O schimbare radicală în afară, socială, ce ar putea fi produsă, de exemplu, de o revoluţie politico-socială, ar presupune o modificare fundamentală a sistemelor de valori. Incapacitatea de a schimba aceste sisteme condamnă orice tentativă la nereuşită, substituind treptat, noul abia înfiripat cu vechiul bine înrădăcinat în conştiinţe. Valorile unei societăţi ar putea fi bine grupate în două vaste categorii : valori materiale şi valori spirituale sau morale. Care dintre acestea două este cea mai importantă, foarte greu de spus. Cert este că ele se intercondiţionează atât de puternic, încât una fără alta nu pot exista şi nici nu pot guverna o societate sănătoasă. Intr-o astfel de societate, caracterizată de dorinţa de înlocuire a vechiului, nedumerită însă de modul în care să o facă, a vorbi despre turism ecologic poate echivala cu a vorbi despre turism civilizat.

Se face turism pe scară largă, premeditat sau întâmplător, cu diferite interese şi mijloace, de către categorii sociale foarte diverse, de la oameni în vârstă la tineri. Ca activitate, turismul a devenit azi o sursă de venituri pentru multe state. La noi, turism poate face omul de rând, care îşi doreşte o ieşire la iarbă verde, cu gândul neîmpărtăşit că astfel va găsi poate o mână de urzici sau ciuperci, care să-i asigure cina, dar şi marele întreprinzător sau demnitar, care îşi poate permite un concediu în Florida sau te miri unde, pentru destindere. Apare deci motivaţia practicării turismului. De regulă acesta dă o plăcută senzaţie de eliberare, detaşare şi inedit. Poate de aici rezultă şi comportamentul turistului, care simţindu-se eliberat de convenienţele şi uzanţele din mediul său de trai cotidian, nu îşi mai reprimă cu aceeaşi atenţie pornirile de manifestare a personalităţii, cum o face în mod obişnuit în cercul său social. Ies astfel la suprafaţă, de foarte multe ori, carenţele de educaţie, lipsa de personalitate ce se vrea manifest contrazisă, tendinţele de grandomanie şi câte alte astfel de aspecte, pe care nu este momentul să le analizăm.

Ca iubitor al naturii, dar şi ca slujitor al ei, am avut numeroase ocazii de a observa turismul în diverse ipostaze, care mai de care mai surprinzătoare, uneori chiar halucinante.

In Munţii Făgăraş, de exemplu, am avut nu demult neplăcuta ocazie să urmăresc nedumerit un grup de indivizi cu rucsacuri în spate care, opriţi în dreptul unui abrupt strigau şi fluierau după o sărmană capră, ce îşi căuta echilibrul pe o bârnă, sperând să o vadă căzând în gol.

Manifestarea acelor turişti, demnă de o ceată de neanderthalieni, mi-a provocat şi indignare şi stupoare, dar m-a şi amuzat la gândul că românul e tot cu gândul la capra vecinului, în acel caz capra fiind neagră, iar vecinul Ocolul silvic Arpaş.

De regulă, animalele sălbatice şi flora spontană au cel mai greu tribut de plătit turistului amator de spectacol. De la puii de mamifere până la cei ai micuţelor păsări de pădure, toţi au de suferit trauma unei veritabile hăituieli atunci când turistul cu un anumit nivel de cultură, indiferent de diplomă sau rang social, animat de dorinţa de a le admira, le urmăreşte sau le supune unei adevărate agresiuni în cuib. Şi prea puţini ştiu că cele mai multe dintre păsări şi chiar unei mamifere îşi părăsesc cuiburile atunci când simt că acestea au fost atacate. Se întâmplă şi cazuri în care aşa-zişii turişti iau puii ca suvenir, fără să le pese că după un anumit timp aceştia nu vor mai supravieţui. Să ne mai întrebăm atunci cine o fi mai sălbatic, animalul sau omul ?

Mai uşor de depistat şi de capturat sunt plantele, pentru care amatorii de suveniruri manifestă o adevărată fobie. Turistul nu are preferinţe, se mulţumeşte cu orice : genţiană, ghiocel, smirdar, bulbuc, având grijă doar ca buchetul să fie cât mai mare. Cetina de tisă, brad sau chiar molid este preferată pentru a-şi decora în chip cât mai original pălăria, rucsacul sau autoturismul la întoarcerea dintr-o plăcută excursie sau drumeţie.

Este deja banal să amintesc murdăria pe care o lasă în urma sa turistul de ocazie. Acest prost obicei se pare că a devenit deja tradiţie pentru românul care nu-şi respectă decât propria persoană.

O manifestare distinctă în profilul turistului contemporan este grija sa pentru nemurire. Cum altfel se pot explica încrustările de nume pe stânci, arbori, diverse amenajări turistice sau silvice, monumente ?

Dar silvicultura şi natura, în genere, au de suferit şi de pe urma turistului ce vrea să-şi dovedească neapărat spiritualitatea şi simţul umorului. Francezii au o zicală : „Qui on court apres lesprit, on attrappe la sotisse”. Cu siguranţă, nu toţi turiştii cunosc limba franceză, iar dintre cei care o cunosc, nu toţi au auzit acest dicton. Şi atunci, cu siguranţă, în urma lor vor rămâne inscripţii pe construcţiile vânătoreşti, indicatoare mutate în direcţii opuse, podeţe sau punţi stricate, ba chiar şi autografe reziduale plasate în mijlocul potecilor, fapte pe care cei ce le comit le consideră de o irezistibilă savoare.

