Incendiile catastrofale din pădurile Indonesiei, ale Americii de Sud etc., precum şi faptul că pe întreg globul sunt despădurite anual 18-20 milioane ha, dovedesc cu prisosinţă că omul este pe calea cea mai bună de a-şi tăia craca de sub picioare! Acolo unde focul nu-şi poate dezvolta pe deplin acţiunea-i nimicitoare, intervine securea ….

Numai că pe această cracă mai stau şi alţii, în fond întreaga omenire. Nu-i de mirare că atât UNESCO[1], cât şi Uniunea Europeană[2] sunt în căutarea unor soluţii salvatoare, care ar putea asigura existenţa generaţiilor de astăzi, fără a compromite viitorul celor de mâine.

O comisie ad-hoc[3], însărcinată cu investigaţiile, a ajuns la concluzia că nu există decât o singură cale: să nu cerem naturii decât posibilitatea anuală ! Deci nimic nou, căci acest principiu este aplicat de silvicultorii germani de vreo 200 de ani şi-i bine cunoscut astăzi oricărui slujitor al pădurii. Ar fi însă greşit să se creadă că dezbaterile care au avut loc în jurul acestei teme nu au dus la o cotitură, la o nouă orientare. Numai un exemplu. Mulţi teologi au ajuns la convingerea că anumite pasagii din Vechiul Testament trebuie răstălmăcite: omul rămâne mai departe coroana Creaţiei, nu însă în sensul de până acuma, anume că-i îndreptăţit să taie şi să spânzure după bunul său plac.

Ba chiar mai mult, omului îi revine acuma sarcina să-şi răscumpere păcatele prin încercarea de a restabili, cel puţin în parte, „frumuseţea cea dintâi”! Adică acele stări de lucru de pe timpurile când lupii convieţuiau cu mieii, râsul cu căprioarele, berzele cu broaştele, seminţişurile de brad cu cerbii etc., iar toate laolaltă, în bună înţelegere cu omul.

E natural ca cei care se simt chemaţi să participe la o astfel de acţiune, să-şi pună întrebarea: cum şi unde ?! O întrebare la care UNESCO are un răspuns bine chibzuit, anume programul „Man and Biosphere”, adică „Omul şi Biosfera”, pe scurt MAB.

Bazele teoretice ale acestuia au fost fixate, negru pe alb, în decursul timpului[4]; între timp s-a trecut de mult la o acţiune pe teren, în cadrul aşa numitelor „rezervaţii ale biosferei”. Am putea spune că-i vorba de nişte „şantiere” supradimensionale, cu caracter reprezentativ pentru diferitele regiuni geografice ale planisferei. Ele urmează să fie repartizate în mod sistematic pe întreg globul, servind totodată ca model de protecţie, de evoluţie şi de gospodărire echilibrată şi durabilă.

În 1997 participau la proiectul MAB 120 de state; în 85 dintre ele au fost delimitate 337 de rezervaţii, recunoscute ca atare de UNESCO.

Germania, model pentru Europa

Germania a aderat la programul MAB în 1972; cu începere din 1979 sprijină astfel de proiecte şi în afara graniţelor ţării.

Până la începutul anului 1997 au fost delimitate şi recunoscute de UNESCO 13 rezervaţii ale biosferei, totalizând o suprafaţa de peste 12 000 km², ceea ce reprezintă 3,4 % din întreg teritoriul ţării (fig. 1). Socotim că e demn de subliniat faptul că Germania e pe cale de a deveni un model pentru restul ţărilor europene, în special pentru cele din răsărit. Ne gândim în primul rând la rezultatele obţinute şi experienţele câştigate în parcurile naţionale Berchtesgaden şi Bayerischer Wald.

Fig. 1. Harta rezervaţiilor naturale din Germania (cifrele indică suprafaţa, în ha). Sursa: Bundesamt für Naturschutz

Ţinem să precizăm în acest context că, în cadrul unei rezervaţii a biosferei se pot delimita trei zone şi anume:

– un „miez”, caracterizat printr-un minimum de activitate omenească, căruia i se conferă statutul de „parc naţional”;

– o zonă tampon, în jurul parcului naţional;

– o zonă de tranziţie, unde se pot experimenta activităţi umane, de exemplu turism, în concordanţă cu mediul ambiant.

A trece la alte amănunte nu este posibil în această contribuţie; dacă va fi cazul, vom reveni cu altă ocazie.

Note:

[1] Conferinţa de la Rio de Janeiro, 1992

[2] Programul EUROPA 2000

[3]IWorld Commission on Environment and Development, 1987

[4] Action Plan for Biosphere Reserves (1984); Statutatory Framework of the Biosphere Reserves (1995); Seville Strategy for Biosphere Reserves (1995)

d’Oleire-Oltmanns, W., 1997. Nutzung von Forschungsergebnissen für die Zieldiskussion von Schutzgebieten. In: Erdmann, K. H., Spandau L. (eds.). Naturschutz in Deutschland, Verlag E. Ulmer, Stuttgart (Hohenheim), p. 39-50.

Erdmann, K.H., 1997. Biosphärenreservate der UNESCO: Schutz der Natur durch eine dauerhaft-umweltgerechte Entwicklung. In Erdmann, K. H., Spandau L. (eds.). Naturschutz in Deutschland, Verlag E. Ulmer, Stuttgart (Hohenheim), p. 51-69.

Flutur, Gh., 1997. Preocupări ale silvicultorilor suceveni pentru gestionarea durabilă a pădurilor, Bucovina Forestieră, nr. 1, p. 6-11.

Plachter, H., 1991. Naturschutz, Gustav Fischer Verlag – Stuttgart.

Ssymank, A., 1997. Schutzgebiete für die Natur: Aufgaben, Ziele, Funktionen und Realität. In Erdmann, K. H., Spandau L. (eds.). Naturschutz in Deutschland, Verlag E. Ulmer, Stuttgart (Hohenheim), p. 11-38.