3. Măsuri de protecţie a culturilor de răşinoase împotriva vătămărilor cauzate de Hylobius abietis

Din cele prezentate cu privire la particularităţile biologice, ecologice şi comportamentale ale lui Hylobius reiese cu claritate concluzia că măsurile de protecţie a culturilor împotriva vătămărilor cauzate de acesta trebuie să îndeplinească minimum trei condiţii şi anume : să se aplice din primul an de la tăiere; să se extindă pe întreaga durată a dezvoltării unei generaţii cel puţin; să fie eficient pe parcursul întregului sezon de vegetaţie, în special în primul an şi în anul apariţiei gândacilor tineri. Nu în ultimul rând, măsurile ce se întreprind trebuie să fie eficiente din punct de vedere economic şi să nu genereze efecte negative din punct de vedere ecologic. Acestui ultim aspect trebuie să i se acorde o atenţie deosebită, deoarece – în lipsa unei metode de prognozare a vătămărilor – majoritatea măsurilor ce se întreprind trebuie aplicate preventiv.

S-a arătat mai sus în ce măsură răspund unora dintre aceste cerinţe câteva metode, procedee şi mijloace testate de-a lungul timpului. În afara celor deja menţionate, au fost propuse, testate sau aplicate şi alte măsuri de protecţie. Astfel, pentru limitarea înmulţirii dăunătorului s-a propus arderea cioatelor şi a resturilor de exploatare. Măsura s-a aplicat şi la noi (Haner, 1961) şi este încă recomandată în Franţa (Abgrall şi Soutrenon, 1991). S-a constatat însă că, în primul an după ardere, când vegetaţia lipseşte sau este săracă, atacul de Hylobius s-a intensificat (Sylvén, 1927 şi Juutinen, 1962, citat de Iangstrom, 1982; Haner, 1961).

Tot pentru a împiedica înmulţirea trombarului s-a testat şi stropirea cioatelor cu insecticide pe bază de DDT sau HCH (Voinescu, 1963 şi Valenta, 1970),cel din urmă propunând chiar utilizarea în producţie a acestui procedeu. Rezultatele nu sunt însă cele aşteptate, deoarece o mare parte a rădăcinilor rămân în afara zonei otrăvite (Turtchinskaja, 1968, citată de Eidmann, 1974), ori – dacă se tratează rădăcinile mai subţiri – la o densitate mare a cioatelor tratamentul echivalează cu otrăvirea întregii suprafeţe (Eidman, 1974). Având în vedere remanenţa piretrinoizilor de sinteză, nici utilizarea acestora, recomandată de Abgrall şi Soutrenon (1991) nu ar putea avea o eficienţă mai bună.

Nici inocularea cu nematode parazite (Neoplectana carpocapse) a cioatelor atacate, nici utilizarea emulsiilor cu sporozoare şi a celor de inhibare a sintezei chitinei nu au condus la o reducere semnificativă a populaţiilor de larve sau la o reducere a daunelor (Purrini, 1981; Kolbe şi Hartwig, 1982; Fodlor, 1987, citaţi de Klimetzek şi Vité, 1989).

Pentru reducerea populaţiilor de adulţi din plantaţii s-au încercat tratamente cu aerosoli, folosindu-se Multanin „Nebellosungen” (Stoenescu, 1962), precum şi stropirea puieţilor cu diferite insecticide: Hylarsol, Detox etc. (Haner, 1961; Stoenescu, 1962 şi alţii). Deşi Stoenescu (1962) afirmă că utilizarea aerosolilor ar asigura o eficienţă bună, atât din punct de vedere tehnic cât şi economic, procedeul nici nu este menţionat de literatura străină, aceasta probabil pentru faptul că reclamă anumite condiţii atmosferice, afectează toate organismele de pe suprafaţa respectivă, are efect protectiv doar pentru o scurtă perioadă şi necesită o urmărire atentă a infestărilor din plantaţii.

Aceleaşi dezavantaje le are şi stropirea puieţilor în plantaţii. In plus, lucrul nu este posibil decât acolo unde există o sursă de apă în apropiere. Acest procedeu permite însă reducerea într-o oarecare măsură a poluării, dacă tratarea puieţilor se face individual, folosindu-se dispozitive de dirijare a jetului de soluţie strict pe tulpina puieţilor. În ce priveşte eficienţa protecţiei oferite puieţilor, ea este net inferioară celei asigurate de îmbăierea puieţilor înainte de plantare, chiar când se foloseşte acelaşi produs, ca de exemplu Lindanul (Heritage et al., 1989). Luând în considerare toate aspecte menţionate, ne exprimăm convingerea că procedeul nu poate satisface cerinţele economice şi ecologice, chiar dacă el mai este recomandat în unele lucrări recente (Abgral1 şi Soutrenon, 1991).

Ţinerea la distanţă a gândacilor faţă de puieţi reprezintă o altă cale de protejare a culturilor. În afara amânării momentului de instalare a culturilor până când pericolul de vătămane a dispărut, se pot avea în vedere – pentru scopul menţionat – substanţe repelente şi bariere mecanice. Totuşi, deşi s-a pus în evidenţă efectul puternic repelent faţă de H. abietis al unor alcooli terpenici, în special linalool în amestec cu Δ³-caren (Selander et al., 1973), încă nu s-au elaborat mijloacele necesare de protejare în acest fel şi există părerea că polifagia trombarului ar face improbabilă utilizarea cu succes a procedeului (Klimetzek şi Vite, 1989).

