Fiecare putem spune că pădurea este o suprafaţă de teren acoperită cu arbori, destul de mari şi destul de deşi, unde vara este umbră şi mai răcoare decât în câmp liber şi iarna mai adăpost, unde pământul este totdeauna mai reavăn şi mai fertil şi unde arborii sunt mai înalţi şi mai drepţi decât cei care cresc izolaţi pe câmp. Ştim că frunzişul arborilor face vara umbră, iar mulţimea lor este o pavăză în calea vânturilor. Din această cauză, apa de la suprafaţa pământului se evaporă mai greu în pădure. Iarna, zăpada se adună la adăpost de vânt, topindu- se primăvara încet, intrând astfel mai uşor în pământul pe care îl menţine mai umed decât în afara pădurii.

Apa ploilor repezi de vară nu ajunge direct pe suprafaţa solului, ca să se scurgă în şiroaie ce brăzdează solul, ci se opreşte în frunzişul arborilor, ajungând încet la pământ. Din această cauză, ea poate pătrunde în sol fără să se mai scurgă la vale cu viteză, formând obişnuitele ravene.

Frunzişul des al arborilor din pădure cade pe pământ în fiecare an şi putrezeşte, ajutând astfel la formarea unui sol bogat şi fertil. Lumina puţină care pătrunde într-o pădure sănătoasă, bine încheiată, sileşte arborii să crească în înălţime, întinzându-se mereu după lumină. Crăcile care rămân în umbră se usucă şi mor, aşa că arborii cresc, având trunchiurile drepte şi înalte, fără crăci la partea inferioară şi cu puţine crăci la vârf.

Arborii, trăind la un loc în pădure, reuşesc să mărească umezeala şi să îmbunătăţească calităţile pământului din pădure, să micşoreze acţiunea dăunătoare a vântului, să reducă concurenţa ierburilor şi a buruienilor, care nu mai pot creşte sub acoperişul pădurii. Dar, crescând mai mulţi laolaltă, ei îşi înrăutăţesc condiţiile de lumină prin frunzişul lor şi prin condiţiile de hrană, prin rădăcinile pe care şi le întind unul spre altul, acoperind un spaţiu din ce în ce mai mare. Din această cauză, în decursul vremii, unii arbori se usucă. De aceea, numărul lor pe un hectar de pădure este mai mare când arborii sunt tineri şi se micşorează cu cât pădurea îmbătrâneşte. De la câteva zeci de mii de puieţi într-un seminţiş de 2-3 ani, ajung să rămână la 100 ani, numai câteva sute de arbori. Au pierit arborii cei mai rău aşezaţi, cei care au crescut mai încet şi au rămas în umbră, cei pretenţioşi faţă de lumină şi hrana care există în acea pădure, deci s-a făcut o selecţie naturală.

Pieirea unora şi supravieţuirea altora din arborii pădurii se face după nişte legi destul de complicate, care apar în urma influenţei pe care mediul (clima şi solul) o are asupra arborilor şi în urma influenţei pe care arborii – pădurea – o au asupra mediului. Cum se vede, legătura dintre mediu şi pădure este foarte strânsă şi orice modificare în construcţia pădurii (desimea, înălţimea, speciile ce o compun) aduce şi o modificare a mediului, ceea ce atrage după sine o modificare în creşterea arborilor rămaşi. Aceştia, din nou, modifică mediul şi astfel în pădure există mereu modificări care, în cele din urmă, influenţează cantitatea de material lemnos rezultat din arbori.

O astfel de legătură strânsă între arbori şi mediu nu poate să existe decât dacă arborii sunt destul de deşi şi suprafaţa pe care ei cresc la un loc, destul de mare. Se consideră că întinderea acestei suprafeţe trebuie să fie de cel puţin 2.500 mp, pentru ca să existe această legătură între arbori şi mediu. În ceea ce priveşte desimea, trebuie ca vârful crăcilor din coronamentele arborilor vecini să se atingă, adică pădurea să aibă o consistenţă plină. Desigur că o astfel de desime nu se întâlneşte totdeauna, uscarea unor arbori din pădure, în urma acţiunii unor factori dăunători (insecte, incendii, doborâturi) sau tăierea abuzivă a unora din ei, reduce de multe ori desimea pădurilor într-atât, încât dezvoltarea ei normală este stânjenită. În astfel de cazuri, pădurile se numesc degradate. Ele nu mai pot îndeplini funcţiile prin care sunt folositoare omului. De aceea, astfel de păduri bolnave trebuie refăcute prin lucrări silvice foarte costisitoare, neajuns care poate fi prevenit printr-o gospodărire îngrijită a pădurilor şi prin folosirea lor raţională.

Când spunem pădure trebuie, deci, să ne închipuim o suprafaţă cu consistenţă plină, cu o întindere de cel puţin 2.500 m.p. Pădurile rărite sunt păduri degradate. Ele trebuie privite ca o situaţie anormală, ca urmare a unei rele gospodăriri, datorită unor activităţi dăunătoare şi dezordonate în folosirea lor, consecinţă a unei greşite înţelegeri a rolului lor economic, a foloaselor pe care pădurile le asigură.

După cel de-al doilea război mondial, înainte de naţionalizarea pădurilor (anul 1948), pădurile judeţului Suceava erau gospodărite şi administrate de foştii deţinători, astfel:

l. Administraţia Fondului Bisericesc Ortodox Român din Bucovina: 191.915 ha (43,2 %);

2. Păduri de stat (C.A.P.S.): 27.789,3 ha (6,3 %);

3. Păduri ale Domeniilor Coroanei şi ale Prinţului Nicolae: 67.028,8 ha

4. Păduri ale comunelor grănicereşti ardelene: 38.924,8 ha (8,8 %);

5. Păduri Mondus Fond – Fondul Central

6. Şcolar Năsăud: 4.727,3 ha (l,1 %);

7. Păduri foste ale populaţiei germane repatriate şi foste proprietăţi evreieşti: 3.469 ha (0,8 %);

8. Păduri pe terenuri degradate: 147,9 ha;

9. Păduri foste comunale: 25.806,3 ha (5,7 %);

10. Păduri foste composesorale (obşti): 13.111,6 ha (3 %);

11. Păduri ale răzeşilor dorneni: 16.964 ha (3,8 %);

12. Păduri foste particulare: 53.953,2 ha (12,2 %), din care foste boiereşti 39.660 ha.

TOTAL: 443.837,2 ha.

