Profesorul Adolf cavaler de Guttenberg (octombrie 1839-martie 1917) a condus timp de 35 de ani, începând din 1877, catedra de conducerea şi orga­nizarea silviculturii din cadrul “colii Superioare pentru Cultura Solului de la Viena. In această postură, şi-a pus amprenta asupra întregii activităţi a catedrei, imprimând o înaltă calitate a lucrărilor de cercetare, de învăţământ şi practică. Totodată, a fost rector al presti­gioasei instituţii în anii universitari 1883/84, 1891/92 şi 1898/99. Cu deosebită strălucire, a predat: “Amena- jamentul forestier”, “Organizarea serviciului forestier” şi “Economie forestieră”; începând din 1886, a mai predat şi “Estimaţie forestieră” şi “Dendrometrie”. A fost numit doctor honoris cauza al “colii Superioare pentru Cultura Solului Viena şi al Universităţii din Gissen (Germania). Sunt remarcabile lucrările sale “Manual de amenajarea pădurilor”, ediţia 1903 şi 1911, precum şi “Creşterea şi producţia molidului la altitudi­ni superioare” (1905). In postura de conducător al Asociaţiei Silvicultorilor din Austria, a coordonat, în perioada 13-21 iunie 1897, excursia de studii în Bucovina a acestei organizaţii.

Stenograma procesului verbal privind a 42-a adunare cu deplasare pe teren a silvicultorilor, ţinută la Cernăuţi în 20 iunie 1897.

La punctul I al ordinei de zi, „Raport asupra constatărilor făcute în timpul excur­siei”, dau cuvântul domnului consilier prof. Guttenberg, în calitate de referent.

Prof. Guttenberg: Este o faptă riscantă ca după o excursie de cinci zile, care s-a desfăşurat zi de zi, de dimineaţa de la cântatul cocoşilor şi până la apusul soare­lui, în care timp şi cunoscuta rezistenţă a sil­vicultorilor s-a evidenţiat în agape cole­giale, zic este riscant să vă raportez despre tot ce am văzut. De aceea, chiar de la început trebuie să solicit îngăduinţa dv. dacă se vor ivi unele lacune în cuvântarea mea şi să vă rog ca domnii care vor lua cuvântul la punctul I al ordinii de zi să facă com­pletările necesare.

Domnilor! Dacă un număr de confraţi din aproape toate ţările Austriei se adună pentru a întreprinde o călătorie în Răsăritul îndepărtat al Monarhiei, o călătorie care cu puţine decenii în urmă ar fi fost considerată o mare aventură, dar care astăzi, datorită mijloacelor noastre de comunicaţie nu poate fi privită ca o faptă extraordinară, totuşi dacă colegii se adună pentru a vizita timp de

o săptămână un mare complex forestier, atunci este clar că ţinta nu poate fi decât de a cunoaşte situaţii care în altă parte nu se întâlnesc, de a învăţa din cele văzute pentru a rezolva propriile probleme gospodăreşti, de a ne reaminti de unele întâmplări petre­cute în trecut şi, în sfârşit, de a intra în con­tact cu colegii de breaslă din această provin­cie, de a avea convorbiri cu ei asupra con­diţiilor deosebite de vegetaţie din această regiune. Nu este însă sarcina acestei excur­sii şi a adunării generale de a elogia şi nici de a critica, ci sarcina noastră era, după cum am spus, de a observa şi de a ne încânta la vederea minunatelor masive forestiere şi de a trage foloase din convorbirile purtate cu colegii noştri care au avut amabilitatea de a ni se alătura. Acesta a fost în primul rând scopul şi ţelul călătoriei noastre.

Dar, la începutul vizitei în frumosul ocol silvic Revna, reprezentantul Ministerului de Agricultură – ca for tutelar al Administraţiei Fondului Bisericesc – ne-a rugat să ne expri­măm deschis şi fără reticenţe şi să prezen­tăm opinia noastră în mod obiectiv şi în toată libertatea. Vom urma acestei invitaţii care ne îndreptăţeşte ca pe alocuri să refe­rim în afara cadrului unei stricte dări de seamă. Sarcina mea este mult uşurată de unele împrejurări. Înainte de toate, înda­torirea mea de referent este uşurată de două elaborate care ne-au fost înmânate, din care unul ne dă o imagine foarte instructivă asu­pra administraţiei marelui complex foresti­er, elaborat având la bază situaţii reale şi date statistice absolut certe.

