1. România şi Germania: asemănări şi deosebiri

Ideea unor parcuri naţionale, realizată pentru prima dată în S.U.A. (Yellwstone, 1872) a fost lansată de cercurile angajate în protecţia naturii. Tot acestea, au propus în anul 1910 transformarea regiunii Bayerischer Wald într-o rezervaţie naturală, pentru că de un parc naţional încă nu era vorba. Spre a anticipa, sus-numita regiune a devenit parc naţional primul în Germania deabia în l978.

În România, iniţiativa unor parcuri naţionale aparţine de la început slujitorilor pădurii. Cu începere din 1912, aceştia au militat pentru o întreagă reţea de parcuri naţionale, instalate în codrii seculari, proprietatea statului. Argumentele invocate atunci protecţia monumentelor naturii, etică, estetică, cercetare etc. s-au dovedit între timp profetice.

Se ştie că în România ţelurile urmărite nu au putut fi realizate decât într-o mică măsură şi numai temporar. Parcul naţional Retezat, legalizat în 1935, a fost ulterior maltratat. “Valea Mare nu mai este Valea Mare”, m-a lămurit un şef de ocol silvic.

În Gemania, nici atât. Regimul naţionalsocialist intenţiona, prin 1935, să treacă la acţiune şi în domeniul parcurilor naţionale, dat fiind că reşedinţa preferată a Führerului german erau Alpii bavarezi, anume

Berchtesgaden. S-a dat însă prioritate altor proiecte, cu urmări fatale.

Atât Germania, cât şi România au profitat de prăbuşirea regimului socialist pentru a face mai mulţi paşi înainte în proiectele sus-numite. În fosta Germanie Democrată, cca. 15 % din suprafaţa ţării era sustrasă folosinţei publice. O ocazie binevenită de a transforma o mare parte din acestea în arii protejate. Rezultatul: în anul 1997, Germania dispunea de 12 parcuri naţionale; cam la fel şi România, însă cu o deosebire fundamentală: cele din Germania sunt legalizate, cele din România dau loc încă la discuţii .

Nu se poate aborda tematica parcurilor naţionale, fară a menţiona International Union for Conservation of Nature and Natural Resources (I.U.C.N.), o organizaţie internaţională constituită în 1948 la Fontainebleau. Ţelul propus este promovarea ideii înfiinţării unor arii naturale protejate, elaborarea de concepte, reguli şi legi şi supravegherea aplicării lor. Pentru cazul special al parcurilor naţionale a fost creată o comisie ad-hoc, aşa numita Commision on National Parks and Protected Areas (C.N.P.P.A.), care activează în cadrul organizaţiei numită iniţial.

I.U.C.N., cu sediul în Geneva, are reprezentanţi în peste 100 de ţări ale globului, fiind totodată în contact şi cu Organizaţia Naţiunilor Unite. Revenind la parcurile naţionale, cu ocazia unei adunări generale a I.U.C.N.-ului (1969) de la Delhi, s-au stabilit condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească o arie protejată pentru a fi clasificată ca “parc naţional”. Una dintre acestea prevedea ca, în acele regiuni, “să nu fi călcat picior de om”. Cu timpul, s-a dovedit însă că acest ideal este greu de realizat. Urmarea a fost că, la o nouă conferinţă a C.N.P.P.A.-ului în Banff (Canada, 1972), s-a căzut de acord asupra unei zonări în cadrul unui parc naţional. Prin aceasta se deschide o cale către spre compromisuri. Un exemplu ne este oferit de parcul naţional german Berchtesgaden (fig. 1).

Nu putem vorbi de parcuri naţionale fară a menţiona şi diversitatea biologică. Aceasta a fost obiectul conferinţei de la Rio (1992), cu care ocazie ţările semnatare între care şi România s-au angajat să asigure protecţia tuturor animalelor şi plantelor de pe teritoriul lor, împreună cu spaţiile vitale necesare, pentru că parcurile naţionale reprezintă, chiar şi prin definiţie, ultimele refugii ale Creaţiei.

Cu ocazia conferinţei de la Rio s-a elaborat şi un program de acţiune pentru secolul 21, aşa numita “Agenda 21”. În capitolul 13 se subliniază, între altele, importanţa regiunilor de munte pentru echilibrul întregului glob, motiv suficient de a ne ocupa de sus-numitul parc. Regiunea aparţine landului Bayern şi este situată în partea de nord a Alpilor calcaroşi, vârful dominant, Watzmann, atingând 2713 m. Circa o treime din suprafaţă este acoperită de stânci şi grohotişuri 40 % sunt împădurite pajiştile montane şi jnepenişurile cuprind pânâ la 14 %, păşunile aproximtiv 20 %. Limita superioară a pădurilor este la 1900 m, pe timpuri era cu cca. 250 m mai sus. Regiunea este bogată în zăcăminte de sare, exploatarea acestora în Evul Mediu ducând la ruina pădurilor. Acestea au fost reconstruite în secolul XIX, în special cu molid. Pe scurt, păduri naturale nu se mai găsesc decât prin “coclauri”.

