Cu puţin timp înainte de răsăritul soarelui încă mai leneveau tolăniţi pe cer nori cenuşii, aducători de iarnă albă şi s-ar fi putut crede că vălătucii somnoroşi vor posomorî întreaga zi. Doar opalul roşu iscat deasupra pădurilor tocmai în locul de unde avea să se ridice soarele părea să promită un cer de amiezi sticlos şi albastru ca o gheară de ger. Coborât din autobuz cu sentimentul neplăcut de a mă fi lăsat aşteptat, deşi ceasul arăta că mai erau cel puţin douăzeci de minute până la ora fixată pentru întâlnirea vânătorilor, am fost imediat înconjurat de fârtaţii într-ale Dianei, nerăbdători poate de frig, poate de patimă, să apuce calea către bârloagele de mistreţi. Am schimbat saluturile de rigoare şi după ce am întocmit lista vânătorilor, am lăsat loc de povaţă celui mai bătrân şi experimentat dintre noi, pentru învăţături bune şi întemeiate, care să completeze instructajul făcut iniţial.

La vânătoare graba trebuie lăsată la o parte, oameni buni, a început – cu o voce care avea în ea dojană şi hotărâre – să ne dăscălească nea Vasile. Dar care dintre vânătorii vechi din Bucovina n-a auzit de nea Vasile Mehediniuc, pădurarul devotat trup şi suflet vânatului şi vânătorii, despre care gurile rele spun că mai degrabă îşi lasă acasă pachetul de mâncare decât drobul de sare pentru cerbi şi căpriori. Ba chiar s-a auzit că mai trece şi prin cantoanele pădurarilor mai tineri şi mai puţin legaţi sufleteşte de sălbăticiunile codrilor, să arunce câte un braţ de fân în hrănitorile goale. Dar cum isprăvile vânătoreşti rămân mai mereu de poveste, ar putea spune cineva că n-o fi adevărat ?

Că urcuşul e greu mai ales când omătul întrece o jumătate de metru grosime poate oricine să o simtă. Dacă se mai adaogă şi o şubă călduroasă pe lângă arma şi rucsacul din spate, devine deja chinuitor şi atunci căciula e împinsă cu gesturi nervoase ba pe ceafă, ba pe fruntea asudată. Nu mă mir acuma că niciodată nu 1-am văzut pe nea Vasile să vină la o vânătoare îmbrăcat cu altceva decât vestonul de postav verde pe sub care se poate vedea întotdeauna o bluză de lână împletită acasă. Povârnişul este anevoios, te mai opinteşti la un dâmb, îţi mai alunecă piciorul pe un vreasc ascuns sub zăpadă şi icneşti gata-gata să te sprijini în mână dar ochii tot îţi fug în căutare de frumos, şi vai, câte frumuseţi poţi descoperi la o vreme de omăt pufos aşternut între cer şi văi. Parcă mai abitir continui urcuşul, doar-doar vei descoperi dincolo de vârf culcuşul din care se iveşte rotunjimea de nestemată a soarelui.

Cu mare severitate a hotărât nea Vasile tăcerea în timpul mersului, aşa că fiecare îşi rumegă în sine gândurile şi impresiile. Doar câte un băţ uscat trosneşte înfundat, călcat sub noianul de zăpadă. S-a sprijinit de-a binelea soarele pe culme şi un fir de vânt aduce panică printre norii mătăhăloşi. Un petec de albastru s-a agăţat de vârfurile molizilor de unde nimic n-o să-1 mai alunge până către înserare.

A venit vremea mult aşteptată când nea Vasile se întoarce către înapoi să ne arate pe rând, cu degetul, care pe unde să rămânem ca să aţinem calea dihăniilor tulburate de gonaci din bârlog. Până la urmă am rămas să ne continuăm urcuşul pantei în doi, eu şi pădurarul. Curând se întoarce şi mă arată cu degetul, în virtutea obişnuintei, deşi nu se mai află nimeni în afară de mine prin preajmă. Ca dovadă de preţuire, se îndreptă să-mi strecoare totuşi trei vorbe şoptite:

– Numa’ la mistreţ !