Utilizarea barierelor mecanice, respectiv a unor gulere din material plastic (fig. 5), care se amplasează odată cu plantarea puieţilor, pare a avea mai multe perspective. Ideea este destul de veche (Bergner, 1904, citat de Lindstrom et al., 1986), dar abia în ultimii 15 ani s-a lucrat mai mult pentru valorificarea ei, între 1983 şi 1985, în Suedia folosindu-se anual aproximativ 7 milioane asemenea gulere.

Rezultatul utilizării unui asemenea dispozitiv s-a concretizat prin reducerea procentului de vătămare a puieţilor de la 55,5 % la 31,6 % şi a mortalităţilor de la 23,7 % la 6,5 % (Lindstrom et al., 1986). Reduceri mai importante s-au observat, cum e şi firesc, în suprafeţele puternic infestate. Buna funcţionare a dispozitivelor presupune însă lipsa vegetaţiei în jurul puieţilor şi o poziţionare atentă a lor în teren.

Fig. 5. Reprezentarea schematică a gulerului de plastic şi poziţionarea acestuia în teren (după Lindstrom et al., 1986)

În plus timpul necesar plantării, în cazul utilizării lor, creşte cu 50-75 % comparativ cu cel consumat la efectuarea plantaţiilor obişnuite (Arvidson şi Johanson, 1980, 1981; Gardh şi Sandgren, 1982, citaţi de Lindstrom et al., 1986), iar costurile totale de reîmpădurire sporesc, cu 33 % (Lindstrom, 1980 citat de Lindstrom et al., 1988). Se speră că pentru puieţii produşi în recipiente ar fi posibilă o reducere substanţială a costurilor.

Deşi procedeul răspunde cerinţelor privind durata protecţiei şi lipsa unor efecte ecologice nefavorabile, aplicarea lui în România are’ deocamdată puţine perspective, nu atât pentru că nu există încă un producător de asemenea dispozitive, cât mai ales din alte considerente. Trebuie avut în vedere în primul rând profesionalismul şi conştiinciozitatea celor care ar fi puşi să aplice procedeul, calităţi care de regulă lipsesc muncitorilor ocazionali folosiţi la noi la lucrările de împăduriri. În al doilea rând, buna funcţionare a dispozitivelor este condiţionată de lipsa eventualelor punţi create de vegetaţie între puieţi şi terenul din jur, ceea ce presupune întreţinerea culturilor în mod corespunzător şi la timp. De asemenea, funcţionarea corectă implică păstrarea gulerelor într-o anume poziţie, bine înfipte în pământ, pentru ca gândacii să nu pătrundă pe sub ele. Cum însă în multe dintre plantaţiile noastre turmele de oi, vacile şi cervidele sunt destul de frecvente, menţinerea poziţiei cerute este puţin probabilă. In legătură cu acest aspect, nu trebuie neglijat nici comportamentul distructiv al multor persoane care trec ocazional ori sunt în căutare de fructe de pădure şi ciuperci prin plantaţii.

Pe terenurile în pantă, cum sunt dealtfel majoritatea celor din molidişurilor noastre, există în plus riscul colmatării dispozitivelor în partea din amonte, şi al dezgolirii bazei lor, în aval, în urma ploilor torenţiale. Aceasta le-ar scoate din funcţiune prin facilitarea accesului gândacilor la puieţi.

Rezumând cele prezentate până aici, în tabelul 2 prezentăm în mod orientativ situaţia eficienţei din punct de vedere tehnic (gradul de protecţie a culturilor), biologic (diminuarea populaţiilor de trombar) şi economic (cheltuieli implicate) a măsurilor ce s-ar putea adopta într-o cultură instalată prin plantare, după o tăiere rasă a pădurilor de răşinoase.

Tabelul nr. 2

Schemă orientativă privind eficienţa măsurilor de protecţie ce s-ar putea adapta într-o cultură instalată prin plantare după tăiere rasă (Olenici şi colab., 1993)

Se poate constata că din ansamblul de măsuri doar patru au o eficienţă tehnică sau biologică sigură sau bună. Acestea sunt: scoaterea şi îndepărtarea totală a cioatelor şi a rădăcinilor, curăţarea parchetelor de resturi de exploatare, lăsarea parchetelor „în odihnă” timp de 3-4 ani şi utilizarea insecticidelor sistemice pe bază de carbofuran sau aldicarb.

S-a arătat că, din motive ecologice, scoaterea şi îndepărtarea cioatelor cu tot cu rădăcini, precum şi utilizarea produselor pe bază de carbofuran sau aldicarb nu sunt recomandabile, iar efectuarea unei curăţiri corespunzătoare a parchetelor este condiţionată de eficienţa economică a lucrării. Atâta vreme cât nu există posibilităţi de valorificare a lemnului mărunt, lucrarea de curăţire a parchetelor şi de ridicare a resturilor de exploatare din parchete se va face în mod corespunzător doar în zonele cu populaţie numeroasă şi cu cerere mare pentru lemn de foc. In schimb, în zonele izolate, greu accesibile, unde şi celelalte lucrări de protecţie se aplică cu dificultate, măsura aceasta nu se poate transpune în practică.