Pădurile foste ale Fondului Bisericesc au fost foarte bine gospodărite, pe bază de amenajamente întocmite la nivel european la acea vreme, de un personal tehnico- ingineresc foarte bine pregătit, asigurându-se astfel în Bucovina existenţa unor arborete de mare productivitate, formate din specii de mare valoare economică, cu un fond lemnos exploatabil excedentar, la toate ocoalele silvice.

Prin legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe din Regatul României, publicată în Monitorul Oficial nr. 97 din 6 martie 1925, care are la bază art. 22 din Constituţie, se garantează Bisericii administrarea averilor bisericeşti şi funcţionale prin organele proprii.

Prin această lege, se consacră Fondului titlul de „fundaţiune specială de sine stătătoare”, persoană juridică de drept public, care este reprezentată în justiţie şi în toate actele sale prin Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bucovinei.

Articolele 39-43 din lege, stabilesc regulile de administrare a Fondului.

Art. 39: “Fondul Religionar Greco-Oriental din Bucovina este şi rămâne o fun- daţie specială, de sine stătătoare, care va purta de acum înainte numirea de Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei”.

În anul 1946, între Fondul Bisericesc şi C.F.R. intervine o convenţie de colaborare pentru exploatarea, industrializarea şi valorificarea bunurilor Fondului Bisericesc sub denumirea de S.A. „Domeniile Bucovinei” (Dombuc), care este aprobată de Consiliul de Miniştri la 16 noiembrie, prin legea 267/1946, dar pusă în aplicare la 1 martie 1947 şi care nu funcţionează decât până la 11 iunie 1948, când are loc naţionalizarea.

Fondul Bisericesc se desfiinţează prin Decretul nr. 273/1949. Pădurile judeţului Suceava, cu o structură administrativ-gospodărească arătată mai sus, după naţionalizarea din 1948, au fost grav afectate de calamităţi determinate de factori sociali, factori biotici şi abiotici. Prima şi cea mai mare calamitate au fost Sovromurile (societăţi mixte sovieto-române), care au luat fiinţă imediat după terminarea războiului şi au funcţionat sub conducerea unor consilieri până în 1954.

Aceste societăţi au preluat exploatările din arboretele de răşinoase cele mai accesi- bile şi toate fabricile de cherestea din zonă, acaparând exploatarea în toate arboretele din bazinul Bistriţei şi în special în cele ce gravitau la apele curgătoare amenajate pentru plutărit, practicând tăieri rase pe suprafeţe mari, de regulă pe parcele întregi. De asemenea, au preluat exploatarea şi fabricile de cherestea de la ocoalele Falcău şi Putna, la care existau C.F.F.-uri pe toate văile principale, iar fabricile de cherestea erau racordate atât la C.F.F., cât şi la C.F.R.

La toate ocoalele în care exploatarea se făcea de Sovromlemn, exista un excedent mare de arborete exploatabile, în special la ocoalele provenite de la Fondul Bisericesc, fapt care a făcut posibil ca prevederile amenajamentelor referitoare la posibilitate să fie depăşite de 4-7 ori în fiecare an.

Ocoalele silvice în care exploatarea pădurilor din judeţul Suceava s-a făcut de Sovromlemn au fost:

– ocoalele Broşteni şi Crucea din Bacău, cu păduri foste ale prinţului Nicolae – în mare parte accesibile prin plutărit la râul Bistriţa şi afluenţii Neagra şi Negrişoara;

– Ocolul Vatra Dornei, cu păduri pure de molid, din care 55 % foste păduri ale Fondului Bisericesc cu 4.052 ha, ale fondului grăniceresc cu 6.398 ha, iar restul, foste păduri particulare, accesibile la plutărit pe râul Bistriţa şi afluentul Neagra Şarului;

– Ocolul Dorna Candreni, cu arborete majoritar de răşinoase (molid), din care 90 % au fost păduri ale Fondului Bisericesc (7.758 ha) şi păduri grănicereşti (11.677 ha) accesibile la plutărit;

– Ocolul Coşna, care înainte de naţionalizare a administrat toate pădurile grănicereşti de pe judeţul Suceava (38.924,8 ha) şi era subordonat Direcţiei Silvice a Pădurilor Grănicereşti din Bistriţa, în prezent cu arborete pure de răşinoase (în majoritate molid) din care 85 % sunt foste păduri ale Fondului Bisericesc (4.612 ha) şi ale comunelor grănicereşti (11.094 ha), în mare parte accesibile la plutărit pe afluenţii râului Dorna, amenajaţi în acest scop;

– Ocolul Iacobeni – cu păduri pure de molid, din care 68 % sunt foste ale Fondului Bisericesc (11.034 ha), foste păduri grănicereşti (525 ha) şi foste păduri ale Grupului Şcolar Năsăud – Mondus Fond (3232 ha), în mare parte accesibile prin plutărit la râul Bistriţa;

– Ocolul Cârlibaba – cu păduri pure de molid, din care peste 80% sunt păduri foste ale Fondului Bisericesc (7.130 ha), ale comunelor grănicereşti (5.267 ha), ale grupului şcolar Năsăud (1.496 ha) şi ale proprietarului Popp Simon (6.446 ha), în. mare parte accesibile prin plutărit pe râul Bistriţa, cu afluenţii Ţibău şi Cârlibaba;

– Ocoalele Falcău şi Brodina, care în acea perioadă erau contopite, formând ocolul’ Falcău, cu 70 % arborete pure de molid şi 30 % arborete de amestec, cu 10-30 % fag şi brad. Din acestea, 85 % au fost păduri ale Fondului Bisericesc (23.022 ha), accesibile la liniile C.F.F. existente pe toate văile principale care transportă lemnul la fabricile din Brodina şi Falcău;

– Ocolul Putna, cu arborete de amestec, 70 % răşinoase şi 30 % fag. Din acestea, peste 93 % au fost păduri ale Fondului Bisericesc (11.160 ha), accesibile la liniile C.F.F. existente pe cele două văi principale (Putna şi Putnişoara), cu extinderi pe văile secundare.