Noi suntem extraordinar de mulţumiţi că ne-a fost dată posibilitatea ca prin inter­mediul acestei lucrări să cunoaştem de la început întreaga situaţie a domeniului forestier în ce priveşte administraţia, folo­sinţele, modalităţile de transport şi în gene­ral toate amenajările existente. Dar am primit şi o a doua lucrare pe care o salutăm cu aceeaşi simpatie şi în care ni se descrie în stil poetic itinerarul acestei excursii, fiind atenţionaţi asupra obiectivelor principale şi a situaţiilor demne de admirat, lucrare care a prevăzut cu multe amănunte momentele mai importante ale excursiei, inclusiv pronosticul vremii. Aceste lucrări vor con­stitui pentru noi o frumoasă amintire şi su­bliniez că ne-a uşurat să fixăm mai bine în memorie cele văzute, căci numai cu propri­ile noastre puteri aceasta ar fi fost imposibil de realizat. Sarcina mea se simplifică şi datorită punctelor ce urmează din ordinea de zi, care dezvoltă principalele probleme gospodăreşti legate de administrarea şi punerea în valoare a acestui fond forestier. Ordinea de zi are drept scop de a canaliza discuţiile asupra diferitelor probleme princi­pale şi ca atare rog, pentru ca să putem răspunde la toate punctele înscrise, să nu se poarte discuţii la punctul I decât asupra problemelor de specialitate. Ca urmare, îndatorirea mea este de a da o privire gene­rală asupra impresiilor ce ne-au rămas în urma excursiei, cât şi asupra modului în care s-a desfăşurat aceasta. Este sigur şi tre­buie să admitem fără nici o reţinere că rezul­tatul excursiei noastre de mai multe zile şi cu diferite mijloace de transport în lungul marelui complex forestier al provinciei Bucovina reprezintă o frumoasă amintire asupra acestor minunate păduri inimagi­nabile şi care nu se pot întâlni în altă parte. Impresia asupra fondului forestier din Bucovina este că avem în faţa noastră o pădure bine întreţinută şi, după cât am avut ocazia să cunoaştem, aceeaşi situaţie este şi în pădurile particulare şi comunale, mai ales în comparaţie cu păduri similare din alte provincii ale Monarhiei. Putem afirma cu toată certitudinea că păstrarea acestui min­unat masiv păduros este pe deplin asigurată, că nu există nici un pericol în această pri­vinţă prin modul cum se execută exploata­rea şi aceasta cu atât mai mult cu cât condi­ţiile staţionale sunt deosebit de favorabile pentru regenerarea pe cale naturală, cât şi pentru producţia de masă lemnoasă. Ne-am convins de asemenea că bogăţia de material lemnos foarte valoros trebuie cât mai mult valorificată, căci lemnul se degradează, în comparaţie cu alte bogăţii naturale ca de exemplu mine, zăcăminte metalifere etc. care nu sunt afectate în ce priveşte volumul şi valoarea lor prin amânarea dării lor în folosinţă. Deci, valorificarea raţională a pă­durii virgine este o necesitate economică în­trucât materialul lemnos este supus degra­dării. Chiar dacă se spune că „pădurea este veşnică, pădurea se menţine veşnic tânără”, aceasta se referă la imaginea pădurii în ge­neral, dar nu la fiecare individ în parte; arborele se distruge, el face loc altora şi este de datoria noastră să folosim această bogă­ţie naturală înainte ca pădurea să plătească tributul naturii iar pentru noi valoarea ei să devină nulă. Darea în producţie a acestor bogăţii este de mare importanţă, atât pentru proprietari, cât şi pentru economie, în ge­neral, şi constituie un mare câştig pentru această provincie. Cine călătoreşte numai cu calea ferată prin Bucovina, fără să aibă ocazia, ca şi noi, să pătrundă în văile împă­durite, rămâne cu următoarea impresie: „Baza întregii industrii din Bucovina şi obiectul principal al transportului pe toate căile ferate este lemnul”. Am observat cu toţii marea importanţă a industiei lemnului pentru această provincie, cât şi pentru înflorirea ei; aţi văzut în ce măsură ţara se populează datorită acestei industrii. Fiecare fabrică de cherestea devine o colonie, o bază a progresului şi a culturii pentru popu­laţia acestei ţări. Fiecare fabrică, şi mă refer la fabrica Ortlieb din Moldoviţa sau cea din Putna sau din