Revista Allgemeine Forstzeitschrift nr. 22 din 24 oct. 1994 întreprinde o analiză sub aspect juridic şi financiar a pădurilor private din Europa Occidentală. Considerând subiectul de mare interes, mai ales în perioada prezentă pe care o parcurge silvicultura românească, în cele ce urmează se vor expune câteva aspecte caracteristice pentru fiecare tară analizată, încercându-se desprinderea unor învăţăminte utile.

BELGIA (Terlinden, M.) deţine o suprafaţă împădurită de 620.000 ha, ce reprezintă 22 % din suprafaţa ţării. Ca structură a proprietăţii, 10 % din suprafeţele împădurite aparţin statului, 33 % comunelor, 2 % provinciilor şi 55 % particularilor. Suprafaţa medie a unei proprietăţi forestiere particulare este de 3 ha. Pădurile Belgiei profită de condiţii de sol, climă, favorabile, iar datorită unei experienţe tradiţionale, creşterea medie este apreciabilă (6,5 m.c./an/ha).

Impozitul pentru suprafaţa împădurită variază în funcţie de regiune (5 zone) şi de clasa de producţie (3 clase) între 490-1650 franci belgieni (lbfr. = 56 lei), se bazează pe venitul anual furnizat de suprafata deţinută, uneori putând atinge un procent de 50 % din acesta. Taxele pentru moştenire sau donaţii de păduri sunt extrem de mari, ridicându-se la cote între 20 % şi 80 % din valoarea proprietăţii în raport cu mărimea acesteia. Aceste taxe au devenit anacronice, de aceea, la ora actuală este în discuţie o nouă lege, care să le plafoneze la 25 %, fapt ce va înlătura unele efecte nedorite ca: tăieri rase repetate la 21-30 ani (pentru diminuarea valorii la schimbul dintre generaţii) şi fragmentarea excesivă a proprietăţii. Impozitele datorate provinciilor au rate cuprinse între 3,5 % şi 6 % din vânzarea lemnului vândut pe picior. Acest impozit este plătit de către cumpărătorii de lemn, având o influenţă asupra preţului de vânzare. Datorită supraproducţiei agricole din Comunitatea Economică Europeană, acest organism acordă subvenţii pentru împădurirea terenurilor agricole. Nivelul lor este limitat la 8-20.000 bfr./an/ha în decurs de 5 ani., în funcţie de zona în care se află suprafeţele. Astfel, pentru regiunea Walonia, de exemplu, se acordă următoarele subvenţii:

a. Pentru împăduriri şi regenerări naturale (prelucrarea solului, costul materialului de plantare, plantarea, îngrijirea culturilor – exclusiv protecţia împotriva vânatului, lucrările de instalare a seminţişului natural), nivelul subvenţiilor poate acoperi un anumit procent din costul acestor lucrări, în funcţie de specie: 70 % pentru stejar şi fag, 50 % – anin negru şi salcie, 35 % – mesteacăn, plop tremurător, carpen, tei, stejar roşu, 30 % – paltin, frasin. Într-un an, un proprietar nu poate primi peste 130.000 bfr./ha pentru maximum 10 ha. Această sumă se poate majora astfel: cu +5 % dacă se utilizează provenienţa locală, +,5 % dacă diferenţa de altitudine între pepinieră şi terenul împădurit este mai mare de 150 m, +5 % – dacă se împădureşte î.ntr-o zonă de interes pentru protecţia păsărilor. Sunt discuţii pentru acordarea de subvenţii la diferite clone de plop şi la răşinoase.

b. Pentru prima răritură se acordă subvenţii de până la 8.000 bfr./ha, fiind limitate la suma totală de 40.000 bfr. dacă se respectă două condiţii: arboretul să aibă o înălţime superioară sub 13 m şi să se extragă peste o treime din numărul arborilor existenţi pe picior. Subvenţia are un efect redus, deoarece la această înălţime ccsturile lucrării sunt nerentabile şi pentru că majoritatea proprietarilor utilizează scheme largi de plantare.

c. Pentru elagaj artificial se acordă: 80 bfr. pentru un arbore (240 arbori/ha) la răşinoase, l20 bfr. pentru un arbore (120 arbori/ha) la foioase. Suma maximă ce poate fi acordată anual unui proprietar este de 100.000 bfr. Condiţiile de acordare a acestei subvenţii sunt: diametrtal arborilor să fie de maximum 23 cm, arborii trebuie să rărnănă în arboret minimum 10 ani, înălţimea elagată să fie de cel puţin 6 m.