Exploatarea, în mare măsură, se executa de muncitori adunaţi din Maramureş, în special din Borşa, care îşi asigurau cazarea în aşa-zisele cabane „borşăneşti” de formă circulară, săpate la 1 m în pământ, la mijloc ardea focul, în jurul lui, spre perete, fiind amenajate locurile de dormit. Cabanele erau acoperite cu şindrilă, cu o gaură la mijloc, pe unde ieşea fumul. Aceste cabane, de regulă, erau făcute la mijlocul parchetului în cazul tăierilor rase sau definitive, sau la margine, lângă o sursă de apă.

Fasonatul arborilor (doborât, cepuit, cojit pe toată lungimea), se făcea cu ferăstrăul manual şi cu toporul, corhănitul buştenilor se făcea din ţapină, iar scosul şi apropiatul se făcea cu vitele, pe drumuri de pământ cu traverse de lemn (şfele) sau podite cu lemn mai subţire, cojit, pe care buştenii cojiţi alunecau mai uşor, traşi fiind de vite.

Cunoscându-se că statul român nu avea drept de control asupra activităţii de exploatare financiară şi gestionare la aceste unităţi mixte, regulile de exploatare nu se respectau. Astfel, la doborât rămâneau cioate până la 1 m înălţime, care nu se cojeau, rămâneau catarge necojite, fiind încadrate ca „iescari” (arbori doborâţi cu putregai, dar care aveau şi porţiuni mari cu lemn sănătos), lemnul subţire până la 15-25 cm în diametru rămânea în parchet, catargele care, de regulă, se secţionau la cioată în lungimi de cel mult 8 m, aveau supralungimi ce depăşeau cu mult cele admise, iar olăritul se făcea pe lungimi de 20-40 cm, în funcţie de diametrul buşteanului la capătul gros.

În cazul arboretelor în amestec cu fag şi alte foioase, când acestea reprezentau până la 20 %, foioasele rămâneau nefasonate, în special cele situate în jumătatea din amonte. De regulă, Sovromurile nu primeau parchete în amestec cu foioase, pe care nu le exploatau, acestea fiind folosite ca lemn de foc pe plan local.

– La Ocolul silvic Crucea, în bazinele Crucea, Chiril şi în altele din zonă, arborii de fag au rămas în întregime în picioare, concentraţi în mare parte în jumătatea supe- rioară a versanţilor, cu toate că făceau parte din actul de punere în valoare primit, ajungându-se la o consistenţă între 0,2-0,4. În anii 1955-1959, pe aceste suprafeţe s-au executat plantaţii cu molid. La finele anilor 1960, când plantaţiile au ajuns la înălţimi de 1-3 m, s-a pus problema valorificării sau secuirii arborilor de fag rămaşi în plantaţii. Din analizele făcute, a rezultat că fagul rămas în plantaţii, cu un diametru mediu de 30-40 cm, era de o calitate superioară, cu lemn foarte curat şi fără inimă roşie; s-au luat măsuri de exploatare şi valorificare, fiind strâns şi scos pe culoare deschise prin plantaţii în acest scop. În prezent, aceste culoare s-au închis, iar plantaţia se dezvoltă normal.

– La Ocolul Putna, în bazinele pârâului Strigoiu şi Oglinda au rămas cantităţi importante din fagul marcat şi predat la exploatare. Aceşti arbori au fost sustraşi pentru lemn de foc de populaţia locală sau au fost repuşi în valoare după desfiinţarea Sovromului, plantaţiile fâcându-se după tăierea lor.

Se menţionează că aceste unităţi erau planificate cu beneficii, dar înregistrau în fiecare an pierderi. Statul român era obligat să plătească atât beneficiile ce se acordau părţii sovietice, cât şi pierderile înregistrate în procesul de producţie.

În afară de pierderile în exploatare arătate mai sus, au existat pierderi gestionare care nu s-au putut vedea, statul român neavând drept de control în activitatea gestionară şi de contabilitate, decât după data de 3.04.1954, când în urma hotărârii comune a guvernelor sovietic şi român, activitatea Sovromlemnului încetează.

După această dată, în urma unor controale executate de organele de stat, s-au constatat mari fraude şi lipsuri în gestiunea unităţilor de exploatare, la fabricile de cherestea, atât la nivelul întreprinderilor, la nivelul conducerii trustului Sovromlemn cu sediul în Vatra Dornei, cât şi la nivelul central, al consilierilor ruşi din Bucureşti, care au facilitat sustragerea a sute de mii de metri cubi de cherestea, care au ajuns în Orientul Apropiat, în loc să ajungă în U.R.S.S. sau în gestiunea statului român.

La terminarea cercetărilor s-au operat arestări la nivelul conducerilor de trust şi de unităţi de exploatare, al şefilor de exploatare, al şefilor de sectoare, al maiştrilor gestionari, al serviciilor financiare, de desfacere, de aprovizionare şi al şefilor de depozite.

Aceste mari pierderi şi fraude au fost posibile din cauză că în conducerile de la toate nivelurile au fost încadraţi oameni fără nici o pregătire în activitatea de exploatare şi industrie şi care, în majoritate, erau evrei specialişti în comercializare.

