Pădurile comunale: trăsătură de unire între cele ale statului şi cele particulare

În cadrul Uniunii Europene, Franţa deţine al doilea loc pe lista pădurilor comunale (tabelul 1). Demn de reţinut este faptul că în anul 1990 a luat fiinţă Federaţia Europeană a Comunelor Forestiere, cu sediul în Strasbourg, această organizaţie fiind reprezentată şi în Parlamentul European. În miezul preocupărilor stau pădurile de munte.

Tabelul 1. Pădurile colectivităţilor în cadrul Uniunii Europene

2. Comunele Forestiere

Încă de pe timpul galo-romanilor s-au constituit aşezări omeneşti, smulse pădurii. Cu timpul, aceste comunităţi au devenit şi proprietare de pădure. În Franţa, fiecare a treia comună posedă o pădure. E vorba de aşa numitele communes forestieres (a nu se confunda cu comunele care au pădure de-a statului sau particulară pe teritoriul lor. Numărul lor total se ridică la aproape 11 000. Suprafaţa împădurită variază de la comună la comună şi e cifrată între 6410 ha şi … 37 ari, în medie în jur de 500 ha. Comunele forestiere sunt supuse regimului silvic. În anul 1993 majoritatea lor s-a asociat într-o federaţie naţională cu următoarele obiective: promovarea altor asociaţii, conform principiului „în unire e putere”, asistenţă profesională pe lângă factorii de decizie în administraţia comunelor, elaborarea studiilor necesare în materie de silvicultură, organizarea unor şedinţe anuale, aşa numitele entretienes – ocazie de schimb de experienţe şi idei – editarea unei publicaţii trimestriale (Communes Forestieres de France), apărarea intereselor membrilor la înalt nivel, în special în materie de politică forestieră.

3. Confruntare sau colaborare ?

Comunele forestiere, fiind supuse regimului silvic, e uşor de înţeles că raporturile cu administraţia silvică nu-s întotdeauna lipsite de conflicte. Acum vreo 30 de ani, autorul acestor rânduri a avut ocazia să vadă o plantaţie de conifere în aşa numitul Massif Central. O tăbliţă făcea cunoscut că respectiva plantaţie era a treia încercare de a reîmpăduri golurile din munte. Eşecurile anterioare erau uşor de explicat: localnicii dădeau foc în mod regulat culturilor forestiere, cu scopul de a-şi asigura păşunatul. Problematica păstoritului, a creşterii vitelor şi a silviculturii în regiunile de munte a rămas până în zilele noastre un subiect de discuţii aprinse. Dovadă: întrunirea anuală a Federaţiei Comunelor Forestiere, din 1999. Aceasta a avut loc în comuna Iraty, situată la poalele Pirineilor (fig. 1), în vecinătatea unei păduri legendare de fag şi brad, cu o întindere de 20 000 ha, situată între 900 şi 1500 metri altitudine şi, până după ultimul război, practic inaccesibilă.

Fig. 1. IRATY, centru silvo-pastoral şi turistic la poalele Pirineilor. Un model şi pentru Carpaţi ?

Piscurile din apropiere trec de 2000 m înălţime. Pe scurt, o regiune unde păstoritul are o tradiţie seculară, una dintre particularităţi fiind trashumanţa. Drepturile localnicilor la pădure şi păşunat sunt stabilite prin „obiceiul pământului”, reguli care prin 1520 au fost fixate şi în scris. Acestea au rămas neschimbate şi după revoluţia din 1789. Printr-o lege din 1837 a avut loc o modernizare, în sensul că s-au constituit două comisii sindicale, cu misiunea de a întregi regulile ancestrale şi de a se ocupa de bunul mers al treburilor. Fiecare comisie are mai multe sate în grija ei. Aşa, de exemplu, comisia pentru aşa numitul pays Soule are în grija ei 15 000 ha de pădure şi păşuni, care aparţin la 43 de comune. Cu întreţinerea a circa 200 km de drumuri şi piste, a clădirilor localităţii Iraty, a echipamentului pastoral etc. sunt însărcinaţi 30 de salariaţi, plătiţi dintr-un buget de circa 30 milioane de franci. Fondul este alimentat din taxe de vânătoare, turistice (drumeţie, schi), exploatări silvice, centrale hidroelectrice etc. La baza organizaţiei pastorale găsim aşa numitele cayolars, în limba bască olha. E vorba de adăposturile şi instalaţiile pentru păstori în timpul verii. Acestea sunt ocupate din mai până în octombrie, perioadă în care se prelucrează laptele şi cresc câţiva porci. Cu alte cuvinte: lucruri bine cunoscute şi celor din Carpaţi! Ariile rezervate păşunatului variază între 100 şi 300 ha. Dreptul 1a stână, ţarc şi terenul de păşunat nu este individual, ci e vorba de un composesorat. Numărul celor îndreptăţiţi este, în medie, de 10 locuitori. Aceste grupe de păstori se străduiesc să fie recunoscute şi ca persoană morală.

