Îmi amintesc cum, copil fiind, priveam cu încântare munţii care alcătuiesc Obcina Mare a Bucovinei. La poalele acestei obcine, pe malul drept al râului Suceava, este aşezată şi comuna Vicovu de Jos, localitatea mea natală, cea din care contemplam adesea muntele. Îl priveam din pridvorul casei vechi, de lemn, a părinţilor mei, cum începea lin, cu dealuri vălurate şi cu păşuni pline de flori multicolore, continua cu verdele intens al pădurilor de fag, brad şi molid, apoi se termina, chiar sub cer, într-o poiană luminoasă.

Dacă priveam împotriva cursului râului, către vest, atunci puteam vedea cum valea, începând din zona minunatei aşezări Straja, se îngustează, cum apar spinările tot mai întunecoase şi mai îngrămădite ale munţilor, care parcă susţineau cerul albastru. Ceva, puţin straniu dar deosebit de plăcut, înălţător, îmi umplea sufletul cu linişte. Aveam în faţă un tablou care a turnat culoare în multe peneluri, a răsfăţat mulţi ochi. Un tablou care se schimba mereu, cu toate că, de fapt, rămâne acelaşi.

Muntele este iubit de Dumnezeu. De aceea a şi fost înzestrat cu atâta frumuseţe şi măreţie. În “Facerea”, cap. 22, versetul 14, se spune: “În munte Domnul se arăta”. Aceasta pentru că acolo Dumnezeu l-a încercat pe Avraam, cel care trebuia să aducă jertfă pe unicul său fiu, Isaac, spre a-şi dovedi credinţa. Apoi, când Moise s-a dus pe Muntele lui Dumnezeu Horeb, ca să primească sfat de la Acesta pentru călăuzirea poporului evreu, glasul Domnului s-a făcut auzit, spunând: “Ci scoateţi încalţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt”. (Ieşirea, cap 3, verset 5).

Întotdeauna Moise a primit sfatul Atotputernicului pe munte. Şi poruncile tot aici au fost scrise în piatră de mâna divină. Să nu uităm nici faptul ca rugăciunile Domnului Iisus, Înălţarea Acestuia sau petrecut tot pe munte. Cum, de altfel, sa intamplat şi cu Schimbarea la Faţă, atunci când Chipul Mântuitorului a început să strălucească, luminat fiind de o lumină foarte puternică, iar îmbrăcămintea Sa a devenit neobişnuit de albă.

De ce oare, dintre toate locurile de pe Terra, Dumnezeu Însuşi a ales muntele? Poate pentru că aici pământul se apropie cel mai mult de cer; sau poate pentru că este locul cel mai curat posibil. Poate şi pentru că pe munte trebuie să ajungi numai pe propriile picioare, fără mijloace ajutătoare, fără prea multe poveri. Sau pentru că acolo este cea mai desăvârşită linişte. O linişte care curge odată cu pâraiele, precum cea din poezia lui Blaga.

Eu cred că aici, în munte, se află modelul divin al catedralei pe care omenirea a încercat şi încearcă să o imagineze, dându-i, în timp, chipul bizantinului, al goticului, al barocului, al modernismului. Aici, tămâia din cadelniţa preotului o răspândesc direct arborii, izvoarele săvârşesc Sfânta Liturghie, iar neamurile de păsări alcătuiesc corul divin. O cupolă imensă este cerul sub care se poate auzi limpede ecoul din suflet.

Nu este întâmplător faptul că cele mai frumoase biserici din ţară se găsesc în Bucovina, zona în care muntele este foarte prezent în viaţa oamenilor. Şi, aş îndrăzni să spun, în zona în care acesta este, poate, şi cel mai frumos. Am reţineri însă în această privinţă de teama de a nu fi prea subiectiv şi din dorinţa de a nu nedreptăţi locuri precum Făgăraşii, Cibinul, Rodna, Apusenii, Bucegii, Ceahlăul şi altele, la rândul lor, neasemuit de frumoase.

În Bucovina, însă, culorile florilor de pe tăpşanuri şi-au aflat adăpost chiar pe zidurile mănăstirilor. De acolo, indiferent de anotimp, ne întâmpină mereu cu căldură şi emoţie o lume a unor veacuri apuse, care-şi ascunde secretul trăiniciei sub culorile pe care i le-a împrumutat tot muntele …

Pe munte îşi află lăcaş şi schiturile, locul din care rugăciunea călugărilor urcă printre vârfurile brazilor, mereu vie şi curată, spre Dumnezeu.

Pentru romanul “Muntele din suflet”, scriitorul chinez Gao Xiangjian a fost premiat cu premiul Nobel pentru literatură al anului 2001. Muntele este folosit ca metaforă, desigur. Acesta reprezintă un ţel, presupune o călătorie, este întrezărit, ştiut, însă necunoscut, este mereu aproape cu toate că rămâne de neatins. Este locul “de unde poţi vedea minuni, care te ajută să uiţi de suferinţă şi să-ţi câştigi libertatea”. Pentru autorul romanului, urcarea muntelui este metafora luptei cu sine , în căutarea adâncimilor din suflet.

Poate că spre adâncimea sufletului căutăm fiecare, atunci cănd alegem să călcăm potecile munţilor. Sau, spre curăţenia acestuia, atunci când îi admirăm măreţia. Eu însă cred că, de fapt, cu ştiinţă sau doar intuitiv, căutăm ca pe calea aceasta să ne apropiem de Dumnezeu.

Acum, să ne imaginăm împreună o dimineaţă de iarnă în Bucovina, cu zăpadă multă şi proaspăt căzută. O dimineaţă în care cărarea acoperită de omături nu a dispărut în toatalitate, ci lasă să se întrevadă, aşa ca o sugestie, drumul care te suie, printre cetini de brad ninse, către înălţimea albastră a muntelui. Dacă aţi început cumva să simţiţi deja bucurie în suflet, atunci nu uitaţi să-i mulţumiţi muntelui …

Autorul. Ilarion Chifan este absolvent al Facultăţii de Silvicultură, Universitatea “Transilvania”, Braşov. Actualmente este stabilit în Canada. Email: ilarion.chifan@drdc-rddc.gc.ca