In aceste condiţii, singura trăsătură care poate asigura protecţia plantaţiilor rămâne pauza dintre exploatare şi plantare. Ea înlătură toate neajunsurile legate de imposibilitatea efectuării curăţirii parchetelor, de otrăvirea solului şi apelor cu insecticide de orice natură, de slaba eficacitate a celorlalte măsuri testate de-a lungul a peste 100 de ani şi de efectuarea unui volum mare de lucrări în condiţii grele şi de izolare faţă de comunităţile umane. Durata pauzei trebuie să fie corelată cu cea a dezvoltării insectei, respectiv sub 1000-1200 m altitudine, unde generaţia este de 2 ani, pauza să fie de 3 ani, iar peste 1200 m să fie de 4 ani..

Pentru ca această măsură să-şi atingă scopul propus, este necesar ca alăturarea parchetelor să se facă la intervale de timp cât mai mari, obligatoriu la cel puţin 1-2 ani după efectuarea împăduririlor. De altfel, această restricţie este recomandabilă şi pentru implicaţiile de ordin silvicultural, evitând constituirea de tăieri rase pe suprafeţe mari, cu toate neajunsurile pe care le prezintă acestea.

Dacă accidental apar suprafeţe cu cioate proaspete în vecinătatea celor ce urmează a fi împădurite în primăvara respectivă, este preferabilă amânarea pentru încă un an a împăduririi. Dacă se consideră a fi mai rentabilă, se va aplica măsura amplasării de scoarţe toxice, tratate cu Decis E.C. 25 în concentraţie 3-5 %, la limita dintre suprafaţa ce se împădureşte şi cea proaspăt tăiată. Aceste scoarţe trebuie să fie schimbate tot timpul sezonului de vegetaţie, la interval de 7-10 zile şi densitatea lor să fie de minimum 400 bucăţi la hectar, pe o fâşie de teren de 30 m lăţime la marginea plantaţiei.

Măsura se recomandă atât pentru situaţii normale, respectiv tăierea unor parchete dinainte prevăzute pentru exploatare, ca şi în cazul doborâturilor de vânt sau zăpadă.

În cazul doborâturilor masive de vânt sau de zăpadă, a căror producere nu poate fi prognozată, apar tăieri rase pe suprafeţe neplanificate la exploatare, care reclamă un număr mare de puieţi pentru împădurire. Obţinerea materialului de împădurire în cantitatea şi sortimentaţia necesară în aceste situaţii înseamnă fie transferul de puieţi din a alte zone, ceea ce reprezintă o greşeală din punct de vedere ecologic, prin care se cultivă „sămânţa unor dezechilibre viitoare foarte probabile (uşoare ca urmare a deshidratării în timpul iernii, infestare puternică cu ciuperci xilofage, rupturi şi doborâturi de vânt sau zăpadă etc.), fie producerea puieţilor necesari din provenienţele locale, ceea ce înseamnă tocmai amânarea plantării cu minimum 3 ani.

Cu siguranţă că în anii de „odihnă” a parchetelor se pierde creşterea pe care ar înregistra-o puieţii dacă s-ar planta imediat după tăiere. Pierderea (în medie 6,18 m³/a/ha) este însă redusă comparativ cu valoarea lucrărilor de protecţie care ar trebui aplicate pentru a se asigura o protecţie satisfăcătoare. Prin lăsarea pauzei, în cei 3 ani ce urmează tăierii se economisesc aproximativ 22.000 lei/an/ha (Olenici şi colab., 1993). Calculele efectuate au luat în considerare preţurile din octombrie 1993 şi o majorare spectaculoasă a taxei forestiere în raport cu celelalte preţuri ar putea face ca măsurile de protecţie aplicate până în prezent (îmbăierea puieţilor în soluţie de insecticid la plantare şi instalarea de scoarţe-cursă toxice, completate în cazuri deosebite şi cu stropirea puieţilor în culturi) să redevină rentabile din punct de vedere economic. Aceasta nu înlătură însă şi efectele ecologice negative, care sunt mult mai greu de cuantificat şi care pot fi mult mai grave decât pierderile economice.

Pesticidele afectează în primul rând echilibrele ecologice, nimicind nu doar organismele „ţintă”, ci şi numeroase altele. În afara DDT-ului, al cărui caz este demult recunoscut, ilustrativ ni se pare acum cazul Lindan-ului, produs ale cărui efecte toxice, deşi au fost evidenţiate încă din anii ’70 (Ulman, 1974), au fost neglijate de comisia de evaluare a efectelor biologice şi economice ale folosirii lui în SUA, în 1980.

Atunci când produsele chimice se aplică direct pe puieţi, ori pe scoarţele toxice şi pe sol, ele ajung – cu timpul – în sol. Dintre cele utilizate pentru combaterea trombarului, DDT-ul şi Dieldrin-ul sunt mai greu spălate de pe puieţi decât Lindan-ul. Când tratamentul s-a făcut prin îmbăiere în suspensii apoape cu concentraţii de 2 % ş.a., după trei ani de la plantare s-au găsit la rădăcina puieţilor, în stratul cuprins între 0 şi 5 cm adâncime, următoarele concentraţii: 16,5 ppm DDT, 7,56 ppm Dieldrin şi 130 ppm Lindan, iar în stratul 15-20 crn concontraţiile au fost, în aceeaşi ordine, următoarele: 0,47 ppm, 0,037 ppm, 16,4 ppm (Nef, 1974). Aceasta explică remanenţa mai slabă şi eficienţa mai redusă a Lindan-ului, comparativ cu celelalte două produse, şi arată o mai mare mobilitate a acestuia în sol, ceea ce implică şi un risc de poluare mai mare.