Falcău, fiecare în parte constituind un nucleu în jurul căruia se naşte o civilizaţie. Fiecare fabrică înzes­trează localitatea cu case de locuit, cu case muncitoreşti şi cu clădiri pentru instituţii. Chiar numai din acest punct de vedere este de mare importanţă, în prezent şi în viitor, folosirea avuţiei lemnoase prin industri­alizare. Al doilea mare avantaj îl constituie accesibilizarea provinciei prin drumuri, şosele şi căi ferate construite pentru trans­portul lemnului. Acestei împrejurări se datoreşte că am parcurs, în puţine zile, cu calea ferată şi pe drumuri de toate categori­ile această provincie, care în trecut a fost atât de neaccesibilă. Accesibilitatea provin­ciei este legată în cea mai mare măsură de dezvoltarea industriei lemnului, deci de gospodăria silvică şi, ca atare, accesibili­tatea prin mijloace de transport reprezintă un câştig real. Am văzut chiar din prima zi, în drumul spre Stulpicani, modul în care se finisează o şosea forestieră, care desigur că va deservi atât pădurile cât şi populaţia locală. Este evident că acolo unde urmează să se transporte lemnul din pădurea pe care noi de abia am putut-o cuprinde cu ochii din punctele de observaţie, se realizează accesi­bilitatea întregii zone. Este uşor de înţeles că începutul este greu şi, de asemenea, că la darea în producţie a lemnului nu trebuie să aplicăm aceleaşi măsuri cu care sunt obiş- nuiţi silvicultorii dintr-o gospodărie ordo­nată cu vechime seculară. Tot aşa este evi­dent că, în această situaţie, trebuie o gospodărire în mod extensiv, deci într-o formă care nu poate constitui un ideal pen­tru silvicultură. Sarcina importantă a forestierului de aici este de a continua gos­podărirea începută într-un mod mai primitiv şi să tindă spre stadiul pe care noi îl consi­derăm cel mai corespunzător. Se pune deci întrebarea, dacă această utilizare extensivă a lemnului nu se face prea pripit. “i această întrebare s-a pus de mai multe ori. Totdea­una există oameni mai prudenţi, prieteni ai pădurii, cu dragoste exagerată de pădure, care nu înţeleg menirea pădurii şi care cred că trebuie menţinută de dragul ei. Tocmai aici, în Bucovina, pădurea există pentru a aduce folos ţării prin intermediul industriei lemnului şi a căilor de comunicaţii. Am putea spune cu toată convingerea că valori­ficarea actuală a pădurii este mult întârziată faţă de posibilităţile existente. Eu nu aş avea în nici un caz reţinerea să-mi exprim îndo­iala dacă aş fi convins că exploatarea aces­tei bogăţii naturale este exagerată şi că ar exista un pericol pentru menţinerea perma­nenţei pădurii. Aceasta însă nu este cazul, dacă se procedează cu o oarecare prudenţă. Problema menţinerii pădurii nu este actuală şi datorită condiţiilor staţionale foarte favo­rabile regenerării naturale, după cum am mai amintit, cât şi grijii administraţiei observate în toate locurile pentru culegerea seminţelor, producerea puieţilor precum şi pentru conducerea lucrărilor de cultură în general. Administraţia a înţeles bine meni­rea silvicultorului care trebuie să lase moştenire arborete sănătoase şi productive. Am văzut în masivul închis cum se luptă zadarnic tineretul să câştige lumină şi cum natura însăşi crează premise favorabile pen­tru regenerare. Dar şi administraţia se îngri- jeşte să ajute natura şi este sarcina silvicul­torului să acţioneze pe două căi: pe de o parte să folosească corespunzător pădurea actuală şi pe de altă parte să creeze şi să conducă astfel arboretele care să core­spundă exigenţelor viitoare. Noi nu putem prevedea care va fi în viitor necesarul de lemn şi care tipuri de pădure vor fi consi­derate de succesorii noştri ca cele mai potrivite, însă am fi expuşi la reproşuri îndreptăţite dacă nu ne-am strădui să lăsăm moştenire arborete care să nu poată fi folosite integral. Sarcina administraţiei de aici este pe această linie să promoveze regenerarea cu molid, brad şi stejar. Există preocuparea lăudabilă, după cum am văzut în pepiniera de la Pojorâta, că se cultivă zâmbrul, specie foarte corespunzătoare staţiunilor de mare altitudine.