Primele măsuri cu scopul de a conserva vegetaţia naturală în regiunea Berchtesgaden au fost luate în 1910, cu care ocazie a fost delimitată o arie cu o suprafaţă de 8.600 ha, mărită apoi în 1921. Clasificarea ca parc naţional a avut loc mult mai târziu, anume în 1978. “Punctul pe i” a fost pus în 1990, când s-a mai adaugat o suprafaţă de 25.000 ha, constituindu-se în felul acesta şi o rezervaţie a biosferei.

Se înţelege de la sine, lucrările pe teren necesitau un plan bine stabilit. Acesta a fost elaborat de comun acord cu ministerul mediului, cu administraţia parcului şi cu un birou specializat în acest domeniu. Ne mărginim aici în a înşira capitolele prevăzute a face obiectul activităţilor duse în cadrul parcului naţional, respectiv a rezervaţiei biosferei: pădure, păstorit, văcărit, reţeaua hidrologică, turism, căi de acces, publicitate, protecţia mediului, cercetări, protecţia monumentelor naturii.

Prioritate au cercetările de bază în diferite discipline, ca geologie, geomorfologie, botanică, zoologie, climatologie, silvicultură etc. Acestea sunt iniţiate de universităţi sau de către diferite institute speciale. Unele rezultate sunt comunicate într-o publicaţie proprie. Demn de notat ni se par cercetările duse în cadrul proiectului cunoscut sub denumirea de MAB 6 “Man and Biosphere” “Omul şi Biosfera” scopul acestuia fiind studiul impactului uman şi rezultatele sale în ecosistemele montane. Vizate, între altele, sunt şi efectele turismului, în funcţie de anotimpuri.

Personalul care stă la dispoziţia parcului şi a rezervaţiei se compune din vreo 70 de muncitori, angajaţi, voluntari, etc. Bugetul pentru anul 1993, asigurat din mai multe surse, cuprindea aproape 6 milioane DM, circa jumătate fiind prevăzută pentru plata personalului.

Suprafaţa împădurită cuprinde aproximativ 8100 ha, iar pe mai mult de 2000 ha sunt prevăzute lucrări de îngrijire şi conducere. Posibilitatea anuală iniţial prevăzută se ridica la cca. 4.000 m3. În urma diferitelor calamităţi naturale (atacuri de insecte, doborâturi de vânt) se impun modificări, dar nu numai atât: atacurile masive de ipide între 1992 şi 1994 au constrâns guvernul să aprobe intervenţii cu preparate chimice, o măsură care rămâne mai departe controversată. Se înţelege de la sine că în ariile protejate, regenerarea naturală are prioritate. Numai că aceasta este apreciată şi de cerbi, căprioare, capre sălbatice … Nu este deci de mirare dacă printre persoanele care sunt în slujba parcului se află şi câţiva vânători de meserie. Cu toate acestea, impactul cervidelor în regenerări rămâne în mod permanent o problemă.

În anul 1888 s-a construit o cale ferată până în mijlocul regiunii, ceea ce a favorizat mişcări “en masse” ale vizitatorilor. Numărul exact al turiştilor din zilele noastre nu este cunoscut, cifra apreciată fiind de 1,3 până la 1,5 milioane pe an. Se ştie că multe gospodării la munte nu mai sunt rentabile şi satele sunt părăsite, soluţia întrevăzută şi practicată pe scară largă devenind turismul. Că acesta nu-i sursă numai de bunăstare, a fost dovedit în diferite publicaţii (de ex. “Pădurea noastră”, nr. 415/iulie 1999).

Este dovedit că turismul poate promova un proces de conştientizare a maselor în materie de reintegrare a omului în Creaţie. Spre acest ţel converg mai multe căi: informaţie, educaţie, canalizarea vizitatorilor cu însoţitori spre anumite obiective …

Din cele expuse mai sus se desprinde faptul că un parc naţional poate fi, spre a vorbi şi în acord cu Biblia, tocmit; mai ales în combinaţie cu o rezervaţie a biosferei. Aproape involuntar ne gândim, între altele, şi la masivele Rodna-Călimani.

Notă

De la data redactării articolului, situaţia parcurilor naţionale din România a fost reglementată prin H.G. 230/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 190/26 martie 2003.

Autorul. Dr. rer. nat. Aurel Teuşan, Forst-Chemie, D-7822 Ettenheim. Poate fi contactat prin intermediul redacţiei