Legislaţia în vigoare protejează pădurea împotriva defrişărilor, a greşelilor silviculturale: legea “Cadenas” limitează tăierile rase – 10 ha în arboretele de foioase şi crânguri şi 25 ha la răşinoase, legea exploatării agricole – interzice defrişările şi schimbarea destinaţiei terenurilor. Sub aspect legislativ, la nivel regional apar şi prescripţii locale.

GERMANIA (Nain W.) deţine, după cum se ştie, 10,8 mil. ha de pădure, având un procent de împădurire de 30 %. Cea mai mare parte a acestora se află în proprietate privată (40 % – 4,3 mil. ha). Mărimea medie a unei proprietăti private este de 7,6 ha. La această valoare contribuie cca. 1 mil. ha aflat în proprietăţi de sub 1 ha şi 1 % din proprietăţi cu mărimi de peste 200 ha. Mici întreprinderi private mixte-agricole şi silvice ocupă 1,5 mil. ha cu o suprafaţă forestieră medie de 4,8 ha. Proprietăţile axate pe obţinerea de venituri exclusiv din silvicultură au o suprafaţă medie de 15,7 ha.

La baza lesislaţiei silvice stă legea federală a pădurilor (Bundeswaldgesetz-BWaldG). Proprietatea forestieră şi mai ales exploatarea ei este, într-o ţară dezvoltată ca Germania, foarte bine reglementată. Sunt supuse aprobării: schimbarea speciei, schimbarea tratamentului, prima împădurire, etc.

O altă serie de reguli privind gospodărirea este cuprinsă în legi la nivelul fiecărui land. De exemplu, în legea forestieră a landului Baden-Wurtemberg sunt stipulate prevederi pentru o gospodărire raţională a pădurilor. Proprietarul are obligaţia conservării fertilităţii solului, a menţinerii unei stări fitosanitare bune a pădurii şi a executării tuturor măsurilor de îngrijire; de asemenea, este obligat să adopte în timp util toate măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor. Tăierile rase sunt limitate la 4 hectare, sunt interzise în arboretele de foioase în vârstă de până la 70 de ani şi în cele de răşinoase în vârstă de până la 50 de ani, iar proprietarul este obligat ca să execute lucrări de împădurire în termen de 3 ani de la efectuarea tăierilor rase.

În prezent, se semnalează tendinţe de modificare a legislaţiei care, deşi pot limita libertatea de acţiune în conducerea întreprinderii, au drept scop realizarea unor ţeluri importante, precum: protecţia speciilor (mărirea biodiversităţii), conservarea formelor istorice de gospodărire a pădurilor şi conservarea peisajului. Aceste tendinţe se înregistrează pe fondul manifestărilor unei crize acute a pădurilor din Germania, la originea căreia stau declinul datorat poluării şi scăderea vertiginoasă a preţului lemnului.

Subvenţiile constituie un mijloc de direcţionare a realizării obiectivelor legate de structura şi funcţionalitatea pădurii. Ele vizează în special investiţiile pe termen lung (plantaţii, arborete pioniere, îngrijirea culturilor silvice) şi ajutoarele în caz de catastrofă. În anul forestier 1992, întreprinderile ce deţin o suprafaţă mai mare de 200 ha au beneficiat de subvenţii de 77 DM/ha, 1 DM = 1158 lei), însă majoritatea subvenţiilor sunt îndreptate în mod normal către pădurile ţărăneşti şi micile proprietăţi forestiere. În afara subvenţiilor directe, statul german acordă subvenţii indirecte prin diferite forme de consultanţă, service în domeniul silviculturii şi exploatării lemnului, perfecţionarea calificării proprietarilor şi muncitorilor forestieri. Volumul financiar al subvenţiilor indirecte îl depăşeşte pe cel al subvenţiilor directe.