4. Păstoritul şi silvicultura: în căutarea unui numitor comun

Întrunirea din Iraty menţionată mai sus a durat trei zile, tematica fiind o gestiune în miezul căreia să stea păstorul, practicile ancestrale şi totodată cerinţele unei gospodăriri durabile, competitive şi echitabile. Echitabile, deoarece pe lângă turmele de oi, are şi ursul dreptul la o existenţă neîngrădită într-o rezervaţie! Să nu mai vorbim de dreptul pădurii. Rând pe rând, participanţii şi-au expus punctele de vedere. Să trecem o parte din ei în revistă.

Franz Dubascq, preşedintele asociaţiei regionale ale comunelor forestiere, a pledat pentru practicile silvo-pastorale tradiţionale. Acestea sunt adaptate mediului înconjurător şi au ca rezultat produse de înaltă calitate. De notat: regiunea Iraty deţine locul doi pe ţară în materie de brânzeturi din lapte de oaie.

Claude Soulas, directorul centrului departamental de creştere a vitelor şi specialist în problemele cu care se confruntă păstoritul, a precizat că 80 % din turmele de oi pasc pe proprietăţi colective, situate în munţi, de unde apare transhumanţa. Această formă de folosire a terenului nu stă în contradicţie cu cerinţele actuale şi rămâne mai departe regulă. Sus-numitul a conchis că, pe alocuri, numărul animalelor depăşeşte cu mult posibilităţile terenului şi că anumite contramăsuri se impun. De altfel, se constată o tendinţă spre specializare, de exemplu fie numai oi, fie numai vite mari, de unde şi necesitatea unor amenajamente specifice, adaptate condiţiilor de pe teren şi obiectivelor urmărite. În acest context nu-i de ignorat existenţa unei populaţii de urşi, amenajamentul turistic, educaţia păstorilor în materie de protecţia mediului înconjurător. Între altele, se mai pune şi problema ameliorării condiţiilor igienice la prelucrarea pe loc a laptelui.

Michel Castan, directorul comisiei sindicatului regional, subliniază caracteristicile şi succesele structurii ancestrale a transhumanţei regionale, practicată încă de vreo 400 de locuitori. Sus-numitul nu trece sub tăcere conflictele – între altele, şi procese – care au avut loc între adepţii transhumanţei şi silvicultori. Una dintre soluţiile de compromis constă în împrejmuiri şi culoare pentru trecerea turmelor de oi.

Paul Verge, şeful Ocolului silvic Oloron insistă asupra incendiilor frecvente, care ruinează pădurile. Acestea ar putea fi în mare parte evitate, de unde apelul la păstori, de a fi mai atenţi; dealtfel, ocolul silvic este dispus de a coopera cu crescătorii de vite.

Didier Herve abordează problema coexistenţei localnicilor şi a turiştilor cu o populaţie de urşi. Acesta este directorul unei aşa numite Institution patrimoniale du Haut-Bearn. E vorba de o organizaţie unică în felul ei, care a luat fiinţă în anul 1994, în urma unui acord cu ministerul protecţiei mediului, cu consiliul regional al proprietăţii particulare, cu autorităţile comunale, cu reprezentanţii păstorilor, cu vânătorii, cu silvicultorii şi cu organizaţiile pentru protecţia naturii. Organizaţia se străduieşte să pună bazele unei acţiuni concertate, în vederea unei gospodăriri optime a teritoriilor din văile Pirineilor, în acest cadru intrând şi parcul naţional din Pirinei. Acordul cu partenerii numiţi mai sus a fost consemnat într-o aşa numită Charte. Deviza întregii acţiuni este „de la confruntare la contract”. Acolo unde mai înainte ar fi fost caz de „moarte de om”, acum domneşte colaborarea. Ţelurile vizate sunt agro-păstoritul, pădurea, vânatul şi … ursul.

Jean-Claude Monin, vicepreşedintele Federaţiei Naţionale a Comunelor Forestiere face tranziţia de la păstorit la silvicultura pădurilor montane. Esenţialul expunerii sale: silvicultorul ar trebui să „iasă din pădure”, adică să coopereze la o gestiune multifuncţională a întregului teritoriu. Propuneri în acest sens sunt de dorit.

Xavier Chauvin, expert în materie de amenajament în regiunea Pirineilor preia tema. Acesta subliniază necesitatea integrării activităţilor silviculturale într-un concept teritorial de ansamblu, un concept care, pe lângă activitatea forestieră, să promoveze şi păşunile, terenurile degradate, să protejeze sursele şi cursurile de apă, terenurile ameninţate de eroziune, într-un cuvânt, ceea ce francezul numeşte espaces naturels.

Următoarele două comunicate au dovedit că silvicultorii sunt deja pe cale „să iasă din pădure”. Francois Chollet, inginer la direcţia silvică regională, a demonstrat, sprijinindu-se pe hărţi, că slujitorii pădurii au instalat dispozitive experimentale la nivel de masiv forestier în regiunile unde prezenţa ursului şi a altor vieţuitoare, demne de protejat, necesită prescripţii speciale. Într-un cuvânt, e o încercare de a integra toate elementele mediului înconjurător într-un tot. Ţelul urmărit este de a determina impactul exploatărilor forestiere asupra datelor de natură ecologică şi peisagistică. Experimentele sunt deocamdată concepute pe o perioadă de 15 ani, dar ar putea servi de model şi altor regiuni.

