Mă bucur că în acest moment unic din existenţa mea pot să îndeplinesc şi o îndatorire de onoare în a evoca personalitatea celui care mi-a fost părinte spiritual şi mentor şi care mi-a dat aripi să mă pot înălţa în profesie. Este ilustrul profesor şi om de ştiinţă IULIU MORARIU, dascăl de mare ţinută morală şi conduită profesională. Cu adâncă recunoştinţă şi în semn de pios omagiu, îmi îndrept gândurile către profesor, cu convingerea că, la înaltul titlu conferit mie astăzi, are o însemnată contribuţie spirituală.

L-am întâlnit prima dată în toamna anului 1948, în calitatea sa de profesor titular al disciplinei de Botanică la Institutul de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc, proaspăt înfiinţat prin reforma învăţământului superior silvic. Am urmărit cu mare interes în calitatea mea de student în anul II (transferat de la Şcoala Politehnică din Bucureşti), prelegerile la cursurile de ”Dendrologie” şi ”Fitopatologie forestieră”, care mi-au deschis calea înţelegerii proceselor complexe ale vieţii plantelor şi a celor ce se desfăşoară la nivel ecosistemic, prelegeri care m-au atras definitiv spre latura biologică a profesiei de inginer silvic.

La Câmpulung Moldovenesc am trăit din plin evenimentele înfiinţării şi devenirii învăţământului superior silvic din Bucovina, depăşind greutăţile inerente la acest început de drum. Am beneficiat de bogata experienţă de viaţă a profesorului IULIU MORARIU, de îndemnurile sale, ca şi de ale altor cadre didactice – modele de conduită morală şi profesională, îndemnuri de a ne îndeplini îndatoririle şi de a ne integra în rigorile stilului academic de muncă, ce definea viaţa universitară, pentru a ne făuri o temeinică pregătire profesională.

Cu multă generozitate şi cu înalt profesionalism ni s-au oferit cunoştinţe care să ne apropie de pădure, de adâncurile ei pline de mister, de durerile şi de rosturile ei.

Apoi, în calitatea mea de asistent al profesorului, în activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică, am beneficiat de directa sa îndrumare, oferită cu multă generozitate. I-am cunoscut bunătatea, spiritul de dăruire, dar şi evenimentele şi circumstanţele care-i însoţeau atât bucuriile, cât şi amărăciunile, pe care ştia să le depăşească cu înţelepciune şi inteligenţă. Dascăl de mare ţinută morală şi conduită profesională, a întruchipat modelul profesorului universitar, prin competenţă, tact pedagogic, modestie, sobrietate şi comportament etic ireproşabil. Prin ţinuta sa academică a inspirat încredere şi seriozitate.

Profesorul a fost dăruit de la natură cu mari disponibilităţi sufleteşti şi intelectuale. A fost dotat cu un fin simţ al observaţiei şi o dezvoltată sensibilitate. A dispus de o mare capacitate de pătrundere şi o deosebită putere de analiză şi sinteză, dublate de o vastă cultură generală.

Cadrul fizico-geografic şi fitogeografic al satului său natal – Zagra Bistriţei, dar mai ales frumuseţea plaiurilor aşternute la poalele Munţilor Rodnei, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, aveau să-i influenţeze opţiunea de mai târziu, studiul plantelor şi să-i marcheze întregul destin. L-au atras plantele, desluşindule procesele de viaţă şi legităţile care stau la baza asocierii lor în comunităţi, în relaţie cu mediul.