Înfiinţarea Sovrom-urilor a coincis cu perioada întoarcerii evreilor deportaţi în Transnistria în zona râului Bug. La întoarcerea lor de la Bug, odată cu armata sovietică, au fost consideraţi ca persoane favorizate de organele de partid de atunci, fiind încadraţi în posturi de conducere, în organizaţiile raionale de partid, în condu- cerea justiţiei, a securităţii, miliţiei, în conducerea întreprinderilor Sovromlemn care au luat fiinţă, ca şefi ai serviciilor financiare, de desfacere, în cooperaţie etc. La unităţile de exploatare şi fabricile de cherestea în conducere erau evrei cu 4-7 clase primare pe post de directori şi ingineri şefi, apoi pe post de serviciu financiar, desfacere, şefi de depozite. La serviciul de exploatare, ca şefi de sectoare sau ca maiştri gestionari au fost încadraţi numai localnici.

După arestarea celor găsiţi vinovaţi, aceştia au fost trimişi în judecată la Tribunalul Militar din Iaşi. Aici au fost citate din oficiu organele silvice de la ocoalele la care exploatările au fost executate de Sovrom, pentru a depune mărturie referitor la pagubele stabilite prin exploatare şi imputate celor consideraţi vinovaţi. Astfel, spre exemplu, la Ocolul silvic Putna au fost citaţi mai mulţi brigadieri şi subsemnatul, ca şef de ocol.

Volumul de masă lemnoasă exploatat anual depăşea cu mult prevederile din amenajamente şi se suplimenta ori de câte ori consilierii ruşi o solicitau, la cererea unităţilor de exploatare Sovromlemn. Cantitatea anuală de exploatat se stabilea funcţie de capacitatea de exploatare, din care se asigura funcţionarea la capacitatea maximă a fabricilor de cherestea din zonă, iar excedentul de buşteni se transporta la alte fabrici (Fălticeni, Piatra Neamţ, Bacău etc).

Astfel, la ocolul Putna, cu o posibilitate de 43.413 m3 anual, s-au exploatat următoarele cantităţi:

La Ocolul Falcău se exploatau între 800.000 m3 şi 1.000.000 m3 anual, din care circa 700.000 m3 se debitau în cherestea la fabricile din zonă, iar restul de buşteni erau transportaţi la alte fabrici.

În bazinul Bistriţei au fost tăiate ras mii de hectare, majoritatea buştenilor fiind transportaţi prin plutărit la fabricile de cherestea din Vatra Dornei, Neamţ şi Bacău. Suprafeţele despădurite au constituit obiectul unei campanii naţionale de împădurire cu proiecte întocmite de Institutul de Proiectări Silvice din Bucureşti, care a durat toată perioada anilor 1955-1960.

După condamnarea celor vinovaţi de pagubele create de Sovromlemn, evreii au plătit, cu fonduri primite din afară, toate pagubele imputate lor de instanţă, inclusiv condamnarea, şi au plecat din ţară, iar persoanele condamnate şi rămase au executat condamnarea, iar valoarea pagubelor a fost imputată şi reţinută din salarii, respectiv pensii, până la sfârşitul vieţii lor, în cote de 1/3. Aşa s-a încheiat calamitatea Sovromului asupra pădurilor noastre.

Calamităţi datorate unor factori biotici şi abiotici

În perioada 1953-1956, la ocolul Broşteni, pe valea Negrişoarei, în bazinul pâraielor Pinu şi Smalţu, a avut loc un mare atac de Lymantria monacha, care a cuprins câteva sute de hectare de pădure de molid. Combaterea acestui atac a fost coordondată şi la nivel naţional, ca şi în cazul marilor atacuri de insecte din arboretele de molid şi stejar din Ardeal, folosindu-se aviaţia, tăindu-se ras sute de hectare din arboretele atacate.

În anii 1960 pădurile judeţului Suceava au fost afectate de mari doborâturi şi rupturi de vânt, având în multe cazuri caracter de calamitate. În perioada 1960-1963, doborâ- turile de vânt în volum de 1.910 mii m3 au fost dispersate – şi numai în arborete de răşinoase care s-au încadrat în aşa-zisele produse accidentale neprecomptabile, respectiv în produse de igienă.

La ocoalele din bazinul Bistriţei, în arborete pure de răşinoase, pe o suprafaţă de circa 171.000 ha au fost ceva peste 1 milion de metri cubi de doborâturi, în timp ce la ocoalele din bazinul Moldovei au fost circa 800.000 m3, iar diferenţa la Ocolul Falcău, din bazinul superior al Sucevei.

Primele doborâturi de vânt cu caracter de calamitate, după cel de-al doilea război mondial, au apărut în anul 1964, în noaptea de 23 spre 24 septembrie, cu replicile din 17 şi 27 noiembrie, acelaşi an, după o perioadă mai lungă de ploi.

În după amiaza zilei de 23 septembrie 1964, muncitorii din zona pârâului Neagra Broşteni au observat un fenomen ciudat: multe animale sălbatice coborau din pădure în poieni, luminişuri şi chiar la marginea pârâului principal. În aceeaşi seară, a pornit un vânt puternic, cu caracter de ciclon, care numai în bazinele Neagra şi Negrişoara a doborât arbori având un volum de aproape 3.000.000 m3. Majoritatea arboretelor de pe versantul drept al pârâului Neagra, având o vârstă medie de 60-70 ani, au fost doborâte. Bazinete întregi de pe acest versant au fost complet doborâte, cu arbori dezrădăcinaţi şi căzuţi în toate direcţiile. De asemenea, ba- zinul pârâului Negrişoara era afectat în cea mai mare parte de doborâturi. În zilele următoare s-au deplasat în această zonă organe din minister, în frunte cu ministrul adjunct, Ludovic Negrea, care au parcurs pe jos toată zona din Panaci şi până la Broşteni, făcându-se o estimare a acestor doborâturi, a măsurilor de exploatare, de transport şi de valorificare. Pe pârâul Neagra nu exista drum, circulaţia dinspre Vatra Dornei la Broşteni se făcea prin Panaci, peste Păltiniş, pe valea Negrişoarei şi de la confluenţă, pe valea Negrei până la Broşteni. Cu această ocazie, s-a luat hotărârea să se construiască drumul pe Neagra şi cel de pe la Holda- Puzdra-Stulpicani, care să facă posibil transportul lemnului din doborâturi la fabricile de cherestea Frasin şi Gura Humorului, cunoscându-se că plutăritul pe Bistriţa era desfiinţat după construcţia barajului de la Bicaz.