Cu asta, gata, s-a întors la drumul lui, iar eu rămân sprijinit de un brad gros, secular, pe care mă bucur că am mai apucat să-1 văd în picioare, ca să-mi pot imagina măreţia codrilor de odinioară. Privesc în urma pădurarului şi mă minunez de vigoarea de care dă dovadă la o vârstă la care mulţi, prea mulţi, încep să se plângă ba de un junghi, ba de o durere. Se adânceşte liniştea în jurul meu, iar văzduhul curat, cum numai într-o pădure bătrână îl poţi afla, pare să-mi întărească în suflet impresia că între bradul acela bătrân de care mă sprijin şi pădurarul care se îndepărtează uşor gârbovit, de armă sau poate de ani, trebuie să fie o legătură profundă, indestructibilă.

Înainte de începerea hăituielii vânătorul, deopotrivă cu codrul, gustă pacea vremelnică întreţinută de tăcerea locurilor singuratice, prilej bun pentru fiecare să-şi împărtăşească gândurile celuilalt. Involuntar, privirile fug pe trunchiurile drepte ale molizilor, spre vârfuri, până ce dau de albastrul luminos.

Brusc, răsună un strigăt din străfunduri, ecoul îl repetă, strigătul se multiplică, se împleteşte cu altele, strecurându-se printre arbori, cade tot mai des în timpane şi inimile tresar în aşteptare încordată. Ecourile colindă codrii, scotocesc desişurile, se prăvălesc în văiugi, se preling pe coaste către vale, se caţără pe stâncile dinspre vârf, ridică zboruri de păsări amorţite şi stârnesc paşi sprinteni de sălbăticiuni. Apoi se aud lătrând cei doi câini care au încolţit o dihanie. Glasurile lor aţâţate se apropie, ba se depărtează, vocile de oameni capătă intensităţi stridente. Hărmălaia creşte, îţi învălmăşeşte vuietul sub bolţi, răzbind către înalturi. Se aude un tropăit greoi prin frunzişul de fag răvăşit de rituri noaptea. Imensă apare o formă neagră cu coamă zbârlită şi cu rât înfricoşător. Câinii latră aţâţaţi, fără să cuteze a se apropia prea mult de vier. E prea departe de mine. Aleargă parcă liniştit. E sigur de forţa lui şi nici nu se sinchiseşte de micile potăi care îl urmăresc. De ce nu trage nea Vasile ? Mai sunt câţiva metri până la standuri. Dacă nu l-a văzut ? De ce nu trage ? Poate a plecat undeva mai departe ? Mistreţul o să scape, şi ce namilă! O bubuitură. Aha, 1-a doborât. Ba nu: vierul s-a ridicat şi îşi schimbă direcţia de mers. Acum vine direct spre mine. Să nu-1 scap. Dacă e rănit e periculos. Ce mare e! Atenţie! Nu trag. Încă o bubuitură a răsunat din arma lui nea Vasile. Mistreţul a căzut. Din goană se rostogoleşte spre vale. Zăpada zboară spulberată înalt în aer. Zgomotele parcă au încetat. E atâta agitaţie în jur, dar, ciudat lucru, nu recepţionez nici un sunet. Zăpada zboară spre cer de sub trupul namilei. Pare ninsoare ciudată, dinspre pământ către văzduh. Fulgi sticlind învălmăşiţi într-un timp care parcă s-a oprit, iar mistreţul se rostogoleşte, se rostogoleşte pe povârniş într-o cădere continuă, îndelungată, către nefiinţă. Codrul înalt şi liniştea e înaltă. Şi clipa e înaltă …

Încep să percep pe rând sunetele. Mai întâi aud ecourile bubuiturilor ajunse hăt în vale. Câinii latră undeva, într-un alt desiş. O gaiţă se agită rupând pe o ramură groasă de fag. Pe coastă a apărut un drum bătătorit, alb, pătat pe alocuri cu dâre roşii. De-a lungul lui, nemişcaţi, străjuiesc arborii. La capătul lui, la fel, nemişcat, impunător, zace învinsul …