Pentru a face faţă actualei crize, întreprinderile urmăresc rentabilizarea pe două căi: (a) diminuarea nivelului cheltuielilor (reducerea cheltuielil.or de administraţie, promovarea regenerării naturale şi a automatismelor biologice, diminuarea producţiei de lemn subţire, optimizarea momentului de începere a răriturilor, reducerea costurilor de recoltare a lemnului) şi (b) creşterea nivelului veniturilor (cunoaşterea cerinţelor pieţei, optimizarea sortimentelor şi încadrarea lor în procesul de exploatare a lemnului, exploatarea potenţialului real al pădurii, crearea de noi posibilităţi de lărgire a pieţii produselor lemnoase).

În paralel cu aceste eforturi, la nivel federal, prin politica în domeniul pădurilor, se urmăreşte: ridicarea nivelului cererii de produse lemnoase, înlocuirea lemnului cu produse subvenţionate fiind considerată la ora actuală ca inacceptabilă, menţinerea oportunităţii subvenţionării pierderilor cauzate de declinul datorat poluării, continuarea subvenţionării pe ter-znen lung în pădure, atâta timp cât se înregistrează subvenţii pentru materii prime ce intră în concurenţă cu lemnul.

FRANŢA (Bonnaire, P.) – deţine 15 mil. ha păduri, din care 13,4 mil. ha sunt în producţie. Proprietarii acestora sunt: statul – 10,5 %, comunităţile – 16,2 %, proprietarii particulari 73,3 %. Procentul de împădurire este de 6 %. Suprafaţa de pădure deţinută de particulari înregistrează o creştere anuală cle 30.000 ha, comparativ cu pădurile comunale, la care aceasta este de numai 7400 ha. Fenomenul este pus pe seama modernizării agriculturii şi a subvenţiilor acordate de Uniunea Europeană, în scopul promovării politicii sale în domeniile agricole şi de protecţia mediului. În această ţară, numărul proprietarilor de pădure atinge cifra de 3,6 milioane, mărimea medie a unei proprietăţi fiind de 2,6 ha. Proprietăţile cu extindere mai mare de 25 ha se află în mâna a 7,6 % din numărul de proprietari. Statul direcţionează producţia de lemn către necesităţile economice prin subvenţii, ce se acordă în cazul împăduririlor cu specii de răşinoase, în cazul producţiei de lemn pentru celuloză şi al producţiei de sortimente valoroase de foioase. Instrumentul impozitelor este folosit de asemenea pentru orientarea structurii şi producţiei pădurilor. Proprietarii pot beneficia de reduceri şi scutiri de impozite, indiferent de statutul lor juridic, ca de exemplu: diminuarea impozitului în cazul împăduririlor sau completării regenerării natiirale. Perioada de graţie poate fi de până la 30 de ani; fiind afectate astfel veniturile din bugetul comunal, statul acperă aceste pierderi; în caz de catastrofă, deţinătorii particulari pot fi scutiţi atât de impozitul pe profit, cât şi de impozitul pe proprietate, pentru suprafeţele afectate; diminuarea taxelor la schimbarea proprietătilor (Legea Serot-Monichon).

Din impozitele încasate din vânzarea lemnului rotund şi a produselor de lemn s-a constituit Fondul Forestier National (FFN). Acesta pune la dispoziţia investitorilor particulari mijloace financiare pentru împăduriri, pentru îngrijirea şi exploatarea arboretelor. Aceste fonduri – subventiile, diferenţiate pe specii şi categorii de lucrări, pot acoperi 20-50 % din preţurile de deviz, nedepăşind 2200 Fr/ha. Alte mijloace de sprijinire a proprietarilor de pădure sunt: acordarea de asistenţă tehnică prin organele silvice de stat, tehnologii elaborate de institutul pentru dezvoltare forestieră (I.D.F.).

Orientarea producţiei se face mai ales la nivel regional. Prin organizaţiile proprietarilor de păduri se iau decizii cu scopul optimizării ţelurilor economice, ecologice şi sociale ale pădurii. Aceste asociaţii efectuează şi şcolarizarea proprietarilor şi a muncitorilor. Întreaga gestiune a pădurilor se face pe baza unui plan de gospodărire (P.S.G.), ce defineşte ţelul pe care trebuie să-1 îndeplinească pădurea. Acesta programează executarea în timp şi spaţiu a lucrărilor de exploatare şi a reîmpăduririlor.