Domnilor, am văzut progresul realizat în general în gospodărire, progres care se poate observa în general în toate ramurile de activitate. In primul rând, vreau să evi­denţiez mijloacele de comunicaţie şi trans­port executate. La construirea de căi ferate şi drumuri s-a lucrat enorm în ultimul timp şi pot afirma că reţeaua de drumuri din ocoalele silvice Revna şi Codrul Cosmi- nului, aşa cum au fost proiectate şi cum se construiesc, este mai bună decât cea din Pădurea Vieneză, căci aici este posibil să se creeze de la început reţeaua cea mai mo­dernă şi mai corespunzătoare. Alt progres îl constituie micşorarea continuă a suprafeţei ocoalelor silvice, ceea ce îngăduie o gospodărire mai intensivă şi trecerea la exploatarea în regie proprie, preconizată de administraţie. Trecerea la exploatarea şi livrarea lemnului în regie proprie, cum este de dorit, presupune să se procedeze şi în continuare la micşorarea suprafeţei ocoalelor silvice.

Cu multă simpatie am luat cunoştinţă de grija pentru cazarea personalului silvic. Imediat ce am intrat în pădurea Fondului din ocolul silvic Revna, am văzut frumoasa casă silvică Sapihora şi am constatat şi în alte părţi activitate similară pentru îmbună­tăţirea regimului de locuit necesar perso­nalului silvic şi aş sublinia grija deosebită pentru crearea de case demne de un silvicul­tor.

Foarte bine se caracterizează în lucrarea prezentată nouă cele trei categorii de păduri şi anume: pădurile de la câmpie, accesibile, cu producţie intensivă şi cultură forestieră înaintată, apoi arboretele de la coline şi, în sfârşit, marile complexe păduroase, neacce­sibile din zona montană. Din aceste cate­gorii am văzut în principal prima şi ultima. Prima categorie am văzut-o în ocoalele sil­vice Revna şi Codrul Cosminului unde arboretele înzestrate cu mijloace moderne de transport se situează la nivelul pădurilor celor mai bine gospodărite. Se promovează, după cum am văzut, stejarul întrucât se con­sideră că fagul, care constituie majoritatea arboretelor, nu va atinge niciodată valoarea stejarului, această specie fiind pe cale de dispariţie; succesorii noştri vor fi foarte mulţumiţi dacă vor moşteni arborete sănă­toase şi frumoase de stejar. A doua cate­gorie, a arboretelor de coline, am văzut-o în unele locuri ca în Vicovul de Sus, Crasna etc. Ne-am mirat mult cum de există în văile accesibile încă păduri virgine. Era de presu­pus ca astfel de păduri să fie exploatate mai intensiv decât s-a întâmplat în realitate. Nu ne-ar fi surprins existenţa acestor păduri seculare la munte, în teren neaccesibil. Dar, nu ne-am aşteptat să le vedem aici, în zona colinelor. Aceasta dovedeşte că nivelul ţării este în curs de dezvoltare, că teritoriul a fost slab populat, căci altfel aceste păduri ar fi avut alt caracter. A produs mare uimire şi excursioniştii au arătat un interes vădit la vederea marilor complexe de păduri secu­lare. În Stulpicani, Falcău, Putna, dar mai ales la parcurgerea călare a Văii Raşca am cunoscut caracterul acestor păduri virgine şi ne-am delectat la vederea lor. Suntem încredinţaţi că nicăieri privirea noastră nu ar fi putut cuprinde masive forestiere mai întinse, peste văi şi munţi, cum ni s-au prezentat de pe înălţimile de la Oglinda şi Măgura Vacii. În măsură mai mică au apărut în această mare întindere de păduri ce aproape nu se putea cuprinde cu vederea, ici şi acolo, parchete mai mari. Aceasta este aici ceva necesar şi de la sine înţeles, căci în

Bucovina nu se poate concepe o gospo­dărire fără existenţa de parchete. Dacă un necunoscător ar trebui să aleagă între par­chetele vechi, în care s-a extras numai cel mai bun material şi care, privit din depărtare, apare aproape închis şi un parchet din ultimii ani, care ne apare gol, de bună seamă că ar opta pentru parchetele vechi. Noi suntem de altă părere, căci numai în parchetele actuale se poate executa împă­durirea, arborii preexistenţi din parchetele vechi neavând valoare pentru regenerare, ba dimpotrivă, stingheresc dezvoltarea viitoru­lui arboret şi ar fi neoportun dacă ar rămâne şi pe viitor în această situaţie. Acest fel de exploatare este aparent mai conservatoare, dar noi considerăm că, dimpotrivă, noile parchete sunt mai corespunzătoare din punct de vedere silvicultural. Să sperăm că şi vechile parchete vor primi înfăţişarea celor noi şi că se va putea valorifica mate­rialul rămas pe picior şi astfel şi aceste suprafeţe să se împădurească şi să devină arborete tinere şi viguroase.