După absolvirea Facultăţii de Biologie de la Cluj, nostalgia locurilor natale îl aduce la Năsăud, unde ocupă un post de profesor de Ştiinţe Naturale la liceu, la ”Şcoala Normală” şi la ”Şcoala de Arte şi Meserii”. După trecerea examenului de capacitate – ca primul pe ţară din cei 75 de candidaţi prezenţi, se stabileşte la Sibiu, iar după un an la Bucureşti, ca profesor la liceul de mare renume ”Gheorghe Lazăr”. În anul 1941 ocupă, prin chemare, postul de preparator-conservator la Herbarul Facultăţii de Silvicultură a Şcolii Politehnice din Bucureşti. După numai 2 ani, îşi trece cu un strălucit succes doctoratul în biologie la Universitatea din Cluj. La scurt timp, este numit asistent la Facultatea de Silvicultură de la Şcoala Politehnică din Bucureşti, iar după reforma învăţământului (1948) profesor titular la Institutul de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc, apoi la Facultatea de Silvicultură din Braşov, profesor şi şef al catedrei de “Botanică şi zoologie forestieră”, până la pensionare în anul 1970. A fost numit profesor consultant, conducător de doctorat, la Universitatea din Braşov (1970) şi la cea din Bucureşti (1973), sarcină ce a onorat-o cu deplină responsabilitate.

Încă din primii ani de activitate la catedră, a procedat la modernizarea programei analitice a disciplinei „Botanică”, reuşind ca, într-o perioadă scurtă, să-i definească poziţia în rândul disciplinelor cu contribuţie importantă la lărgirea profilului inginerului silvic cu cunoştinţe biologice temeinice. Profesorul a militat cu perseverenţă pentru lărgirea biologică a profilului inginerului silvic, drept o necesitate atât în desluşirea şi cunoaşterea proceselor complexe ce se petrec în comunitatea de viaţă a pădurii, cât şi în fundamentarea măsurilor silvo-tehnice. Cu forţa cuvântului şi în limita puterilor, a trudit pentru facultate, făcându-şi din ea însăşi rostul şi crezul vieţii.

Bun cunoscător al pedagogiei moderne, îşi concepea prelegerile astfel ca să contribuie la o învăţare graduală atractivă, riguroasă şi accesibilă, calităţi care scoteau în evidenţă vocaţia sa pentru cariera universitară. Prelegerile se caracterizau prin sobrietate ştiinţifică şi se impuneau prin valoarea lor formativă şi educativă.

Discipolii săi, colaboratorii apropiaţi, ca şi foştii studenţi, încă în viaţă îşi amintesc cu plăcere de acel dascăl cu părul albit prea timpuriu, care a reuşit să le transmită, prin prelegeri de nivel academic, nu numai cunoştinţe biologice, ci şi dragostea pentru pădure şi pentru nobila profesie de inginer silvic.

Anii la catedra universitară au însemnat pentru distinsul profesor nu numai ani de împliniri şi realizări fecunde, ci şi acumulări hotărâtoare în maturizarea personalităţii sale. Acumulările încep să rodească mai întâi prin numeroase lucrări didactice (”Botanică generală cu noţiuni de geobotanică”, ”Fitopatologie forestieră”, ”Fiziologia plantelor” ş.a.). Afirmarea definitivă şi consacrarea ca dascăl s-a petrecut odată cu apariţia tratatului de ”Botanică generală şi sistematică” (Editura Ceres 1960, 1965, 1973), lucrare definitorie pentru un domeniu biologic larg, ce evidenţiază concepţia profesorului şi înalta competenţă. Tratatul, primul de această construcţie apărut la noi în ţară pe atunci, prin conţinutul său ameliorat prin redactări succesive, ţine pasul cu progresul ramurilor biologice prezentate, în diferite capitole, într-o concepţie conformă cu cele mai noi realizări în domeniu. A mai publicat, în colaborare, ”Botanică sistematică” (Editura Didactică şi Pedagogică, 1966, 1971) pentru facultăţile cu profil pedagogic şi ”Botanică forestieră (1951) pentru şcolile medii silvice.