Există, de asemenea, indivizi ce se consideră turişti şi care distrug ceea ce nu pot înţelege. Fenomenul are echivalenţe şi în politică, ce este drept, dar nu ar trebui aplicat şi naturii. De regulă, cursele amplasate pentru capturarea diverşilor dăunători silvici, care se află în imediata apropiere a traseelor turistice, cu cât sunt mai complexe, cu atât au mai puţine şanse de a rezista nedemontate.

Poate că cel mai periculos pentru gospodăria silvică, mai presus decât toate aspectele enumerate până aici, este focul. A devenit regulă de acum ca turistul ieşit la pădure sau iarbă verde să-şi facă neapărat, la locul de popas, foc. Până la un anumit punct este de înţeles plăcerea omului de a simţi căldura plăcută a flăcării, satisfacţia de a prăji pe tăciunii încinşi o bucăţică de carne, fie ea şi nesubvenţionată, sau pur şi simplu, încântarea de a privi un foc sub cerul înstelat.

In schimb nu mai este de interes neglijenţa cu care este tratat focul deschis în preajma elementelor combustibile existente din belşug în pădure, indiferenţa cu care este lăsat focul, tăciunii nestinşi la plecarea turistului de la locul de popas. Ca dovadă, în ultima perioadă, fondul forestier al judeţului nostru a avut de suferit din pricina incendiilor izbucnite din astfel de cauze. Sunt sigur că oricărui om care a avut deja ocazia să participe la stingerea unui astfel de incendiu nu-i va pieri din memorie imaginea de infern care o prezintă o pădure cuprinsă de fum şi flăcări, dar cum indiferenţa şi lehamitea sunt stări greu de combătut din mentalitatea multora, noi, silvicultorii, trăim mereu cu sufletele încărcate de spaima unor posibile incendii, care dacă mai sunt produse şi în locuri greu accesibile, ne pun probleme foarte mari. Prin astfel de neglijente frumuseţi, de mare valoare estetică, îşi pot găsi sfârşitul spre frustrarea, în final, tot a amatorului de drumeţii şi peisaje.

Ideea unui bun prieten, împătimit admirator al naturii, cum că traseele turistice ar trebui închise, astfel încât cadrul natural să nu mai fie perturbat de om, nu mi se pare de loc generoasă. Dimpotrivă, cred că fiecare ar trebuie să fie bine venit în sânul naturii, cu sau fără ştiinţa de a o iubi şi preţui la adevărata ei valoare. Omul trebuie să vadă, să-şi pună întrebări şi să încerce singur să le dea răspunsuri, pentru ca astfel să înceapă să respecte şi să înţeleagă rostul fiecărei părţi din imensul angrenaj al naturii. De aceea, turismul nu are un caracter recreativ, ci înglobează şi un profund caracter educativ. De modul în care turistul reuşeşte să perceapă această trăsătură, va depinde şi reconcilierea om-natură, atât de necesară în acest final bulversat de mileniu.

Pentru silvicultori, turismul are şi efecte favorabile. In primul rând, gândindu-ne la numeroasele trasee turistice care străbat fondul forestier, devine clară preocuparea sau cel puţin impresia de a prezenta vizitatorului ocazional arborete bine îngrijite, cu o stare fito-sanitară corespunzătoare, case silvice frumos gospodărite, încât să se pună în evidenţă roadele activităţii silvice.

Pe de altă parte, turismul este şi pentru sectorul silvic o sursă de venituri, poate nu de-ajuns avută în atenţie. Apropierea dintre turism şi pădure o considerăm benefică, în condiţiile în care, în ultima perioadă, pădurea este supusă unor mari presiuni din partea celor ce văd în ea doar sursa rentabilă de venituri. Nouă, silvicultorilor, ne devine tot mai clar că pentru salvarea pădurii române trebuie să ne adresăm nu celor meniţi să facă şi să împartă legi şi judecăţi, ci omului de pretutindeni, cu calităţile şi deprinderile sale. Nu legile vor salva natura, şi implicit pădurea de la catastrofe, ci puterea fiecărui om de a raţiona, de a dialoga în permanenţă cu propria-i conştiinţă. Nu oamenii politici contemporani vor pune stavilă abuzurilor şi fărădelegilor cărora le plăteşte azi un greu tribut natura. Aceştia însă au datoria morală ca prin activitatea lor să dea posibilitatea omului de rând să se gândească la calitatea şi permanenţa mediului natural, în care există şi nu numai la cum să supravieţuiască.

Şi apoi, mai dură decât legea, mai durabilă decât politica, este ironia celui de alături, opinia publică menită să sancţioneze orice abatere de la morală şi bun simţ. Probabil că numai după aceasta vom avea legi bune, politicieni reprezentativi, administraţie fermă, incoruptibilă şi odată cu ele o natură cu adevărat protejată, care să nu mai fie privită ca un viţel gras, menit să cinstească masa rătăcitorilor acestei lumi.