Dacă se are în vedere că durata de înjumătăţire a Lindan-ului este de până la 5 luni (în litieră de pin) (Hoy, 1980 a, Hoy şi Shea, 1981; Hastings et. al., 1981, toţi citaţi de Hoy, 1990), este lesne de înţeles că insecticidul s-a aflat în sol şi în concentraţii mult mai mari, imediat după plantare.

Unul dintre efectele Lindan-ului asupra microorganismelor din so1 se poate deduce din cele publicate de Hoy (1990). În suprafeţe tratate cu Lindan (11,3 g/m³, conform reglementărilor legale din SUA), în plantaţii de pin, după 10 ani de la aplicarea tratamentului, structura comunităţilor de oribatide era puternic afectată. Cinci din cele nouă specii abundente au fost drastic reduse numeric, iar 12 din cele 13 mai puţin numeroase au dispărut. Cum aceste vieţuitoare reprezintă un grup dominant de microartropode care se hrănesc cu litieră şi cu ciupercile asociate litierei, ele contribuie la descompunerea acesteia şi la reciclarea elementelor nutritive pentru plante, care ar rămâne altfel blocate. Aplicarea tratamentului afectează tocmai acest circuit şi – probabil – altele, efectul global putând fi o reducere a bonităţii staţionale pentru cultura pe care dorim să o protejăm.

Pe terenurile în pantă hosticidele din sol pot ajunge uşor în apa râurilor. În apele de munte trăiesc însă specii de peşti foarte sensibili la pesticide. Astfel, Macek şi MacAllister (1970), citaţi de Ulman (1974) au constat că speciile Salmo trutta-fario Siebold şi Salmo gairdneri Richardson sunt sensibile la concentraţii cuprinse între 0,002 si 0,027 ppm Lindan (CL 50 pentru 96 ore). Aceste specii şi probabil alte numeroase organisme din râuri şi lacuri nu rămân deci neafectate de scurgerile de pesticide de pe versanţi.

In al doilea rând, pesticidele sunt transportate prin lanţurile trofice şi pot ajunge la om sau la animalele domestice, asupra cărora pot produce efecte mutagene, teratogene, anomalii din reproducere, prolificitate etc. Asemenea efecte au nu doar produsele organoclorurate, ci şi unele organofosforice sau carbamice (Zamfir, 1979). Este foarte probabil că şi piretrinoizii de sinteză au asemenea efecte secundare, despre a căror existenţă vom afla doar atunci când producătorii lor vor dori să cucerească pieţele de desfacere cu înlocuitori, aşa cum s-a întâmplat, în bună măsură, în cazul DDT-ului şi Lindan-ului.

Dacă toate aceste aspecte pot fi neglijate cu bună ştiinţă de cei ce doresc cu orice preţ să raporteze îndeplinirea sarcinilor la capitolul împăduriri, ei nu ar trebui să neglijeze faptul că pesticidele pot afecta chiar în mod direct şi puieţii plantaţi, producându-1e dereglări metabolice care se pot solda cu uscări „din motive necunoscute” sau cu încetinirea creşterilor. Datele furnizate de Huuri (1972) şi Nef (1974) sunt doar un exemplu în acest sens.

Împotriva lăsării unei pauze între plantare şi împădurire s-ar putea folosi ca argument şi faptul că solul se înierbează şi că plantaţiile se fac mai greu în asemenea condiţii. De asemenea, s-ar putea invoca faptul că în intervalul de 3-4 ani dintre exploatare şi împădurire se instalează specii pioniere, cu care apoi trebuie luptat pentru protejarea speciilor de bază. Şi acest fapt poate fi adevărat, dar nu trebuie neglijat rolul ecologic deosebit pe care-1 pot juca astfel de specii în staţiunile de la limita superioară a pădurii ori din alte staţiuni extreme, precum şi în zona amestecurilor unde, în urma doborâturilor de vânt şi a tăierilor rase, alături de molid este necesar să se introducă şi celelalte specii tipice: bradul şi fagul, care rezistă greu în teren descoperit.

Faţă de unele dezavantaje care ar decurge din revenirea la pauza dintre exploatare şi plantare, noi considerăm că din punct de vedere ecologic e de preferat să se cheltuiască mai mult la instalarea culturii şi la întreţinerea ei (descopleşiri, degajări etc.) decât să se utilizeze pesticide ale căror efecte secundare nu pot fi evaluate economic, sau în mod cert generează dezechilibre.

Faptul că în prezent nu există alternativă la această măsură de protecţie reiese şi din adoptarea ei în practică într-o ţară ca Suedia (Nordlander, 1989), ţară în care acest dăunător a fost studiat câteva decenii la rând şi nu doar câţiva ani, cum este cazul la noi.