Interesele proprietarilor de pădure sunt apărate la nivel naţional de către Federaţia Naţională a Asociaţiilor Proprietarilor de Pădure (FNSPFS). Centrele regionale ale proprietarilor de pădure (CRPF) au ca principale scopuri constituirea asociaţiilor de proprietari şi sprijnirea gospodăririi pădurilor şi a vânzărilor de lemn, diseminarea metodelor intensive a pădurilor, elaborarea îndrumărilor tehnice regionale, aprobarea planurilor de gospodărire.

Centrele regionale sunt organisme publice, ale căror conduceri administrative sunt alese de către asociaţi şi proprietari ce deţin suprafete mai mari de 4 ha. Preşedintele camerei agricole regionale este membru de drept în consiliul de administraţie. Aceste centre sunt conduse de directori. Finanţarea lor se face prin alocarea a 50 % din impozitul încasat pentru păduri. Centrele regionale înglobează o mare diversitate de forme de asociere: asociere în cadrul unei întreprinderi care administrează proprietatea în numele membrilor săi, asociaţii pentru gospodărirea pădurilor în care fiecare membru rămâne proprietarul pădurii sale, dar gospodărirea se face global în cadrul P.S.G,. asociaţii pentru împâdurîrca terenurilor ce au ca scop conducerea lucrârilor de ÎTO-

pãdurire, societăţi ale producătorilor de lemn care au drept scop îmbunătăţirea producţiei pădurilor şi reglarea vânzărilor de lemn.

În ultimii 30 de ani, proprietatea forestieră franceză a cunoscut o dinamică deosebită, stimulată de politica statului în acest domeniu. Se constată schimbări în gândirea proprietarilor de pădure, orientată mai ales spre asigurarea continuităţii şi a funcţiilor ecologice ale pădurii.

ITALIA (Merio M.) deţine o suprafaţă de 8,3 mil. Ha, adică 27,6% din suprafaţă. În proprietate privată se află 5,7 mil. ha (68%). Se înregistrează 800.000 întreprinderi private, cu o suprafaţă medie de 5 ha şi 7.000 întreprinderi publice cu o suprafaţă medie mai mare de 300 ha.

Gospodărirea din trecut a pădurilor îşi pune accentul pe starea lor actuală. Aproape jumătate din suprafaţa păduroasă este tratată în crâng, datorită unei exploatări ce a urmărit producţia de lemn de foc, lemn de construcţii şi lemn de dimensiuni mici. Gospodărirea pădurii private după modelul ţărilor central şi nord europene este iluzorie, căci acestea nu au un plan de exploatare, sunt slab productive, extrem de rărite, deci o valoare foarte mică. O situaţie mai deosebită o reprezintă două tipuri de culturi: arboretele de plopi şi de castani comestibili, în care se practică măsuri intensive şi ca urmare rezultatele financiare sunt mai bune. Subvenţiile se acordă sub diferite forme: contribuţii la întemeierea şi îngrijirea culturilor, credite cu dobândă mică, ajutoare tehnice şi subvenţionarea costului puieţilor. Ca urmare a aplicării politicii de reîmpădurire, între anii 1950-1970 au fost împădurite peste 600.000 ha. Legea nr. 125/1975 a promovat proiectul „Măsuri de împădurire pentru producţie în partea sudică” în care subvenţiile au acoperit 75 % din costurile de plantare. S-a ajuns în 1976 la peste 100.000 ha împădurite. Se acordă de asernenea subvenţii prin mecanismele Uniunii Europene, cuantumul acestor subvenţii pentru următorii 3 ani se ridică la 450 mil. ECU (1 ECU = 2204 lei). Există temerea că uneori aceste ajutoare sunt utilizate în alte scopuri decât pentru buna gospodărire a pădurii. Experienţa italiană arată că numai măsurile financiare (subvenţii şi impozite) nu sunt suficiente pentru dezvoltarea pădurii private. Măsurile structurale şi instituţionale trebuie să completeze aceste mijloace.

Se are în vedere organizarea proprietarilor în societăţi şi organizaţii profesionale. De asemenea, este necesară redefinirea legislaţiei referitoare la proprietatea forestieră.