În septembrie-noiembrie 1964, în pădurile judeţului s-au produs peste 6.000.000 m3 doborâturi de vânt din care: în bazinul Bistriţei s-au produs peste 5.000.000 m3, în bazinul Moldovei peste 1.000.000 m3, iar în bazinul Sucevei supe- rioare circa 300.000 m3. Exploatarea acestor doborâturi s-a făcut în perioada 1965-1968, cu precizarea că cea mai mare parte au fost cojite la cioată (în tehnologia lucrărilor de exploatare era prevăzută cepuirea şi cojirea catargului după doborâre, la cioată). Materialul lemnos a fost transportat la fabricile Frasin şi Gura Humorului.

În decembrie 1969, după o perioadă de secetă prelungită, s-au produs în pădurile judeţului 6.000.000 m3 doborâturi şi rupturi de vânt. Spre deosebire de cele din 1964, au fost afectate mai mult arboretele din bazinul superior al Moldovei, până la Ocolul Gura Humorului, unde s-au înregistrat peste 3.000.000 m3 doborâturi; în bazinul superior al Sucevei au fost 500.000 m3 şi, ca o noutate, specifică acestor doborâturi, acestea au avut loc şi la ocoalele Râşca, Mălini şi Fălticeni, cu un volum total de circa 700.000 m3, din care 500.000 m3 foioase. La Ocolul Râşca, în sectorul Moişa, s-au produs circa 400.000 m3 doborâturi de fag, iar la Ocolul Fălticeni au fost primele doborâturi în arboretele de foioase, în volum de peste 70.000 m3. Aceste doborâturi s-au exploatat în perioada 1970-1972, în totali- tate la cioată. Pentru evitarea sufocării doborâturilor de fag, au fost luate măsuri ca buştenii rămaşi în pădure în timpul verii să fie păstraţi în acumulări de apă din pâraiele apropiate sau udaţi prin stropire.

În perioada noiembrie 1973 – septembrie 1974, datorită unor vânturi puternice, precedate de ploi prelungite, s-au produs doborâ- turi şi rupturi, având un volum de peste 3.000.000 m3 în decembrie 1973 şi peste 2.000.000 m3 în septembrie-octombrie 1974. Deci, un total de circa 5.000.000 m3, afectând ocoalele Cârlibaba, cu circa

700.000 m3, Broşteni cu circa 450.000 m3, Crucea şi Dorna Candreni cu câte 350.000 m3, Moldoviţa şi Stulpicani cu câte 550.000 m3 şi Falcău cu 450.000 m3. Începând cu anul 1976, tehnologia de exploatare se schimbă, introducându-se metoda exploatare în trunchiuri lungi şi catarge, cu scoaterea cu coroană la marginea parchetului unde se executau operaţiunile de fasonare şi sortare. Se scoate astfel din procesul tehnologic cojitul, fapt care impune noi măsuri de combatere a gândacilor de scoarţă, cât şi evacuarea din preajma pădurii a pieselor necojite, sau cojirea acestora în termen util. Exploatarea acestor doborâturi, care a cuprins arboretele de răşinoase din bazinele Bistriţei, Moldovei şi Sucevei (partea superioară) cu peste 5.000.000 m3, s-a făcut până în anul 1976 (în anul 1974 1.250.000 m3, în anul 1975 2.291 .000 m3 şi în anul 1976 1.573.000 m3).

Cea mai mare calamitate naturală care a afectat pădurile judeţului Suceava a fost cea produsă de zăpada căzută în zilele de 16-19 aprilie 1977. În aceste zile au căzut precipitaţii care în zona colinelor joase (Suceava – Rădăuţi – Fălticeni) erau sub formă de ploaie şi lapoviţă, în zona submontană a fost sub formă de zăpadă moale, plină de apă. Aceasta se lipea de arbori şi, sub greutatea ei, aceştia se rupeau de la diferite înălţimi (l/3, 1/4, 1/5), în funcţie de mărimea coronamentului, de consistenţă şi vârstă. Spre exemplu, în arboretele bătrâne, parcurse cu tăieri, cu consistenţă de până la 0,5, au fost rupţi majoritatea arborilor, începând de la înălţimi de 3-4 metri de la sol şi până la 1/4 din înălţime, în special din zone ale trunchiului cu defecte, în arboretele bătrâne neparcurse cu tăieri, cât şi în arboretele preexploatabile, cu consistenţă între 0,7-1,0. Arborii au fost afectaţi numai în partea superioară, rupându-se coronamentul la 1-3 metri de la vârf, afectat fiind în special bradul, cu coronament mai bogat la vârf, în arboretele tinere până la 20 de ani, arborii fiind rupţi sau îndoiţi mai aproape de sol, formând ochiuri de 0,25-0,5 ha.

Aceste rupturi s-au produs în arboretele de răşinoase şi amestec situate pe văi şi până la 1/2 sau 2/3 din versant, în zone fără curenţi de aer. În partea superioară a versanţilor (peste 1/2, respectiv 2/3), din cauza curenţilor de aer, zăpada în mare parte a fost spulberată. Aşa se explică faptul că rupturile au afectat numai arboretele de răşinoase şi amestec din zona submontană sau montană joasă, situate pe văi sau partea inferioară a versanţilor, unde zăpada s-a depus pe coronamente în lipsa curenţilor de aer, de la ocoalele Vama, Moldoviţa, Frasin, Stulpicani, Gura Humorului, Solca, Marginea, Putna, Falcău, Mălini, Râşca şi Fălticeni.

