1. Conceptul de diversitate biologică (biodiversitate) îşi are originea în unele idei ale inegalabilului biolog român EMIL RACOVIŢĂ (1868-1947). Nu susţinea el acum 65 de ani că: „Toate vietăţile sunt diferite”, „Nu sunt două frunze identice pe lume, nici două fire de păr, nici două grăunţe de porumbu” … trebuie să ne dăm seama că nu sunt două clipe asemenea în toată istoria pământului, că nu se găsesc , palme de loc aceleaşi pe toată vasta lui întindere ? (E. Racoviţă, 1929). Toate aceste afirmaţii îl determină pe acesta câţiva ani mai târziu (1935), să constate că există o lege fundamentală a diversităţii, care se verifică pentru toate componentele Universului, fie că este vorba de trăsăturile ambianţei abiotice, fie de speciile hărăzite prin evoluţia lor să-1 populeze. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că Emil Racoviţă (1924, 1935, 1937) a fost probabil primul biolog care a întrezărit prezenţa unor strânse legături intrinsece între biodiversitate şi mărimea spaţiului ecologic ce o poate susţine. Pentru acest motiv, el a susţinut de repetate ori că rezervaţiile naturale, pe lângă faptul că trebuie judicios alese, bine păzite şi administrate, este absolut vital să fie cât mai întinse posibil. Dezideratul, pe care fără reţinere 1-am putea denumi „principiul racoviţean fundamental de ocrotire a naturii” nu şi-a pierdut cu nimic din valabilitate astăzi. L. R. Brown (1984, 1985, 1986, 1987, 1992) a acordat aproape în fiecare volum al serialului de publicaţii „State of the World” („Starea lumii”) câte un capitol conservării biodiversităţii.

Pădurea, după cum se ştie, constituie cel mai grandios şi complex ecosistem din câte există (E. Pop 1941). In această calitate a ei, pentru a supravieţui nenumăratelor impacturi la care este supusă, atât în condiţiile naturale, cât şi în cele construite de om este necesar să fie gospodărită ecologic. Problema cea mai de seamă rămâne găsirea unui raport optim între mărimea spaţiului ecoforestier ocrotit şi posibilităţile ecosistemului de a-şi susţine prin toate mijloacele biodiversitatea, stabilitatea şi polifuncţionalitatea, însuşiri care sunt relativ bine corelate între, ele (pentru detalii, vezi: V. Soran şi Margareta Borcea, 1985; V. Soran şi I. Puia, 1990; I. Puia şi V. Sorarn, 1990; V. Soran şi A. Ardelean, 1994). Auto-menţinerea biodiversităţii, stabilităţii şi polifuncţionalităţii ecosistemelor forestiere nu este însă posibilă în afara aplicării în practică a principiului racoviţean de ocrotire a naturii şi, bineînţeles, a pădurii.

2. Principala problemă pe care o ridică reuşita conservării biodiversităţii, stabilităţii şi polifuncţionalităţii pădurii este tocmai stabilirea ariei optime a spaţiului ecoforestier ocrotit, în aşa fel încât homeostazia ecosistemelor în cauză să fie cât mai bine păstrată. Noi (V. Soran, C. Bândiu şi D. Muntean, sub tipar la „Revista Pădurilor”), ne-am apucat recent de această problemă, aplicând anumite criterii ecologice şi etologice pentru evaluarea ariilor minime optime necesare unei eficiente ocrotiri a ecosistemelor forestiere. Nu vom reveni aici asupra metodelor folosite, ci vom expune în cele ce urmează câteva argumente de ordin practic care întăresc valabilitatea principiului racoviţan de ocrotire a naturii în contemporaneitate.

Ideea că rezervaţiile ştiinţifice, şi în cazul nostru particular al celor silvice, trebuie să fie cât mai întinse constituie un „princeps principium” (deci cel mai de seamă dintre toate), fiindcă din aplicarea lui cu stricteţe poate rezulta o cât mai îndelungată supravieţuire a ecosistemelor forestiere (pentru detalii, vezi C.. Racoviţă, V. Soran şi N. Dordea, sub tipar în „Evoluţie şi adaptare”, Cluj-Napoca). În sprijinul opiniei lui Emil Racoviţă pot fi aduse următoarele fapte consemnate de cercetările ecologice pe plan mondial, în ultimele trei decenii:

a) Investigaţiile efectuate în domeniul biogeografiei insulare au arătat, conform uneia dintre ultimele sinteze (E. Margule, A. J.. Higgs şi R. W. Rafe, 1982) că suprafeţele mai maari ale unui habitat conţinut, de obicei mai multe specii (o biodiversitate mai mare, prin urmare) decât ariile mai mici ale aceloraşi habitate. La această constatare se mai poate adăuga corolarul lui R.H. Mac Arthur şi E.O. Wilson (1967), că rata de extincţie a unei specii (sau chiar a unui ecosistem, susţinem noi) creşte odată cu descreşterea suprafeţei insulare sau protejate.