AUSTRIA (Hillgarter, F.W.) Deşi contribuie numai cu 1 % la produsul naţional brut, pădurea austriacă joacă un rol important în activitatea economică şi socială a acestei ţări. Suprafaţa totală a pădurilor este 3,9 mil. ha (46,2 % procent de împădurire). Ca structură a proprietăţii, suprafeţele ocupate de pădure se divid astfel: 53,1 % în mici proprietăţi, 31,9 % în proprietăţi mari (peste 200 ha) şi 15,0 % păduri de stat. Ţelul legii forestiere din 1975 este gospodărirea superioară şi asigurarea continuităţii funcţiilor pădurii. Prin aceasta sunt reglementate bazele de gospodărire a pădurilor de protecţie, împăduririle şi reîmpăduririle, circulaţia publică în păduri etc.. În conformitate cu planurile europene şi cu importanţa pădurilor, statul austriac subvenţionează activitatea din silvicultură. În anul 1992 s-au cheltuit 209 mil. $ (1 $ = 116 lei), din care 65 % pentru împădurirea şi întemeierea pădurilor de amestec, 33 % pentru drumuri forestiere şi 11 % pentru ridicarea pregătirii profesionale. Silvicultura privată din Austria trece printr-o criză accentuată, datorită unor factori internaţionali (conjunctura nefavorabilă, preţuri scăzute, concurenţa acerbă, importuri la preţ de duping din ţările de est, scăderea preţului lemnului pentru industrializare) sau naţionali (impozite mari, creşterea costurilor legate de forţa de muncă, discriminarea utilizării lemnului în construcţii şi energetică. Sunt însă si numeroase premise pentru o redresare a situaţiei silviculturii: utilizarea lemnului în cât mai multe domenii ca o materie primă practic nepoluantă; o opinie favorabilă promovării intereselor silviculturii, intensificarea cooperării între proprietarii de pădure; îmbunătăţirea condiţiilor de şcolarizare şi perfecţionare a pregătirii profesionale; îmbunătăţirea exploatării pădurii şi susţineea unor surse de venit; reducerea costurilor prin utilizarea automatismelor biologice; intensificarea finanţării de către stat în special în domeniul conservării funcţiilor ecologice.

Ţelul politicii forestiere austriece îl reprezintă un sector silvic privat, puternic sub raport ecologic şi economic, care să asigure la parametrii optimi şi cu continuitate exercitarea funcţiilor de producţie, ale unei materii prime nepoluante şi de protecţie multiplă.

PORTUGALIA. Datele furnizate de Institutul Forestier al Portugaliei pun în evidenţă faptul că această ţară deţine 3,2 mil. ha păduri, ceea ce înseamnă un procent de împădurire de 34 %. La acestea se adaugă peste 5,3 mil. ha terenuri improprii practicării agriculturii, care vor fi împădurite. Sub raportul speciilor, aceste păduri sunt constituite din: Pinus pinaster – 40 %, Quercus suber – 22 %, Quercus ilex ssp. rotundifolia – 15°%, Eucaliptus globulus – 16 %. În ultimii ani incendiile afectează 0,5 % din suprafaţă anual. În cele mai multe cazuri (83 %) pădurile sunt în proprietate privată, mai ales integrate în cadrul unor întreprinderi cu profil mixt, agricol şi silvic. 71 % din proprietari deţin suprafeţe cu o mărime ce nu depăşeşte 4 ha şi numai 1% deţin proprietăţi de peste 100 ha.

Mica proprietate forestieră dominantă în centrul şi nordul Portugaliei este axată pe producţia de lemn din specii cu creştere rapidă de răşinoase şi foioase. Pădurea mai este cultivată şi pentru producţia de răşină şi pentru producţia de castane comestibile. În sud se găsesc păduri foarte rărite de stejari de plută (Quercus suber) unde regenerarea naturală se obţine de cele mai multe ori prin metode agrotehnice.

Proprietarii de păduri sunt în căutarea unui drum propriu între intensul potential productiv al zonei şi o serie de piedici în dezvoltare. În prezent, se află în pregătire noua lege naţională a pădurilor. În afară de legislaţia silvică în revizuire, alte legi au influenţat gospodărirea pădurilor portugheze: legea exploatării agricole, legea rezervaţiilor agrare şi ecologice, planurile regionale de dezvoltare.