În aceeaşi perioadă, la ocoalele din ba- zinul Bistriţei, datorită unui vânt mai puternic, s-au produs doborâturi de vânt în volum de peste 3.000.000 m3. Având în vedere că, în această perioadă, suprafaţa şi volumul arboretelor afectate de zăpadă şi vânt era foarte mare şi depăşea cu mult capacitatea de exploatare, s-au luat măsuri ca, în prima urgenţă, să se pună în valoare arborii doborâţi şi rupţi până la trei verticile din crăcile rămase pe trunchi. Toţi arborii rupţi, dar care aveau pe trunchi peste trei verticile din crăci rămase, s-a considerat că mai pot vegeta 1-3 ani fără pierderi însemnate, urmând a fi scoşi ca produse de igienă în perioada următoare.

În urma punerii în valoare, executată în prima urgenţă, a rezultat un volum total de peste 7.800.000 m3. Din acest volum, rupturile reprezentau 7.680.000 m3, repartizaţi astfel pe ocoale: Vama cu 430.000 m3, Moldoviţa cu 560.000 m3, Frasin cu 300.000 m3, Stulpicani cu 650.000 mc, Gu- ra Humorului cu 290.000 m3, Solca cu 200.000 m3, Marginea cu 250.000 m3, Falcău cu 800.000 m3, Mălini cu 370.000 m3, Râşca cu 370.000 m3 şi Fălticeni cu 50.000 m3. Doborâturile ivite în această perioadă la ocoalele din bazinul Bistriţei şi cel superior al Moldovei au avut un volum de 3.190.000 m3, pe ocoale valorile fiind:

Broşteni cu 480.000 m3, Crucea cu 400.000 m3, Dorna Candrenilor cu 700.000 m3, Coşna cu 450.000 m3, Vatra Dornei cu 300.000 m3, Iacobeni cu 430.000 m3, Cârlibaba cu 430.000 m3, Breaza cu 60.000 m3 şi Pojorâta cu 260.000 m3.

S-a făcut o inventariere orientativă a arboretelor afectate de rupturi, cu arbori rupţi având peste trei verticile cu crăci, rămaşi pe picior, care au fost puşi în valoare şi extraşi în anii următori ca produse de igienă, rezultând un volum de peste 5.000.000 m3. Se face precizarea că la aceşti arbori cu vârful rupt, rămaşi pe picior, la exploatare (după 3-4 ani), s-a constatat că lemnul de la nivelul rupturii în jos, pe o porţiune de 1-3 m, în bună parte era degradat.

În zilele următoare ivirii rupturilor de zăpadă, când au fost afectate căile de comunicaţie, liniile de înaltă tensiune şi cablurile telefonice din judeţ, s-a deplasat la Suceava o comisie formată din specialişti din Ministerul Economiei Forestiere şi de la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, care împreună cu organele silvice locale, au făcut o analiză la sediul organizaţiei judeţene de partid privind măsurile luate, cu deplasare în pădurile afectate de la ocolul Vama, stabilindu-se măsurile de punere în valoare şi exploatare în perioada imediat următoare.

La sfârşitul lunii aprilie s-a deplasat în judeţul Suceava ministrul Economiei Fores- tiere, Vasile Patilineţ, care a dat dispoziţii să se majoreze mijloacele şi numărul muncitorilor din exploatări la numărul necesar, în aşa fel încât volumul doborâturilor şi rupturilor de vânt şi zăpadă să fie exploatat integral până la 1 septembrie 1977. În aceste condiţii, a cerut directorilor Sava Vasile I.F.E.T. şi Florică Tache – Direcţia Silvică, să stabilească necesarul de utilaje şi forţă de muncă. Având în vedere faptul că în patru luni exploatarea a peste 7.000.000 m3 doborâturi şi rupturi nu era posibil de realizat, era curată utopie, nu s-a putut da un răspuns concret. În aceste condiţii, ministrul Vasile Patilineţ a dispus mobilizarea a peste 300 perechi de cai de la ocoalele silvice din ţară, conduse de 300 pădurari, care să se deplaseze la ocoalele din Suceava pentru a scoate lemnul din pădure. S-a mai dispus „să nu se mai piardă vremea cu marcarea, inventarierea şi întocmirea actelor de punere în valoare, să se execute exploatarea accidentalelor la rând, urmând ca inventarierea să se facă după exploatare”. Întrucât nimeni nu avea curajul să explice volumul mare de lucrări necesare exploatării şi necesitatea punerii în valoare prin care se stabilesc anumite elemente strict necesare pentru plata manoperei în exploatări (se cunoştea că ministrul Patilineţ Vasile nu admitea propuneri şi păreri de la organele din subordine), după plecarea sa s-a organizat cu mai multă convingere marcarea şi inventarierea imediată a tuturor doborâturilor şi rupturilor, pentru a se preîntâmpina un haos în gestiunea masei lemnoase.

În luna mai 1977 au început să sosească pădurari cu cai de la ocoalele din ţară, care au creat mari greutăţi în ceea ce priveşte cazarea, aprovizionarea cu alimente şi organizarea lor în exploatarea şi scosul lemnului. O mare parte din caii veniţi, cu o sfoară legată de gât, cât şi pădurarii care-i conduceau de la ocoalele din Lunca Dunării, în general cei de la câmpie, s-au speriat pur şi simplu de munte şi n-au vrut să intre în pădure. Erau cai de serviciu, de talie mică, care nu puteau fi folosiţi la trasul buştenilor. În aceste condiţii, caii au fost lăsaţi la păşunat în poienile din pădure, iar pădurarii însoţitori plăteau tractoriştilor I.F.E.T.-ului să le scoată volumul repartizat, care era raportat ca fiind scos cu caii lor. Din toţi caii trimişi, numai cei din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna au fost cai obişnuiţi cu munca în exploatări de pădure şi care într- adevăr au scos volumul de lemn repartizat. Această campanie cu caii aduşi din ţară a durat până în toamnă, când a trebuit să se întoarcă acasă cu efectivele pe jumătate (parte au murit, parte au fost vânduţi şi parte au fost pierduţi prin pădure), iar realizările raportate au fost la nivelul planificat sau chiar cu depăşiri. În realitate, ajutorul dat prin detaşarea a 300 perechi de cai s-a soldat cu pierderi foarte mari (suprafeţe de sute de hectare de poieni păşunate, 120-150 cai morţi, pierduţi sau vânduţi, peste 100 organe silvice locale s-au ocupat cu aprovizionarea cu alimente şi cele necesare pentru pădurarii şi caii detaşaţi, din care foarte puţini au lucrat, folosirea tractoarelor I.F.E.T.-ului, plăţile din buzunarul pădurarilor însoţitori, deplasările cailor etc.), care depăşesc cu mult realizările.