b) Măsurătorile efectuate de S. Leonard (1972-1973), împreună cu studenţii de la North Carolina University au arătat că aria minimă în care se regăsesc toate elementele floristice (biodiversitatea) unei zone fitogeografice de pe continentul american, în care se includ şi pădurile mixte nord-americane este de circa 10 000 ha.

c) R. B. Foster (1980-1988) lansează o altă opinie pentru extrema inferioară. El susţine că rezervaţiile ştiinţifice, silvice şi de orice natură, mai mici de l00 ha trebuie considerate mai degrabă grădini botanice şi zooparcuri în regim natural şi nicidecum spaţii ecologice menite să conserve diversitatea, stabilitatea şi procesele evolutive ale ecosistemelor protejate. Pe suprafeţe mai mici de 100 de ha se poate remarca o creştere exagerată a impacturilor umane. Prin urmare, cu cât o suprafaţă ocrotită are o întindere mai redusă, cu atât efectele umane asupra ei sunt mai mari, conducând – volens nolens – la dispariţia ecosistemelor şi speciilor protejate.

d) Acum 10 ani, J.G. Blake şi J.R. Karr (1984) au întreprins un studiu ornitologic în pădurile insulare din ţinutul Illinois (U.S.A.). După cum se ştie, acest stat este preponderent agricol, făcând parte din „centura porumbului” Statelor Unite ale Americii, având puţine păduri, dispuse în petice sau insule biogeografice de variate dimensiuni. Cercetările au arătat că fauna caracteristică pădurilor din zonă începe să se înfiripe şi să se stabilizeze numai dacă aria pădurilor este mai mare de 100-300 de ha.

Pe de altă parte, componenta completă a faunei ornitologice se realizează şi devine stabilă abia după ce suprafaţa insulei de pădure depăşeşte 600 de ha. In plus, specializarea şi diversificarea în grupuri trofice (omnivore, insectivore de frunze, insectivore de scoarţă, insectivore de sol) se desăvârşeşte numai în trupurile de pădure cu o suprafaţă între 600 şi 1000 de ha. In ţara noastră, V. Cotta şi M. Bodea (1969), care s-au ocupat atent de biologia vânatului, au susţinut că cerbul carpatin ocoleşte trupurile izolate de pădure, dacă acestea au o suprafaţă mai mică de 5000 de ha.

e) In fine, trebuie să arătăm că suprafeţele care asigură biodiversitatea, stabilitatea şi polifuncţionalitatea pădurii pot fi deduse şi din ariile necesare pentru autosusţinerea populaţiilor speciilor care sunt situate spre capătul superior al lanţurilor trofice (marile erbivore, carnivore). Calculele efectuate pe baza funcţiei alometrice, adaptate în acest sens:

sau, în formă logaritmică:

în care N reprezintă numărul de indivizi maturi, reproducători, iniţiali (i) şi finali (f), iar şi sunt coeficienţi constanţi pentru anumite tipuri de organisme, cât şi aplicarea metodei structuraliste, inspirată din teoria pădurii naturale, virgine (vezi R.L. Cenuşă, 1992) au condus la rezultatul că aria minimă şi cea optimă de protejare a unei păduri pot să varieze între 500 şi 10 000 ha, sau chiar mai mult, dar nicidecum mai puţin de 300 ha. (Pentru detalii vezi: V. Soran, C. Bândiu şi D. Muntean, sub tipar şi G. Racoviţă, V. Soran şi M. Dordea, sub tipar).

3. Informaţiile din domeniul ecologiei teoretice şi practice privind protecţia mediului, dezbătute aici în legătură cu întâlnirile dintre spaţiul ecoforestier şi posibilităţile autosusţinerii biodiversităţii stabilităţii şi polifuncţionalităţii ecosistemelor forestiere, permit formularea următoarelor concluzii:

a) Conservarea pădurilor din ţara noastră trebuie să ţină seama întotdeauna de faptul că rezervaţiile de întindere mari sunt mai avantajoase decât cele mici, fiindcă primele pot susţine şi asigura permanenţa mai multor parametri, deosebit de importanţi pentru perenitatea ecosistemelor forestiere (homeostazia cenotică, biodiversitatea, stabilitatea, continuitatea netulburată a ciclurilor biogeochimice, reducerea la minim a urmărilor impacturilor umane).

b) Protecţia pădurilor, în ţara noastră, trebuie să asigure conservarea speciilor ameninţate cu dispariţia şi ocrotite prin lege, în biotopul lor originar.

c) Informaţiile prezentate de noi în spiritul principiilor racoviţene ar permite clasificarea tipurilor de suprafeţe ocrotite în categoriile:

– Grădini botanice şi zooparcuri în regim natural, ce pot include toate rezervaţiile mai mici de 100 ha;

– Rezervaţii ştiinţifice forestiere de dimensiuni mici, cu suprafeţe între 100 şi 1000 de ha;

– Rezervaţii ştiinţifice de dimensiuni medii, cu suprafeţe între 1000 şi 10 000 de ha;

– Rezervaţii ştiinţifice mari, parcuri silvice naturale şi de importanţă naţională, cu suprafeţe mai întinse de 10 000 de ha.