Portugalia este ţara în care s-au derulat şi se desfăşoară mari proiecte de împăduriri şi reconstrucţie ecologică cu ajutorul financiar al Uniunii Europene şi al Băncii Mondiale, ajutor ce a fost acordat proprietarilor de păduri sub formă de subvenţii. Programul forestier ce s-a derulat între 1986 şi 1993 a avut ca rezultate împădurirea a 102.000 ha, reconstrucţia ecologică a 189.000 ha, 9000 km drumuri forestiere şi instalaţii de luptă împotriva incendiilor pentru 1 000 000 ha.

SPANIA (Briales, E. R.) Din evul mediu, în această ţară s-au manifestat două forme de proprietate asupra pădurilor: proprietatea privată şi proprietatea colectivă (comunală). La începutul acestui secol, proprietatea privată reprezenta 50 % din suprafaţa forestieră. În ultima perioadă, statul a cumpărat mari suprafeţe improprii agriculturii, pe care le-a împădurit.

Frecvenţa incendiilor de păduri arată necorelarea dintre politica forestieră şi aceea de protecţie a naturii. La ora actuală se preconizează ca zonele ocrotite să ocupe 25 % din suprafaţa ţării. Legislaţia actuală este greoaie, împiedicând adoptarea unor atitudini mai flexibile în gestionarea pădurilor. Şi în această ţară, proprietarii sunt subvenţionaţi în lucrări de împădurire, construcţii de drumuri, fiind acoperite 40-50 % din costuri.

La ora actuală, se constată o tendinţă susţinută de modernizare a sectorului forestier, prin elaborarea unui nou cod silvic. Acest fapt constituie cea mai bună ocazie pentru ridicarea nivelului calitativ al silviculturii.

SUEDIA (Lindevall, B.) Deţine 24 mi1. ha pădure din care jumătate este în proprietatea particularilor. Sunt 400.000 de deţinători de pădure, din care 56 % posedă suprafeţele sub 25 ha, 34 % suprafeţe cuprinse între 25 şi 100 ha şi 10 % suprafeţe de peste 100 ha. Dreptul forestier, conţine reglementări privind întreaga activitate de gestionare a pădurii. Prima lege ce reglementează regenerarea pădurii a apărut în anul 1903. Ulterior, s-au adus perfecţionări legislaţiei forestiere: în 1923, legea protejării arboretelor tinere, în 1948 s-au făcut precizări asupra legăturii dintre economia forestieră şi protecţia naturii, în 1980, o nouă lege a intrat în vigoare şi a introdus prescripţii asupra lucrărilor de îngrijire, în 1983 s-au adus completări privind amenajarea şi exploatarea pădurilor. La 1 ianuarie 1994 a intrat în vigoare noul cod silvic suedez. Acesta acordă proprietarilor o mare libertate în exploatarea economică a pădurilor, având totodată prevederi drastice şi precise referitoare la protecţia naturii.

Proprietarii de păduri sunt integraţi în diverse asociaţii care încearcă să contracareze poziţiile de forţă ale industriei lemnului, industrie ce la ora actuală imprimă trăsaturile caracteristice economiei forestiere suedeze.

Concluzii

Din datele avute la dispoziţie, reiese faptul că în Europa există o mare diversitate a proprietăţii particulare asupra pădurilor. Fiecare ţară deţine specificul său, dictat de condiţiile fizico-geografice şi de evoluţia lor istorică. În ţările vestice, proprietatea privată asupra pădurilor este predominantă. Majoritatea proprietăţilor forestiere este reprezentată de micile proprietăţi, de aici decurgând necesitatea asocierii deţinătorilor: Scopurile şi structurile unor asemenea asociaţii sunt extrem de diverse de la o regiune la alta.

În ţările din centrul şi nordul Europei, legislaţia forestieră este clară, reglementând modul de gospodărire a pădurilor în scopul asigurării continuităţii pădurii şi a protecţiei naturii. În ţările din vestul Europei, proprietatea silvică privată trece printr-o criză de mari dimensiuni, la originea căreia stau în principal două fenomene: declinul (moartea) pădurii datorită poluării şi diminuarea cererii de produs pe bază de lemn.

Pentru realizarea politicii forestiere naţionale şi europene cu scopul redresării silviculturii, în cadrul pădurilor private, atât guvernele cât şi organismele europene utilizează mecanisme financiare (impozite şi subvenţii). Modul de manifestare al acestor mecanisme şi efectele aplicării lor sunt sensibil diferite de la o ţară la alta.

