Se apropie un nou sfârşit de an şi odată cu el tot alaiul sărbătorilor de iarnă, atât de aşteptate de mici şi mari. Năvălesc iar în sufletele pline de speranţă amintirile meselor mai încărcate ca de obicei, ale paharelor umplute şi golite, ale colindelor şi urărilor ce aduc farmecul miezului de iarnă. Şi odată cu ele, amintirea lui Moş Crăciun reînvie în conştiinţa omului de rând, care aşteaptă cu înfrigurare, atât la propriu cât şi la figurat, darurile, dar mai ales brăduţul tradiţional.

Blândul şi bunul Moş Crăciun ar putea fi acuzat că a devenit unul dintre cei mai redutabili dăunători ai pădurilor de răşinoase. Poate că este chiar mai periculos decât Ips şi Lymantria la un loc, pentru că dacă un atac slab până la moderat al celor două specii de insecte poate fi suportabil, atacul lui Moş Crăciun este de regulă fatal pădurii.

Ips şi Lymantria sunt periculoase dacă se înmulţesc în masă. Moş Crăciun nu se înmulţeşte în masă, dar se dovedeşte mai greu de combătut. Atacă, de regulă, bradul. Poate că unii vor afirma că şi asa desişurile ar mai trebui rărite. În fond, recoltarea pomilor de Crăciun ar putea fi asimilată unei lucrări de îngrijire a arboretelor tinere. Teoretic aşa o fi, dar practic … Pe noi practica ne omoară de fiecare dată. Moş Crăciun este o fiinţă foarte pretenţioasă. Bradul pe care îl doreşte trebuie să aibă o coroană simetrică şi deasă. Să fie înalt încât să atingă cu vârful plafonul camerei căreia îi este destinat. Doamne fereşte să nu aibă vreo crenguţă uscată şi nici nu se discută posibilitatea ca tulpina să fie rău conformată, să aibă mai multe vârfuri sau răni mai vechi. Aceste exemplare de brad, care prezintă asemenea defecte sunt nişte rebuturi pe care Moş Crăciun le refuză sistematic şi vor rămâne în teren să vegeteze în continuare dacă nu cumva moşul a apucat să le taie şi să le abandoneze, nemulţumit, la faţa locului. Deci ceea ce rămâne după trecerea lui Moş Crăciun este destinat să crească în continuare pentru a constitui în viitor falnicele păduri ale României!

Desigur nu se doreşte întinarea faimei şi reputaţiei moşului. Aceste trăsături de dăunător al pădurii i le imprimă oamenii, cu egoismul lor. Cine are chef să se gândească la faptul că pomul de Crăciun, care este ţinut în casă doar 2-3 săptămâni, după care este aruncat la gunoi, a trebuit să crească cel puţin 15 ani în care a scăpat de copitele vitelor ce păsunează prin păduri, de incisivii rozătoarelor, de insectele defoliatoare, de grindină, de ger, de loviturile butucilor sau ale arborilor doborâţi în timpul exploătărilor ? Este o întrebare tristă, ca şi răspunsul ei: prea puţini. Supremul om trebuie să se simtă bine, să-şi facă cheful, cum se mai spune, pentru că, în definitiv, vor creşte alţi brazi, nu ?

Da, vor creşte, dar cei 15 ani câţi vor trebui ca un alt brăduţ să ia locul celui sacrificat nu sunt nici uşori, nici puţini. Există unele naţii care au avut răgazul să-şi pună asemenea întrebări. Şi au ajuns la concluzia că este păc,at să sacrifici un arbore pentru o plăcere efemeră. Chiar dacă se spune că atunci când românul vrea să se simtă bine nu-1 poate opri nici măcar conştiinţa, acesta poate fi ajutat să o facă fără să tulbure armonia naturii. Şi mă întreb dacă ar fi inoportun să-i fie puse la dispoziţie omului doritor de frumos, în seara de Crăciun, aranjamente estetice din cetină de brad, mici jerbe aidoma celor atât de moderne în state civilizate precum Germania, Austria, Elveţia. Sau chiar brazi plantaţi în vase speciale, care pot fi utilizaţi mai mulţi ani la rând fără ca după sărbători să fie aruncaţi pe vârful movilei de gunoi, ca nişte culmi ale ignoranţei şi nepăsării. Aceste lucruri nu necesită mari investiţii. Doar un dram de generozitate.