În practică pot apărea şi situaţii în care lăsarea pauzei între tăieri şi împădurire ar duce la înrăutăţirea condiţiilor staţionale (erodarea solului, înmlăştinarea etc.) şi ar scumpi foarte mult reinstalarea pădurii. Asemenea situaţii se pot întâlni în pădurile care, conform reglementărilor actuale, sunt supuse altor tratamente decât tăierile rase, dar sunt afectate de doborâturi în masă. in astfel de cazuri, plantarea se va face imediat după tăiere, dar puieţii se vor îmbăia înainte de plantare în soluţie de Decis EC 25, concentraţie 1%, prin scufundare în aceasta a coroanei şi a tulpinii până la colet. În continuare, în tot timpul sezonului de vegetaţie este necesar să se urmărească evoluţia infestării culturilor şi – în funcţie do aceasta – să se amplaseze scoarţe-cursă tratate cu Decis EC 25, în concentraţie 3-5 %. Acestea ar trebui schimbate la 7-10 zile, pentru a fi mereu proaspete. În mod orientativ, numărul de scoarţe trebuie să fie între 100 şi 400 la hectar, uneori chiar mai mult pentru fiecare serie.

În aceste staţiuni, în plus, trebuie să se utilizeze tehnologii adecvate de împădurire, care să diminueze şocul de transplantare şi – prin aceasta – să reducă vulnerabilitatea puieţilor la atac.

Pentru toate situaţiile, atenţie deosebită trebuie să se acorde sortării puieţilor, care trebuie să fie viguroşi, fără răni, şi cât mai puţin afectaţi de deshidratare în momentul plantării.

În fine, date fiind numeroasele avantaje pe care le prezintă, atât în ceea ce priveşte rezistenţa la atacul de Hylobius, cât şi la alţi dăunători biotici (ipide ,ciuperci xilofage) şi abiotici (secetă fiziologică, poluare etc.) este de dorit a se promova într-o cât mai mare măsură regenerările naturale.

4. Concluzii

Datele prezentate în această lucrare conduc la următoarele concluzii:

– încă nu sunt elucidate toate aspectele de biologie, ecologie, etologie a dăunătorului Hylobius abietis L. Dată fiind variabilitatea dezvoltării acestei insecte în raport cu numeroşi factori, sunt necesare noi cercetări, îndeosebi în ţara noastră, unde până în prezent există puţine date originale;

– particularităţile biologice, ecologice şi comportamentale ale trombarului, corelat cu restricţiile actuale şi de perspectivă privind utilizarea pesticidelor, fac ca aproape toate măsurile preconizate în ultimii 100 de ani să nu mai fie aplicabile;

– singura trăsătură care poate răspunde atât cerinţelor economice, cât şi celor ecologice rămâne adoptarea unei perioade de „odihnă” pentru parchetele tăiate ras, de la exploatare până la plantare, a cărei durată să fie de 3-4 ani, corelată cu cea a dezvoltării insectei în zona respectivă. Această măsură are numeroase alte avantaje de ordin protectiv şi silvicultural.

Pentru ca măsura să fie eficientă este necesar un interval de minimum cinci ani la alăturarea parchetelor.

1. Abgrall, J. F. şi Soutreron, A., 1991: La foret et ses ennemis. CEMAGREF Grenoble, 340 pag.

2. Annila, E., l982: Lindane treatment against Hylobius damage on paper – pot seedlings of Scots pine. Folia Forestalia 512: 1-14.

3. Arsenescu, M., Fraţian, Al., Iliescu, Gh., Popescu, T., Simionescu, A., 1966: Starea fitosanitară a culturilor forestiere din Republica Socialistă România în perioada l954-1964. Editura Agro-Silvică. Bucureşti.

4. Arsenescu, M., Fraţian, Al., Miron, V., Ceianu, I., Constantinescu El., Petrescu, M., 1960: Tehnica lucrărilor de protecţia pădurilor. Editura Agrosilvică, Bucureşti, 538 pag.

5. Baicu, T., 1979: Îndrumător pentru folosirea pesticidelor. Editura Ceres, Bucureşti, 716 pag.

6. Bakoş, V., 1960: Despre scurtarea termenului de regenerare a parchetelor de molid. Rev. Păd., nr. 10: 585-586.

7. Barbey, A., 1925: Traité d’entomologie forestiere. Paris. 749 pag.

8. Barbu, I. şi colab., 1985: Tehnologii diferenţiate de reîmpădurire şi întreţinere a culturilor de răşinoase din zonele afectate de doborâturi de vânt, care să asigure creşterea productivităţii, stabilităţii culturilor şi protecţia mediului. Referat ştiinţific final. Tema 3.9 (b.b. (D)) ICAS, SECM Câmpulung Moldovenesc, 115 pag.

9. Bejer-Petersenen, B., Juutinen, P., Kangas E., Bake, A., Butovitsch, V., Eidmann, H., Heqvist, K., J. şi Lelkander, B., 1962: Studies on Hylobius abietis L. I Development and life cycle in the Nordic countries. Acta Entom. Fenica. 7: 1-106.

10. Bramanis, L,., 1963: Bedeutung der Rindenhaufen fur die Entwicklung des grossen braunen Russelkafers Hylobius abietis. L. Forstw. Cbl. 82: 339-342.

11. Christiansen. E. şi Bakke, A., 1968: Temperature preference in adults of Hylobius abietis L. (Coleoptera: Curculionidae) during feeding and oviopozition. Z. ang Ent. 62: 83-89.

12. Cobb, W. F. Jr., 1989: Interactions among root disease pathogen and bark beetles in coniferous forests. In Morrison, D. I. (ed.), Proceedings of the seventh International Conference on root and butt roots. Vernon and Victoria, B. C. Canada, 1988, pag. 142-148.