Consacrarea în domeniu ca şi autoritatea sa ca om de ştiinţă, unanim recunoscute, se datoresc prodigioasei sale activităţi în cercetare, prin care a îmbogăţit patrimoniul ştiinţei naţionale şi universale cu o operă de largă deschidere şi cu contribuţii remarcabile la lărgirea orizontului cunoaşterii. Stau mărturie cele peste 200 de lucrări elaborate şi publicate, cu caracter taxonomic, fitocenologic, ecologic, corologic, micologic, sozologic ş.a., care au intrat pentru totdeauna în patrimoniul biologiei universale. S-a impus prin rigoare ştiinţifică şi printr-o mare putere de muncă.

Un domeniu în care profesorul a avut realizări remarcabile a fost cel al taxonomiei floristice a tracheofitelor. În perioada activităţii sale încă mai domina ”conceptul de specie biologică” (Mayr, 1963), în care definirea speciei se face pe baza interfertilităţii populaţiilor componente. Persistenţa în timp a acestui concept al speciei biologice este justificată prin aceea că se află în acord cu importanţa ce se atribuie în viziune neodarwinistă fluxului genic şi speciaţiei alopatrice (Judd et all., 1999). Dar separarea speciilor prin testarea interfertilităţii variază foarte mult, între 0 şi 100%, şi ridică unele probleme, astfel că neacordarea rangului de specie tuturor acelor linii evolutive care prezintă niveluri intermediare de interfertilitate ar crea dificultăţi de nedepăşit în taxonomie. Acest specific taxonomic al plantelor superioare îi era bine cunoscut eminentului florist, care acumulase o bogată experienţă de teren şi prelucrase, pentru ”Flora României” vol. I-XIII (1952-1976), genuri de specii care, în mod natural hibridează intens, ca Epilobium sau frecvent – Amaranthus, Medicago şi Malva. De asemenea, contribuie substanţial la realizarea primei lucrări taxonomice de amploare din România asupra genului Quercus (Georgescu şi Morariu 1948), ale cărui specii se caracterizează prin interfertilitate 100%, prin diferenţe între caracterele de adult şi cele juvenile şi, respectiv, printr-o accentuată plasticitate fenotipică, astfel că identificarea unora dintre stejari este deosebit de dificilă. Profesorul dispunea de o largă informare în domeniul geneticii, în problema extrem de complexă privind specia. Menţionăm semnalarea de către IULIU MORARIU pentru prima oară în literatura de specialitate a unor hibrizi: Quercus frainetto x pedunculiflora, identificat în Oltenia, Amaranthus albus x blitoides în Dobrogea şi Cirsium candelabrum x creticum în zona Porţile de Fier, taxoni validaţi ulterior. Prin urmare, IULIU MORARIU realizase că la tracheofite ”conceptul speciei biologice” nu poate fi aplicat cu deplin succes. În ultima perioadă a activităţii sale se dedicase şi trudnicei dar provocatoarei activităţi de identificare a speciilor mici, diferenţiate prin caractere morfologice greu de distins, care însă se transmit prin reproducere uniparentală, datorită autopoleizării, ca în cazul microspeciilor agamosperme (de ex. Taraxacum sp.). Prin urmare, pe parcursul activităţii sale de florist, profesorul se confruntase la diferenţierea speciilor atât cu dificultăţi generate de fluxul genic interspecific intens (la stejari), cât şi cu cele datorate lipsei de flux genic (de ex. reproducătorii uniparentali). Cu toate că genetica era la începuturi, în perioada de vârf a activităţii sale profesorul realizase că, adesea, caracterele morfologice mai accesibile şi de obicei suficiente pentru descifrarea liniilor evolutive pe care le reprezintă speciile, se cer însoţite de unele investigaţii de natură genetică şi respectiv de observaţii privind tipul de înflorire, polenizare, ecologia şi răspândirea geografică, analiza pe teren a unor caractere. Punea mare preţ şi pe asigurarea în herbarul ştiinţific a unui eşantionaj corespunzător, care să redea această variaţie.