Claude Rupe, şeful serviciului silvic departamental Pyrenees-Atlantique a aprofundat tema. În ţinutul Haut Bearyz a fost elaborat un amenajament exemplar, aplicat din 1994 în 20 de comune. E vorba de o gestiune globală în spaţiu, care ţine seama de faptul că aceste păduri comunale de munte se disting printr-o valoare biologică excepţională (urs, cocoş negru etc.). Cercetările sunt prevăzute pentru o perioadă de 18 ani.

Nu mai puţin aprinse au fost discuţiile care au urmat, tema fiind competitivitatea şi calitatea, deci într-un cuvânt certificarea, de unde o serie de întrebări: PEFC (Pan european forest certification) sau FSC (Forest stewardship council) ? Care-i rostul certificării ? Publicul francez, altfel ca în Germania, acordă prea puţină atenţie acestui curent de origină anglo-saxonă.

Din discuţii se desprind cele trei categorii de certificare, şi anume: certificarea produselor, care este axată pe originea de natură ecologică a acestora, certificarea întreprinderilor, adică dovada că respectiva întreprindere este în stare să livreze produse care corespund normelor seriei ISO 9 000 (ISO = International Organisation for Standardisation), ecocertificarea, adică dovada că un organism respectă prescripţiile referitoare la protecţia mediului ambiant. În acest caz e vorba de normele ISO 14 001 sau de regulamentul european Ecoaudit. Demn de reţinut: ecocertificarea este cea mai importantă în materie de silvicultură.

Luc Dassonville, director silvo-tehnic, comunică participanţilor că diferitele metode de certificare sunt examinate mai îndeaproape şi în pădurile statului, pe teren activând aproape 1300 agenţi.

Veronique Wormser, ingineră silvică, asigură că administraţia silvică a statului (ONF = Office National des Forets) este hotărâtă să introducă ecocertificarea (seria ISO 9 000). Un prim pas în acest scop îl constituie trei experimente (Vosges, Doubs, Var) de mare anvergură. Se precizează totodată că cele şase criterii stabilite la Helsinki vor servi de îndreptar şi că acestea vor fi aplicate atât în pădurile statului, cât şi în cele comunale. La discuţii ia parte, între alţii, şi Bernard Goury, noul director general al pădurilor statului. Acesta este de părere că, dată fiind complexitatea acţiunilor plănuite, rolurile diferiţilor parteneri ar trebui mai bine precizate. Numai aşa s-ar putea obţine rezultate optime.

Raporturile dintre pădure şi mediul ambiant sunt obiectul unei intervenţii din partea lui Jean Marc Michel, de la direcţia protecţiei mediului. Aceasta este o instituţie din ministerul amenajamentului teritorial. Susnumitul subliniază că pădurii îi revine un loc de frunte în toate proiectele de amenajare totală a teritoriului dat.

5. O cooperare promiţătoare: Charta Comunală

Codul forestier francez prevede că, cităm, „politica de valorificare economică, ecologică şi socială a pădurilor comunale este de competenţa statului”, de unde o contradicţie cu politica de descentralizare, practicată tot de către stat. Pe de altă parte, în ultimele decenii, factorii de decizie (primari, consilieri) din comunele forestiere au început să devină din ce în ce mai mult conştienţi de faptul că pădurea nu-i pur şi simplu o sursă de materie lemnoasă, ci are un rol primordial în existenţa umană. Un fapt descris într-un mod cum nu se poate mai nimerit şi de un coleg român. Cităm: „… vegetaţia forestieră, prin bogăţia şi calitatea sa, a fost şi este un element dominant în formarea oamenilor, a caracterelor, a mentalităţilor, a îndeletnicirilor lor, a structurilor sociopolitice, a vieţii economice şi culturale, a însăşi istoriei. Prin buna administrare … se vor realiza importante venituri la nivelul comunelor (sublinierea ne aparţine)”. În citatul de mai sus e vorba de Ţara Moţilor.

Aceeaşi situaţie şi aceleaşi speranţe şi în Franţa, de unde dorinţa primarilor şi consilierilor de a interveni în materie de administraţie silvică, chiar dacă aceasta este de competenţa statului. Motiv de conflict? Nicidecum! Cine vede cu ochi buni, când are şansa de a împărţi povara cu alţii? Şi care silvicultor are ceva contra, când constată că principiul unei silviculturi durabile şi competitive face şcoală şi în rândurile cetăţenilor ? Cele două părţi şi-au formulat mai întâi punctele de vedere şi atribuţiile, după care au urmat o serie de tratative, cu menţiunea că cei doi parteneri au căzut de acord asupra aşa numitei Charte de la Foret comunale, semnată în 199l de preşedintele Federaţiei Naţionale a Comunelor forestiere şi de directorul general al pădurilor statului. O soluţie ce poate contribui în mare măsură la la promovarea unei conştiinţe forestiere şi în rândurile populaţiei.