Analiza întreprinsă îndeamnă la o paralelă cu situaţia pădurilor private româneşti. Se consideră că privatizarea a cca. 5 % din suprafaţa pădurilor României, făcută mai ales în scopuri electorale, reprezintă o greşeală. La ora actuală, în domeniul proprietăţii asupra pădurilor, concepţia liberală o reprezintă etatizarea pădurilor şi nu fărâmiţarea lor sub raportul proprietăţii. Aeeastă concepţie este dictată de globalizarea rolului şi funcţiilor pădurii. Pădurea nu mai reprezintă o resursă strategieă a unei naţiuni, ci a întregii omeniri. De aceea, realizarea politicilor silvice în scopul conservării potenţialului productiv şi ecoprotectiv al pădurii o pot face numai statele. Orice proprietar particular, oricât de puternic, de bine dotat şi bine intenţionat ar fi nu poate să-şi suprapună perfect propriile interese peste interesele omenirii. Pentru a corecta o situaţie determinată istoric, statele şi organismele europene fac mari eforturi financiare în a asigura o politică unitară. Ori în cazul ţării noastre este greu de anticipat că se vor găsi resurse pentru a influenţa modul de gospodărire al pădurilor particulare.

În afară de aceasta, noii împroprietăriţi silvici nu ştiu decât că trebuie să taie pădurea. De altfel, în starea actuală a proprietăţii private de la noi (suprafeţe de 1 ha, extrem de dispersate în teritoriu), proprietarii nu au altă alternativă, căci venitul anual dat de un hectar de pădure nu poate asigura paza, administrarea şi gospodărirea acestuia pe principii amenajistice cunoscute şi acceptate.

Toate acestea se suprapun şi peste o atitudine foarte agresivă a populaţiei faţă de pădure. Situaţia prezentă arată că printr-un act insuficient pregătit şi documentat s-au scos practic din circuitul ecologic circa 300.000 ha pădure. Repararea consecinţelor acestuia trebuie făcută printr-o politică adecvată de răscumpărare a pădurilor slab productive, de asociere a proprietarilor şi de plată a veniturilor anuale. Nu negăm sub nici o formă dreptul cetăţenilor asupra proprietăţii dobândite din vechime. Însă, câştigul anual al fiecărei proprietăţi poate fi recuperat şi prin alte forme de gestiune şi gospodărire decât cu ajutorul toporului.

Un prim pas aşteptat de către silvicultori, menit a îndrepta această situaţie este adoptarea noului cod silvic şi crearea cadrului social-economic de aplicare a literei sale.

Bonnaire, P., 1994 – Privatwald in Frankreich, Allgemeine Forst Zeitschrift, nr. 22, p. 1217-1221.

Hillgarter, F. W., 1994 – Osterreichs Wald in guten privaten Handen, Allgemeine Forst Zeitschrift, nr. 22, p. 1231-1233.

Hillgarter, F. W., 1994 – Osterreichs Wald in guten privaten Handen, Allgemeine Forst Zeitschrift nr. 22, p. 1226-1227.

Aus dem forstlichen Institut Portugal, 1994 – Privatwald in Partugal, Allgemeine Forsţ Zeitschrift, nr. 22, p. 1228-1230.

Lindevall, B., 1994 – Privatwald in Schweden, Allgemeine Forst Zeitschrift, nr. 22, p. 1234-1236.

Merlo, M., 1994 – Der Privatwald in Italien, Allgemeine Forst Zeitschrift, nr. 22, p. 1222-1225.

Nain, W., 1994 – Private Forstbetriebe in der Bundesrepublik Deutschland, Allgemeine Forst Zeitschrift, nr. 22, p. 1213-1216.

Terlinden, M , 1994 – Der Privatwald in Belgien, Allgemeine Forst Zeitschrift, nr 22, p. 1210-1212.

Summary: Problems concerning private forests in Western Europe

Using some data published by Allgemeine Forst Zeitschrift nr. 22/1994 is presented a general situation of private forests in the countries of the Western Europe with following aspects: property structure, finacial and juridical means for the achievement of the forest policy, the main problems which are facing these forests.

Finally are expresed some thinkings, about the situation of private forests in Romania