Dintre contribuţiile taxonomice se mai pot enumera: ”Contribuţii la cunoaşterea ulmilor” (cu prof. C.C. Georgescu, 1942), ”Sistematica, răspândirea şi întrebuinţările lui Fraxinus ornus” (cu M. Ciucă, 1956), ”Buruienile perdelelor forestiere de protecţie de la Jegălia” (cu D. Parascan, 1961). Se mai ocupă şi de taxonomia unor specii de stejar din România – Quercus robur, Q. virgiliana (1942), Q. frainetto, Q. pedunculiflora (1943) şi Q. cerris (1945). La acestea se mai adaugă şi lucrări cu un caracter mai complex taxonomic – florogenetic – corologic – cenologic, care se referă la: Centaurea, Cirsium, Hieracium (1953), Comandra elegans, Centunculus minimus (1956), Campanula (1965), Dentaria (1969), Viola, Typha, Laxmannii (1979), Hyancinthellaleucophaea (1978) şi Asperula (1979).

A contribuit din plin la îmbogăţirea cunoştinţelor despre flora patriei noastre, prin semnalarea unui număr de taxoni noi: Amaranthus hybridus (1960), Amania verticillata, Polycarpontetraphyllum (1963), Bidens vulgata (1966), Dipsacus strigosus, Saxifraga mutata (1970), Achillea roseo-alba (1978), Taraxacum fulvum (1980) şi Cytospora taxifolia. A mai descris şi alţi taxoni ca Quercus getica (1946), Cirsium x vodicense (1946), Amaranthus x dobrogensis (1952), Sidovia solitaria (1973), Asperula carpatica (1979), precum şi a numeroase varietăţi şi forme la specii din flora autohtonă.

Efectuează cercetări aprofundate asupra plantelor antropofile (sinantropice) din diferite regiuni ale ţării, mai ales în jurul Bucureştiului, din care se desprind concluzii de o deosebită importanţă fitocenologică. În teza sa de doctorat, intitulată ”Asociaţii de plante antropofile din jurul Bucureştiului, cu observaţii asupra răspândirii lor în ţară şi mai ales în Transilvania” (1943), se descriu cenotaxoni noi, care au fost recunoscuţi de specialiştii din ţară şi din străinătate.

Un mare merit îl constituie aprofundarea studiilor floristice şi de vegetaţie pe litoralul Mării Negre, studii care oferă numeroase recomandări privind consolidarea şi înfrumuseţarea falezelor prin plantaţii cu vegetaţie decorativă.

Profesorul IULIU MORARIU are o contribuţie importantă la cunoaşterea vegetaţiei ţării noastre A descris un număr mare de asociaţii, dintre acestea mai mult de 40 subtipuri noi pentru vegetaţia României. Între ele: Amarantho-Chenopodietum albi, Malvetum pusillae (1943), Quercetum pedunculiflorae (1944), Polygonetum momspeiense, Onoperdetum taurici, Elynetum sabulosi (1957), Ecbalietum elaterii, Comvolvuletum lineatus (959), Sambucetum nigrae (1967) ş.a.

În categoria lucrărilor fitocenologice se înscriu şi studii valoroase privind vegetaţia mlaştinilor eutrofe din Ţara Bârsei, cea de pe Măgura Codlei, precum şi cercetările de vegetaţie de la Porţile de Fier ş. a. Prin lucrările de fitocenologie elaborate la un înalt nivel ştiinţific, pătrunse de un ascuţit spirit critic, profesorul IULIU MORARIU se încadrează în pleiada geobotaniştilor de frunte ai patriei noastre, cere-şi leagă studiile de nevoile producţiei, contribuind la rezolvarea unor probleme de mare importanţă economică.