13. Commoner, B., 1980: Cercul care se închide, Bucureşti, 296 pag.

14. Dimitri, L., Gebauer, U., Losekrug, P., Vaupel, G., 1992: Influence of mass trapping on the population dynamic and damage effect of bark beetles. J. Appl. Ent. 114: 103-109.

15. Eidmann, H. H., 1968: Invasion of conifer plantation by radioactively labelled Hylobius abietis L. In: Isotopes and radiation in Entomology. I.E.E.A., Viena, pag. 75-84.

16. Eidmann, H. H., 1970: Russelkaferbekampfung – Neue Erfahrungen und Versuche Forst-und Holzwirt 24: 509-511.

17. Eidmann, H. H., 1974: Hylobius Schonh. In: Schwenke, W. (ed.). Die Forstschadlinge Europas. 2. Kafer. Paul Parey Hamburg und Berlin, pag. 275-293.

18. Eliescu, Gr. I938: Instrucţiuni proviyorii pentru combaterea gândacilor Hylobius abietis L., Hylobius piceus Deg. şi Hylobius pinastri Gyll. ICEF, Seria a III-a, nr. 2. Monitorul Oficial, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 8 pag.

19. Eliescu, Gr., 1940: Protecţia pădurilor. Publicaţiile Societăţii „Progresul Silvic”.

20. Eliescu, Gr., 1946 a: Instrucţiuni relative la observarea, înregistrarea şi semnalarea fenomenelor vătămătoare din păduri. ICEF, Seria a III-a, nr. 4: 1-14. Monitorul Oficial, Imprimeria Naţională, Bucureşti.

21. Eliesccu, Gr., 1940 b: Duşmanii pădurilor. ICEF, Seria a IV-a, nr. 6: 1-18.

22. Eliescu, Gr. şi Dimitriu-Mihăilescu, 1943: Orientări pentru combaterea gândacului Hylobius abietis. Analele ICEF, Seria I, vol. VIII, pag. 158-164.

23. Eliescu, Gr., Ene, M., Dimitriu Speranţa şi Negru, St., 1943 a: Principalele animale vătămătoare ale pădurilor. Cunoaşterea şi combaterea lor. ICEF, Seria a III-a, nr. 9, Bucureşti, 28 pag.

24. Eliescu, Gr., Ene, M. şi Negru, St., 1949 b: Animale vătămătoare în lucrări de protecţie în pepinierele forestiere. ICEF, Seria III, nr. 7, Bucureşti, pag. 31-42.

25. Iliescu, Gr., Ene, M., Rădulescu, Th. şi Negru, St., 1949: Atacuri cauzate de insecte. În: Starea fitosanitară forestieră în anii 1948 şi 1940, ICEF, Seria a II-a, nr. 78, Bucureşti, pag. 41-45.

26. Elton, E.T.G., Blankwaardt, H.F.H., Burger , H.C., Steemers, W. F. şi Tichelman, L. G., 1964: Insect communities in barked and unbarked pine stumps, with special reference to the large pine weevil (Hylobius abietis L., Col., Curculionldae). Z. ang. Ent. Bd. 55, 1: 1-54.

27. Ene, M., l955: Insecte vătămătoare pepinierelor şi plantaţiilor forestiere. ICAS, Seria a II-a, nr. 7. Editura Agro-Silvică de Stat, 108 pag.

28. Ene, M. şi Marcu Olimpia, 1965: Încercări noi de combatere a insectei Hylobius abietis L. Lucrări ştiinţifice. Institutul Politehnic ßraşov, Fac. Silv., vol. VII, pag. 75-86.

29. Ericson, A., Gref, R., Hqvist, C. şi Langstrom, B., 1988: Wound response of living bark of Scots pine seedlings and its influenceon feeding by the weewil, Hylobius abietis. In: Matson, W. J., Levieux, J. şi Bernard-Degan, C. (ed.), Mechanisms of woody plant defences against insects. Springer-Verlag, New York, pag. 22l-235.

30. Fraţian, Al., 1955: Să ocrotim pădurea. Editura Tineretului. Bucureşti, 90 pag.

31. Gârbu, St.., 1934: Monografia Fondului Bisericesc Ortodox Român din Bucovina. Lucrare de subinspector. Cernăuţi.

32. Georgescu, C. C., Ene, M., Petrescu, M., Ştefănescu, M. şi Miron, V., 1957: Bolile şi dăunătorii păduarilor. Biologie şi combatere. Editura Agro-Silvică de Stat. Bucureşti, 637 pag.

33. Grămadă, S., 1971: Protejarea rădăcinilor puieţilor forestieri cu substanţa „Agricol” în R. F. a Germaniei.

34. Hanner, Fr. 1961: Scurtarea termenului de regenerare a parchetelor de molid tăiate ras. Rev. Păd., nr. 6: 346-348.

35. Heritage S. şi Ivans, F., 1989: A surevy of damage by Hylobius abietis and Hylastes spp. in Britain. In: Alfaro, I. R. şi Glover, S. G., (ed.), Insects affecting Reforestation: Biology and damage. Proceedings of a meeting of the IUFRO Working: Grup on Insect Affecting Reforestation. Vancouver, July, 1988, pag. 58-70.

36. Hoy, B. J., 1990: Long-term effects of Lindane on the oribatid community in a pine plantation. Environ. Entomol. 19 (4): 898-900.

