprele; face gălăgie, că liniştea este pentru proşti etc., etc.

Îl cunoaşteţi, îi ştiţi numele? Vi-l spun eu: este Homo antiecologicus.

S-ar părea că este o glumă, un exerciţiu de virtuozitate stilistică, dar nu este aşa. Priviţi cât de mare este dimensiunea impactului asupra mediului, până unde a ajuns lipsa de respect, dispreţul faţă de valorile şi frumuseţile naturale! Se scot din munţi nu sute de kilograme, ci sute de tone de deşeuri şi resturi menajere (de exemplu, din Munţii Retezat); se surpă maluri, se adâncesc cărări şi poteci de munte, care devin albii de scurgere a apelor şi a solului fertil; sub ochii noştri uneori trişti, alteori îngrijoraţi, mai rar indiferenţi, peisaje de o sublimă frumuseţe devin respingătoare, de neresunoscut; pier odată cu mediul dătător de viaţă plante şi animale rare, utile, interesante şi asta cu mult înainte de a-şi fi îndeplinit destinul lor istoric, unele încă necunoscute de om; se micşorează biodiversitatea; scad şansele de supravieţuire, parteneri de drum ai omului care cândva, într-un trecut îndepărtat i-au dat acestuia casa şi l-au ajutat în drumul lui spre devenire; se alterează armonia lumii, se înstrăinează omul, pierzând treptat contactul cu solul din care-şi trage forţa, ca Tantal din legendă.

Şi toate acestea pentru ce? Are omul interes să-şi taie singur craca de sub picioare? Evident că nu. Se teme poate că va pierde rolul, privilegiul de rege şi stăpân absolut al Terrei? Absurd. De altfel, l-a şi pierdut, dar încă nu pricepe acest calvar elementar. Atunci de ce această purtare iresponsabilă, ruinătoare? Unde a dispărut dragostea, sentimentul faţă de natură, atât de delicat, atât de pur, specific românului? Moşii şi strămoşii noştri s-au războit cu munţii, cu pădurile, cu apele. Ei au trăit în perfectă armonie cu aceste daruri ale Geei, le-au respectat şi le-au păstrat cu grijă pentru noi, cei de azi. Mai că îţi vine să crezi că românul nu mai este cel de odinioară, că şi-a pierdut identitatea. El nu mai trăieşte în natură, ci este opus acesteia ca un străin. Nu are respect, nu are stimă, nu are bunul simţ de acasă. Murdăreşte, profanează; pe unde trece El, turistul modern şi plin de sine, rămâne cărare de deşeuri, de parcă ar vrea ca astfel să-şi marcheze drumul de întoarcere din labirint.

Unii vorbesc de educaţie ecologică, ca despre un remediu şi ca despre cheia prin care se va dobândi împăcarea cu natura. Până la un anumit punct ei au dreptate, numai că înaintaşii noştri n-au auzit şi nici nu aveau nevoie de aşa ceva. Ei se conduceau după intuiţie şi bun simţ şi nu greşeau. Noi vrem să obţinem prin învăţare ceea ce probabil nu mai avem din naştere, adică dragoste şi înţelegere pentru cei mai slabi ca noi şi, prin aceasta, chiar pentru noi înşine.

Într-un demers de totală sinceritate, trebuie să spunem că nici noi, ecologii, nu prea putem face mare lucru. Pentru a vindeca, mai întâi de toate trebuie să cunoşti cauza răului. Numai aşa se pot repara nu doar efectele, ci însăşi boala. Şi în medicină este la fel. Dacă medicul nu ştie, nu ajunge la originea bolii, nu poate fi eficient, oferă doar paleative.

Problema este deci foarte serioasă şi nu putem continua aşa la infinit. Cauze mici duc la efecte mari şi, din păcate în actualul context ecologic, de dimensiuni globale. Vor spune unii: şi ce dacă un turist taie serpentinele, mergând pe scurtătură? Copaci şi flori sunt destui, ce e dacă rupi câteva? Nenorocirea este că în felul acesta, puţin câte puţin, zi de zi, pregătim terenul pentru viitoarele degradări, care vor creşte şi se vor extinde ca o pecingine. Adăugaţi la aceasta celelalte procese degradatoare moderne (poluare, ploi acide, efecte de seră, secete, aridizare şi multe altele) şi veţi avea tabloul complet şi sumbru al unei viitoare planete tot mai inospitalieră, nu albastră ca până acum, ci din ce în ce mai galbenă, mai roşcată.

Măcar turismul să-l facem cum trebuie.

Celelalte procese sunt mai greu de corectat şi ne-au cam scăpat de sub control, însă măcar în acest domeniu să punem lucrurile la punct, altfel …”bomba ecologică” nu iartă; încet, dar sigur, ea lucrează subteran şi într-o bună zi va exploda.

Autorul: dr. ing. Constantin Bândiu a activat în cadrul Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti. Poate fi contactat prin intermediul redacţiei.