În perioada de activitate de la Câmpulung Moldovenesc a întreprins cercetări în zonă privind flora şi vegetaţia Masivului Rarău, fi tocenozele mixte de la Pojorâta, flora şi vegetaţia rezervaţiilor ştiinţifice din zonă. În studiile de vegetaţie este foarte important, spunea profesorul, să fie corectă determinarea plantelor la alcătuirea releveurilor. În lucrările pe care le consulta, găsea adesea greşeli de acest fel şi protesta vehement: ”Cine nu cunoaşte plantele să nu se implice în studii de vegetaţie”.

Interesul permanent pentru specificul culturii poporului său l-a făcut să se remarce şi ca neobosit cercetător în etnobotanică, fiind şi colaborator la Dicţionarul etnobotanic (1968), o operă valoroasă pentru botanica românească. Era dornic să afle şi să comunice tradiţiile populare la utilităţile plantelor precum şi la superstiţiile legate de plante.

Fiind cunoscut ca un reputat taxonomist, a fost cooptat în colectivul de elaborare a lucrării Flora Europaea (vol. IV – 1976 şi vol. V – 1986) în calitate de consultant (regional adviser) pentru România, calitate onorantă nu numai pentru persoana sa, ci şi pentru prestigioasa şcoală românească de botanică, la formarea căreia are contribuţii importante şi reputatul nostru dascăl.

În publicaţiile ştiinţifice stilul îi era sobru, exprimarea riguroasă, de mare limpezime şi cursivitate logică. În evocarea vieţii unor iluştri botanişti se făcea dovada remarcabilului său talent publicistic, cu figuri de stil, cu mulţi termeni rari, livreşti ce permiteau felurite nuanţări.

A avut şi preocupări în domeniul istoriei botanice, făcând cunoscută prin descrieri captivante şi interesante activitatea unor botanişti ca A.P. Alessi, Florian Porcius şi E. Ţopa. A lămurit cu argumente indubitabile că lucrarea Flora Dobrogei nu este pe deplin opera lui D. Brândză, ci s-a realizat cu contribuţia semnificativă a lui F. Porcius. A fost un vajnic ocrotitor al naturii, activitate concretizată în lucrări publicate în acest domeniu şi prin strădania pentru ocrotirea unor rezervaţii naturalistice şi a unor plante rare. A publicat împreună cu tinerii săi colaboratori ”Ce să ocrotim din natura judeţului Braşov” (1966). Lucrarea a însemnat o bază de placare în dinamizarea acţiunii de ocrotire a naturii în această zonă, cu multe obiective în acest domeniu.

Profesorul IULIU MORARIU a fost o perioadă îndelungată membru în Consiliul Judeţean Braşov al Ocrotirii Monumentelor Naturii şi în Comisia Centrală de Ocrotire a Naturii a Academiei Române, ca inspector onorific. A deţinut funcţia de preşedinte al Societăţii de Biologie Filiala Braşov, până la pensionare.

Este întemeietorul Herbarului Ştiinţific al Facultăţii de Silvicultură Braşov, pentru care a colectat, determinat şi verificat, împreună cu colaboratorii săi, un număr mare de plante şi a iniţiat un larg schimb de material herborizat cu instituţii similare din străinătate. Valoarea unui herbar, în concepţia sa, nu rezultă numai din numărul speciilor şi colilor herbaristice şi al specimenelor de plante rare, ci mai ales din autenticitatea identificărilor. Pentru a-şi îndeplini rolul, colecţia trebuie să fie diversificată prin includerea de taxoni din ţinuturi diferite, începând cu cele din cuprinsul ţării şi continuând cu cele obţinute prin schimburi din alte regiuni.

Activitatea didactică şi ştiinţifică a distinsului botanist trebuie întregită cu cea de cetăţean participant activ la numeroasele acţiuni culturale şi sociale, pe care le-a însufleţit cu prezenţa şi cu exemplul său, dovedind că locul specialistului este acolo unde ştiinţa se îmbină cu practica, unde realizările pot fi înţelese şi însuşite de cei cărora le sunt destinate. Pentru bogata şi prestigioasa activitate de dascăl şi de cercetător desăvârşit i s-au conferit distincţii şi decoraţii.