Cu măsurile luate şi ordinele date de ministru, exploatarea volumului de peste 7.800.000 m3 a durat până în 1980 inclusiv, iar masa lemnoasă rezultată a fost repartizată pe trei ani de producţie, cu precomptări din produse principale şi rărituri. După lichidarea doborâturilor şi rupturilor de vânt şi zăpadă – peste 7.800.000 m3 puşi în va- loare în anul 1977 şi 5.000.000 m3 din arbori rupţi având peste trei verticile cu crăci, puşi în valoare în perioada 1979-1985 şi extraşi ca produse accidentale precomptabile, perioada 1980-2001 a fost o perioadă relativ liniştită din punctul de vedere al calamităţilor.

După aceasta, urmează cea mai urâtă şi neagră calamitate în pădurile noastre, determinată de om, şi anume emiterea şi aplicarea celei mai oribile legi, concepută de un grup de oameni politici, pentru capital politic, împotriva existenţei pădurii, şi deci împotriva societăţii noastre: Legea 18/1991. În judeţul Suceava, până la 31.XII.1998 au fost predate foştilor proprietari, în cadrul acestei legi, păduri în suprafaţă totală de 16.348 ha.

Din cauza necunoaşterii limitelor pădurilor de azi, a foştilor proprietari existenţi înainte de naţionalizare, din neglijenţă sau din alte interese, atribuirea pădurii nu s-a făcut cu respectarea fostelor proprietăţi. Au fost atribuite foştilor proprietari – persoane fizice – din pădurile Fondului Bisericesc 517 ha, din păduri foste comunale 1865 ha, din păduri foste Domeniile Coroanei 72 ha, din păduri foste ale populaţiei germane, repartizate în 1939, 56 ha şi din păduri foste grănicereşti 12 ha.

Situaţia retrocedărilor pe ocoale silvice la nivelul datei de 31.XII.1998, ţinându-se seama de fostele proprietăţi existente înainte de naţionalizare, se prezintă în tabelul l.

Se face precizarea că, la Ocolul Solca , suprafaţa de 107 ha ce provine de la Fondul Bisericesc şi predată în cadrul Legii 18/1991, formează două parcele: parcela 8 din U.P. I Solca cu 59,3 ha, situată la intrarea în oraşul Solca dinspre Cacica şi parcela 52 cu 47,5 ha din U.P. II Cacica – zona Maidan, limitrofă cu pădurile foste comunale, în timp ce la Ocolul Breaza s-au predat suprafeţele din vatra satului Izvoarele Sucevei, cât şi păduri limitrofe cu proprietăţile particulare ce au aparţinut Fondului Bisericesc de la fostul Ocol Seletin.

Cea mai mare eroare în conceperea şi aplicarea Legii 18/1991 este aceea că nu s-au prevăzut modul de gospodărire şi asigurarea pazei pădurilar retrocedate, în condiţiile în care societatea a fost dominată de haos, majoritatea populaţiei a sărăcit din ce în ce mai mult, iar furturile, înşelătoria şi corupţia în general, au prosperat. Pădurea poate fi tratată, în aceste condiţii, din punct de vedere „particular şi obştesc”, astfel spus din interese particulare şi interese publice.

În diversele manifestări ale vieţii noastre materiale şi spirituale intervin, în forme mai puţin lămurite, două grupe de interese: particulare şi obşteşti sau publice. În societăţile răvăşite, neînchegate încă, fără cunoştinţe suficiente privind pădurea, interesul particular este prioritar. Societăţile avansate şi aşezate presupun, dimpotrivă, o subordonare a interesului particular celui obştesc.

Formele în care se manifestă cele două grupe de interese sunt diferite şi depind de concepţia de viaţă a indivizilor, de gradul de cultură, temperament şi starea materială. Totuşi, survin împrejurări când interesul public vine în conflict cu cel particular şi dictează altfel. În prezent, trăim vremuri de acest fel. Astăzi, o mare parte din tineretul nostru, generaţii întregi, trebuie să suporte şomajul sau emigraţia, averi enorme sunt distruse (fabrici şi societăţi comerciale închise ca nerentabile), pentru ca viaţa viitoare a naţiunii să fie asigurată. În acest caz intervine o schimbare în interesele respective, care de altfel sunt paralele. Interesul particular s-a manifestat, cel mai tipic, uneori brutal sau chiar barbar, faţă de pădure, cu ocazia aplicării Legii 18/1991 şi, în con- tinuare a Legii 1/2000 de privatizare a pădurii, fără să se asigure paza şi gospodărirea acestora în noile condiţii de proprietate.

În aceste condiţii, în judeţul Suceava, din cele peste 16.000 ha pădure privatizată, s-au tăiat ras circa 10.000 ha pădure, rămânând dezgoliţi versanţi întregi, cu un aspect dezolant, în plină campanie ecologică şi turistică, sub privirile victorioase ale oamenilor politici, care au sacrificat pădurea – şi încă o mai sacrifică – pe altarul propagandei politice, care în cele mai multe cazuri are la bază interese personale, ca moştenitori ai foştilor proprietari de pădure.