37. Huuri, O., 1972: The effect of some chlorinated hydrocarbons on the initial development of planted pine seedlings. Folia Forestalia, 161: 1-23.

38. Ichim, R., 1988: Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina. Editura Ceres, Bucureşti, 216 pag.

39. Ichim, R., I993 : Putregaiul roşu la molid. Măsuri de prevenire şi combatere. Editura Ceres, Bucureşti, 156 pag.

40. Iliescu, Gh., 1963: Depistarea şi combaterea insectei Hylobius abietis L. prin metoda scoarţelor toxice. Rev. Păd., nr. 10: 604-605.

41. Istrate, G., 1983: Date bioecologice asupra unor specii de insecte dăunătoare pădurilor de molid din judeţul Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean Suceava. Fascicola Şt. Naturii VII, pag. 125-137.

42. Klimetzek, D. şi Vité, J. P., 1989: Tierische Schadlinge. In: Schmidt-Vogt, H. (ed.), Die Fichte, Bd. II/2, pag. 40-133, Verlag Pau1 Parey. Hamburg und Berlin.

43. Longstrom, B., 1982: Abundance and seasonal activity of adult Hylobius weevil in reforestation during first years following final felling. Commun. Inst. For. Fenn. 105: 1-23.

44. Longstrom, B. şi Hellqvist, C., 1989: Effects of defoliation, decapitation, and partial girdling on root and shoot growth, of pine and spruce seedlings. In: Alfaro, R. I. şi Glover, S. G. (ed.), Insects affecting reforestation: Biology and damage. Proceedings of a meeting of the IUFRO Working Group an Insects Affecting Reforestation. Vancouver, July, l988, pag. 89-100.

45. Lăzărescu, Gh., 1991: Observaţii cu privire la starea fitosanitară a pădurilor din Ocolul silvic Putna, judeţul Suceava, pe anul 1990. Rev. Păd., nr. 3: 145-147.

46. Leuciuc, A. şi Lăzărescu, Gh., 1993: Integrarea mijloacelor de protecţie în gospodărirea pădurilor Ocolului silvic Putna, judeţul Suceava. Bucovina Forestieră, nr. 1-2: 57-61.

47. Lindstrom, A., Hellqvist, C., Gyldberg, B., Langstrom, B. şi Mattson, A., 1986: Field performance of a protective collar against, damage by Hylobius abietis. Scand. J. For. Res. 1: 3-15.

48. Lucescu, A., 1962: Câteva probleme actuale ale protecţiei pădurilor din ţara noastră. Pe marginea consfătuirii de la Casa silvicultorului Azuga. Rev. Păd., nr. 2: 118-123.

49. Luik, A. şi Voolma, K., 1989: Some aspects of the occurenee, biology and cold-hardiness of Hylobius weevil. In: Alfaro, R. I. şi Glover, S. G. (ed.). Insects affecting reforestation: Biology and damage. Proceedings of a meeting of the IUFRO Working Group on Insects Affecting Reforestations. Vancouver, July, 1988, pag. 28-33.

50. Marian, A. şi Diaconescu, St., 1981: Impăduriri. In: Chiriţă, C. şi colab. (ed.), Pădurile României, Editura Academiei RSR, pag. 355-372.

51. Mihalciuc, V., 1986: Biologia, depistarea, prevenirea şi combaterea dăunătorilor Hylobius abieti şi Hylastes spp. Indrumări tehnice pentru silvicultură. Bucureşti, pag. 155-151.

52. Mihalciuc, V. şi colab., 1985: Cercetări privind biologia, prevenirea şi combaterea unor dăunători specifici pădurilor de răşinoase. Hylobius abietis. Referat ştiinţific final. Tema 8. 27/1985. ICAS Bucureşti, pag. 3-72.

53. Muşat, I., Constantinescu E. şi Untaru, E., 1973: Folosirea substanţelor antitranspirant, metodă de sporire a reuşitei culturilor forestiere pe terenurile degradate. Rev. Păd., nr. 8: 418-421.

54. Nef, L., 1974: Degrés d’efficacite et de securite du traitment par trempage contre Hylobius abietis L. Bull. Soc. Roy. de Belgique 81 – 10: 369-389;

55. Niţescu, C., Ceianu, I. şi Diţu, I., 1979: Probleme privind protecţia molidului împotriva dăunătorilor biotici. Consfătuirea tehnico-ştiinţifică „Particularităţi privind gospodărirea pădurilor din judetul Harghita”, pag. 100-110.

56. Niţescu, C., Mihalache, Gh. şi Dumitrescu E., 1985: Aspecte din silvicultura Republicii Finlanda. Rev. Păd., nr. 1: 44-46.

57. Nusslin-Rhumbler, 1922: Fortinsektenkunde. Berlin. P. Parey, pag. 217-226.

58: Olenici N. şi colab 1993: Studiu privind vătărnările produse de dăunătorii Hylasies ater şi Hylobius abietis în plantaţiile de molid. Măsuri da prevenire şi combatere. Referat ştiinţific final. Tema 8.1 R.b./1993. ICAS Bucureşti, 86 pag.

59. Rădulescu Sabina, 1974: Conservarea peste iarnă a puieţilor de molid şi pin silvesrtu în condiţii neclimatizate. Rev. Păd., nr. 7: 365-368.