d) Luarea de măsuri administrative, legislative şi educative adecvate menţinerii biodiversităţii, stabilităţii şi polifuncţionalităţii pădurilor (pentru detalii, vezi: V. Soran, Margareta Borcea şi V. Giurgiu, 1990).

e) În consecinţă, putem admite ca indicator pentru conservarea biodiversităţii şi stabilităţii pădurilor din ţara noastră într-o constelaţie polifuncţională, constituirea de rezervaţii forestiere cu suprafeţe cuprinse între minimum 500 do ha şi optimum 1000-10 000 de ha. La toate acestea mai trebuie adăugată o condiţie suplimentară: pădurile ocrotite trebuie să fie cuprinse într-un singur masiv, de o formă apropiată cercului.

Bibliografie selectivă

Blake J. G. and Karr J. R., 1984. Species composition of bird communities and the conservation benefit to large versus small forest. Biol. Conserv., t. 30, p. 173-187.

Brown L. R., (ed.), 1984 (1985, 1986, 1987, 1992). State of the World, Worldwatch Institute. W. W. Norton and Co., Inc., New York – London. (Trad. lb. română „Probleme globale ale omenirii”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1988).

Cenuşă R. L., 1992. Cercetări asupra structurii şi volumului ecologic al molidişurilor de limită din Călimani şi Giumalău. Teza de doctorat, ASAS Bucureşti.

Cotta V. şi Bodea M., 1969. Vânatul României. Ed. Agrosilvică, Bucureşti.

Foster R. B., 1983. Geterogenost i marushenja tropichskoi rastelnosti. In ,,Biologija okhrany prirodi”, p. 97-116, Izd-vo „Mir”, Moskva.

Leonard S, 1972-1973, Preliminary preparation toward a computer model of species diversity. Geabotany class project. Univeresity of North Carolina Press. Chapel Hill, North Carolina.

MacArthur R.H. and Villson. E. O., 1867. The Theory of Islands Biogeorgraphy. Princeton University Press, New York.

Margules E.R., Higgis A. J. and Rafe R. W., 1982. Modern Biogeography Theory: Are there any lessons for natur reserve design ? Biol. Conserv., t. 24, p. 115-128.

Pop E., 1941. Pădurile şi destinul nostru. Bul. Com. Mon. Naturii, t. 9, nr. 1-4, p. 3-10.

Puia I. şi Soran V., 1990. Consideraţii privind homeostazia ecosistemelor forestiere. În „Fundamente ecologice pentru silvicultură şi practicultură, ICAS, p. 32-41, Bucureşti.

Racoviţă E., 1929. Evoluţia şi problemele ei. Biblioteca eugenică şi biopolitică a Astrei, Cluj.

Racoviţă E., 1935. Monumentele naturii. Definiţii, clasificare, norme de alcătuire a legii. Cam ce trebuie făcut şi ce trebuie evitat. O expunere sumară. Academia Română. Anale, t. 55, p. 142-148.

Racoviţă E., 1935 (1933). Glose biologice. (Manuscris publicat în 1933 în „Cugetări evolutioniste, p. 141-309, sub îngrijirea lui G. Racoviţă). Ed. Acad. Române, Bucureşti.

Racoviţă G., Soran V. şi Dordea., sub tipar. Principiile racoviţene primordiale de ocrotire a naturii şi dezvoltarea lor în contemporaneitate.

Ryan C. J., 1992. Conserving biological diversity. In „Statt of the World”. W. W. Norton and Co., Inc, New York – London, p. 9-26.

Soran V. şi Ardelean A., 1994. Conservarea biodiversităţii şi a procesului evolutiv. In „Evoluţionismul” (sub red. L. Gavrila, A. Ardelean, I. Dabala şi V. Soran). Ed. Mirton, p. 164-197, Timişoara.

Soran V., Bândiu C. şi Muntean D., sub tipar. Criterii pentru evaluarea ariilor minime şi optime privind ocrotirea eficientă a ecosistemelor forestiere.

Soran V. şi Borcea Margareta, l985. Omul şi biosfera. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti.

Soran V., Borcea Margareta şi Giurgiu V., 1990. Principii etice pentru ocrotirea şi conservarea pădurilor. In „Fundamente ecologice pentru silvicultură şi practicultură. ICAS, p. 167-200, Bucureşti.

Soran V. şi Puia, I., 1990. Echilibre naturale şi echilibre ecologice. In „Fundamente ecologice pentru silvicultură şi practicultură. ICAS, p. 24-31, Bucureşti.

Summary: The great of protected areas like determination factor in ensurence of the biodiversity, stability and perennity of forest ecosystems

The basic condiţion for conservation of the ecological diversity and stability is a greatest possible area protected {the Emil Racoviţă principle, 1935). This ideal is not possible to be obtained in contemporany world; for this is adopted the compromise, admiting small areas protected: between 500-10.000 ha, in function of species and the character of the habitat. Theses surfaces are considered like minimum. When protected area is lovely to 300 ha we have the named „a botany park in natural syatem of protection”.