Trebuie să se cunoască faptul că „proprietatea nu trebuie să existe decât în măsura utilităţii ei sociale. Legiuitorul poate interveni şi chiar trebuie să intervină pentru a pune în concordanţă proprietatea cu noua stare socială. Proprietatea nu mai este un drept intangibil şi sfânt, ci un drept continu schimbător, care trebuie să se modeleze după nevoile sociale la care răspunde.” (S. Alexeanu, Tratat de drept internaţional).

Majoritatea tăierilor au fost abuzive, prin furturi – pădurea fiind nepăzită, stimu- late de sutele de gatere instalate pe toate văile din pădurile noastre, tot după criterii politice, funcţionând în bună parte abuziv. În aceste condiţii, în afară de arboretele tăiate de pe versanţii care azi se văd goi şi din maşinile politicienilor care au contribuit la emiterea Legii 18/1991 şi a Legii 1/2000, fără a consulta cadrele de specialitate cunoscătoare şi ataşate acestui sector, s-au scos şi tăiat cele mai frumoase arborete de brad (pădurea Cajvana de peste 300 ha) şi arborete de stejar (pădurea Adâncata – Feteşti, din preajma oraşului Suceava, aproape de sediul ocolului Adâncata).

O altă eroare acută, de această dată a organelor silvice centrale, constă în faptul că pădurile care au făcut obiectul Legii 18/199l au fost scoase din amenajamentele silvice. Oare aceste păduri nu fac parte din fondul forestier naţional? Nu merită, cel puţin din respect pentru fondul forestier, să facă obiectul unui capitol separat al U.P.- ului din care au făcut parte, cu o descriere sumară pe parcele şi un tabel cu suprafeţele pe noii proprietari, să rămână ca document oficial pentru urmaşii noştri şi să nu se răscolească diferite dosare, căutate prin arhive:

– cum se face în prezent – pentru stabilirea dreptului de proprietate ? Dacă se pune problema costului, consider că valoarea acestor modeste lucrări la un U.P. nu depăşeşte valoarea unui hectar de pădure exploatabilă, din miile de hectare de pădure tăiate şi furate prin Legea 18/1991.

Se consideră necesar, pentru o evidenţă unitară a fondului forestier naţional, ca pădurile ce au făcut obiectul Legii 18/1991, cât şi cele ce fac obiectul Legii l/2000 să fie cuprinse în amenajamentele silvice de la UP-ul din raza căruia au făcut parte, într-un capitol separat, cu un tabel cu suprafaţa pe parcele şi pe fiecare proprietar în parte. În acest sens, sunt necesare instrucţiuni precise, cu aplicare în toată ţara.

Pentru o cunoaştere pe ocoale silvice a calamităţilor naturale ivite în pădurile judeţului Suceava, se redă în tabelul 2 o situaţie a masei lemnoase rezultată în urma doborâturilor şi rupturilor de vânt şi zăpadă în perioada 1960-2002.

Având în vedere frecvenţa mare a acestor calamităţi din ultima perioadă şi volumul de masă lemnoasă afectat, în multe cazuri s-a depăşit capacitatea de exploatare, aceasta desfăşurându-se pe 2-4 ani.

Volumul doborâturilor din arboretele având vârsta peste 60 ani a fost precomptat cu produsele principale, iar pentru cele din arboretele cu vârste până la 60 ani, precomptarea s-a făcut cu volumele prevăzute de amenajamente din rărituri. Precomptările s-au făcut în cadrul aceluiaşi ocol silvic şi, în cazul depăşirilor de posibilitate, în cadrul direcţiei silvice şi chiar pe ţară.

Din cauza precomptărilor, respectiv a neefectuării tăierilor de regenerare la timpul potrivit, în mod repetat, timp de mai mulţi ani (5-15 ani), seminţişul natural, în majoritatea cazurilor, a devenit neutilizabil, iar răriturile nu s-au executat decât pe suprafeţe mici, în special cele de la prima intervenţie având o influenţă negativă în dezvoltarea normală a arboretelor de la ocoalele cu arborete de amestec sau foioase pure (Frasin, Gura Humorului, Solca, Marginea, Putna, Mălini, Râşca, Dolhasca, Pătrăuţi).

Pentru a ilustra modul de exploatare în perioadele calamitate, se redă evoluţia volumului exploatat în perioada analizată, pe produse, în raport cu posibilitatea stabilită prin amenajamente silvice (tabelul 3).

Se face precizarea că circa 20 % din produsele accidentale s-au produs în arboretele sub 60 de ani în care, de regulă, se fac rărituri. În această situaţie, volumul de accidentale ce se precomptează cu principale este de 34.217 m3 – 6.884 m3 = 27.333 m3, deci posibilitatea la produse principale ar fi afectată în proporţie de 143 % şi nu cu 163 %.

Produsele accidentale II, respectiv cele ivite în arboretele cu vârste până la 60 de ani, au fost precomptate cu rărituri numai în ceea ce priveşte volumul rezultat, arboretele afectate urmând a fi parcurse cu lucrările culturale necesare. În perioadele calamitate s-au făcut şi exploatări de produse principale, dar numai la ocoalele cu arborete de foioase sau în amestec cu răşinoase, în proporţie de până la 20 %, în care nu s-au produs doborâturi şi cu care nu s-au putut face precomptări (Dolhasca, Pătrăuţi, Adâncata, Râşca, Solca). Se face precizarea că aceste calamităţi au afectat 97 % din arboretele de răşinoase, respectiv 3 % din cele de foioasele, cu precădere cele cu fagul în amestec.

Autorul. Ing. Mihai Marcean, actualmente pensionar, a fost şeful Serviciului Fond Forestier la Direcţia Silvică Suceava în perioada 1957-1987. Poate fi contactat la adresa: str. Aurel Vlaicu 34, 5600 Suceava, tel. 525402.