60. Rusescu, D.R., 1906: Cestiunea împăduririlor artificiale în România. Atelierele grafice SOCEC et Co., Societate anonimă. 588 pag.

61. Selander, J., Immonen, A. şi Raukko, P., 1990: Resistance of naturally regenerated and nursery-raised Scots pine seedlings to the large pine weevil, Hylobius abietis (Coleoptera-Curculionidae). Folia Forestalia 766: l-19.

62. Selander, J. şi Immonen, A., 1991: Effect of fertilization on the susceptibility of Scots pine seedlings tot the large pine weevil, Hylobius abietis (Coleoptera, Curculionidae). Folia Forestalia 771: 1-21.

63. Selander, J., Kalo, P., Kangas, E. şi Perttunen, V., 1974: Olfactory behaviour of Hylobius abietis L. (Col., Curculionidae). I Response to several terpenoid fractions insolated from Scots pine phloem. Ann. Ent. Fenn. 40: 108-115.

64. Selander, J., Kangas, E., Perttuen, V. ;i Oksanen, I., 1973: Olfactory responses of Hylobius abietis L. (Col., Curculionidae) to substances naturally present in pine phloem or their synthetic counterparts. Ann. Ent. Fenn. 39: 40-45.

65. Simionescu, A., 1971: Starea fitosanitară a culturilor forestiere a pădurilor în 1970-1971. Rev. Păd., nr. 10: 519-522.

66. Simionescu, A., 1988: Consideraţii privind starea fitosanitară a pădurilor în anii 1985-1986. Rev. Păd., nr. 1: 35-43.

67. Simionescu, A., 1989 :Observaţii cu privire la starea fitosanitară a pădurilor pe perioada 1987/1988. Rev. Păd., nr. 3: 134-142.

68. Simionescu, A., 1990: Protecţia pădurilor prin metode de combatere integrată. Editura Ceres, Bucureşti, 284 pag.

69. Simionescu, A., 1991: Aspecte cu privire la starea de sănătate a pădurilor din România în anii 1988 şi 1989. Rev. Păd., nr. 1: 13-20.

70. Simionescu, A., 1993: Starea de sănătate a pădurilor din Bucoovina în perioada 1955- 1991. Bucovina Forestieră, nr. 1-2: 18-34.

71. Simionescu, A. şi Fraţian, Al., 1963: Aspecte în legătură cu prevenirea şi combaterea unor dăunători ai speciilor repede crescătoare. Rev. Păd., nr. 6: 348-51.

72. Simionescu, A. şi Ştefănescu, M., 1978: Starea fitosanitară a pădurilor în anii 1976-1977. Rev. Păd., nr. 1: 31-34.

73. Simionescu, A. şi colab., 1971: Dăunătorii pădurilor. Cuneaştere, prevenire, combatere. Editura Ceres, Bucureşti, 520 pag.

74. Simionescu, A. şi colab., 1992: Starea fito-sanitară a pădurilor din România, în perioada 1970-1985. Editura Inter-Media. Bucureşti, 310 pag.

75. Stoenescu, C., 1962: Noi procedee tehnice în combaterea dăanătorului Hylobius abietis L. Rev. Păd., nr. 6: 317-350.

76. Szmidt, A. şi Stachowiak, P., 1981: Badania nad Chemyczym zabez-pieczaniem sadzonek przed szkodami wyrzadzamymi przed szeliniaka (Hylobius sp.). Sylwan, 3: 37-45.

77. Ştefănescu, M., Niţescu, C., Simionescu, A. şi Iliescu, Gh., 1980: Starea fitosanitară a pădurilor şi culturilor forestiere din R. S. România în perioada 1965-1975. Editura Ceres, Bucureşti, pag. 208-219.

78. Ştefănescu, M. şi Simionescu, A., 1972: Starea fitosanitară a pădurilor din România în anul 1972. Rev. Păd., nr. 11: 529-534.

79. Tudor, I. şi Marcu O., 1976: Protecţia pădurlior. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 424 pag.

80. Ulmann, E., 1974: Lindane, I, Suplement 1974. CIEL, Bruxelles, 59 pag.

81. Valenta, V. T., 1970: Trombarul mare (Hylobius abietis Hb.) în pădurile RSS Lituania (în limba rusă). Trudî litovskova Naucicoissledova-telskova. Inst. Lesnovo Hoziaistva, 13: 241-255.

82. Voinescu, Gh., 1963: Despre combaterea insectei Hylobius abietis. Rev. Păd., nr. 4: 233-253.

83. Zamfir, Gh., 1979: Efectele unor poluanţi şi prevenirea lor. Editura Academiei RSR, Bucureşti, 176 pag.

* * * 1980: The biologic and economic assessment of Lindane. U.S.D.A. Technical Bulletin No. 1647, 196 pag.

85. * * * : Marshal soil insecticido, sus Con CR granules. Technical manual. F.M.C. Corporation, Agricultmral Chemical Group Philadelphia. SUA.

Summary: Hylobius abietis L. – some biological, ecological and behavioural features and the protection of the cultures against the damages caused by this pest

The paper presents a short synthesis of the present knowloge rEgarding the main biological, ecological and behavioural features of the large pine weevil and their influences On the measures against the damages caused by this post.

The main conolusion of this study is that an economical and ecological efficient protection can be realized in prezent only by the postponement of the planting for 3-4 years aftor the clearcutting.