În relaţiile sale cu studenţii şi colaboratorii, deşi părea un cadru didactic aspru, distant şi intransigent, în realitate era un om cu sufl et cald şi generos, apropiat, cordial, deschis şi corect. Deşi trudea cu spor, mai ales de unul singur, a colaborat cu mulţi cercetători consacraţi, cu tineri cercetători, printre care ne regăsim şi unii dintre urmaşii săi la catedră – subsemnatul ca prim succesor, prof. M. Danciu, prof. Pant. Ularu. Distinşii conferenţiari dr. ing. Dan Gurean şi dr. ing. Adrian Indreica, actualii titulari ai disciplinelor botanice de la Facultatea de Silvicultură din Braşov continuă să dezvolte buna tradiţie în domeniul început de ilustrul nostru dascăl.

Profesorul IULIU MORARIU a fost propus în anul 1985 pentru a fi primit în rândul membrilor Academiei Române, luându-i-se în considerare meritele deosebite în învăţământulsuperior silvic şi în cercetarea ştiinţifică din domeniul botanic. Nu a îndeplinit însă integral condiţiile de dosar, deoarece unii dintre cei chemaţi să facă referiri, plini de venin şi rea credinţă, l-au caracterizat nefavorabil. Profesorul a părăsit această lume în ziua de 8 ianuarie 1989, la vârsta de 83 de ani, cu amărăciune în suflet, aflând cine sunt aceia care au contribuit la nedreapta măsură. Merita din plin să fie membru a al Academiei Române, ca o încununare a prestigioasei sale activităţi şi ca o dreaptă răsplată pentru aportul său la dezvoltarea ştiinţelor botanice româneşti.

L-am preţuit pe profesorul nostru şi l-am respectat, am învăţat de la dânsul şi, mereu îndemnaţi de exemplul său, am pornit pe calea consacrării noastre. După trecerea profesorului în lumea umbrelor şi a tăcerii, am încercat sentimente deprimante, simţind că fără mentor drumurile vieţii ni s-au îngustat. Dar am cutezat să mergem mai departe, aşa cum ne-a cerut-o de atâtea ori. A ştiut să ne ceară, dar a căutat să ne dea cât mai mult. A ştiut să ne insufle cultul muncii, al omeniei şi al demnităţii. A fost un mare OM. Opera sa se va conserva în memoria paginilor scrise şi publicate, în lumea ideilor şi principiilor pe care le-a promovat, dar şi în memoria celor care l-au cunoscut.

^{1 Alocuţiune rostită la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea Ştefan cel Mare Suceava.}

Bibliografie

Danciu M., 2005. Iuliu Morariu ca florist. Conferinţa Naţională de Protecţia Mediului prin Biotehnologii şi a 4-a Coferinţă Naţională de Ecosonogeneză, Braşov, pp. 29-33.

Dihoru G., 1980. Prof. dr. doc. Iuliu Morariu la a 75-a aniversare. Academia R.S. România. Studii şi cercetări. Seria biologie vegetală I, 33(2): 175-177.

Judd W.S., Campbell C.S., Kellogg E.A., Stevens P.F., Donoghue M.J., 1999. Plant systematics: a phylogenetic approach. Sinover Associats Inc., Sunderland, Massachutsetts, 464 p.

Parascan D., Danciu M., 1986. Prof. dr. doc. Iuliu Morariu la 80 de ani. Revista pădurilor 2: 111-112.

Parascan D., 2005. Profesorul Iuliu Morariu – viaţa şi opera. Conferinţa Naţională de Protecţia Mediului prin Biotehnologii şi a 4-a Coferinţă Naţională de Ecosonogeneză, Braşov, pp. 26-29.

Resmeriţă I., 1970. La a 65-a aniversare a naşterii Prof. univ. dr. doc. Iuliu Morariu. Natura 4: 83-86.