Domnilor! Obişnuim ca atunci când călătorim în ţară străină să îndreptăm atenţia nu numai spre pădure, ci şi spre relaţiile cul­turale. Mi s-a spus cu ocazia ultimei noastre excursii în Saraievo din partea reprezentan­tului administraţiei locale că silvicultorii sunt pionieri ai culturii şi civilizaţiei şi dacă ne amintim de multiplele sarcini ce stau în faţa forestierilor pe această linie, atât în cea mai tânără ţară din cadrul Monarhiei, cât şi aici în Bucovina, trebuie să admitem că afir­maţia conţine mult adevăr. Permiteţi-mi deci, domnilor, să arunc o privire succintă asupra altor probleme de ordin general ce există în această ţară, în măsura în care am putut lua la cunoştinţă în cele câteva zile. Chiar în prima noastră zi de călătorie până la ocolul silvic Revna, am văzut modul cum este folosit pământul pentru cultura agri­colă, cum sunt aşezate şi întreţinute gospodăriile, situate în general în grădini, între grupe de arbori bine îngrijiţi, care dau un aspect plăcut peisajului. Aceleaşi aspecte le-am putut vedea şi în călătoria pe calea ferată. Ne-am convins că situaţia economică este de pe acum satisfăcătoare şi că se va dezvolta în viitor şi putem afirma că Buco­vina sub conducerea guvernului va progresa şi mai mult. Aceasta datorită mai ales ferti­lităţii solului care favorizează cel mai mult această ţară. Cea mai mare parte a Buco­vinei se pretează pentru folosinţe agricole şi silvice intensive. Fiecare dintre noi a obser­vat cât de luxuriant se dezvoltă vegetaţia chiar în zona de munte. Incontestabil, cul­tura pajiştilor poate fi mult extinsă, căci solul corespunde şi în acest scop. Dacă am afirmat că staţiunea este foarte fertilă, tre­buie să admitem că şi aici, ca şi în altă parte mai există şi inconveniente. In ce priveşte cultura forestieră în zona montană, şi în special păşunatul, trebuie procedat cu multă prudenţă, căci solul, atât de favorabil vege­taţiei, este predispus alunecărilor şi eroziu­nilor. Am avut ocazia să vedem astfel de situaţii concrete în multe locuri. Amintesc numai eroziunile de pe versanţii sudici ai Văii Câmpulung. Desigur că sunt şi multe alte locuri în pădure favorabile agriculturii, însă la alegerea şi folosirea lor trebuie pro­cedat cu multă prudenţă. Există şi multe locuri care ar fi fost mai bine să rămână împădurite. Mă gândesc la versanţii goi şi erodaţi de la Muncel, lângă Pojorâta, care ce-i drept oferă un peisaj romantic. Ero­ziunea care transformă solul fertil în pământ nefolositor se poate combate numai prin împădurirea grabnică şi, în legătură cu aceasta, amintim că versanţii de la Muncel fiind pe cale de a fi împăduriţi constituie un început promiţător.

Multe mai sunt de executat în Bucovina în ce priveşte drumurile, mijloacele de comunicaţie şi regularizarea râurilor. In această privinţă există probleme grele în Bucovina. “i aici se poate constata că ceea ce este pe deoparte favorabil, pe de altă parte produce neajunsuri. Unde avem sol bun avem drumuri rele şi viceversa. In primul rând, cade în sarcina conducerii acestei Provincii să procedeze la dez­voltarea reţelei de drumuri şi la regu­larizarea râurilor; dar o parte din aceste sarcini cad în seama Fondului Bisericesc, mai ales că nu se poate aştepta ca populaţia lipsită de mijloace să contribuie în acest scop.

Cred că după ce acum doi ani am făcut o excursie similară în Bosnia şi Hertzego- wina, la care au participat şi mulţi dintre cei prezenţi, ar fi oportun să fac o comparaţie între cultura forestieră şi modul de gospodărire în general în cele două Mri. Mă voi referi numai la câteva aspecte pentru a nu lungi expunerea. In primul rând, trebuie să remarc că caracterul pădurii seculare din Bosnia este altul decât cel de aici. Aceasta se datoreşte structurii diferite, dar mai ales caracterului carstic al solului din Bosnia, fapt ce solicită atenţie mărită la valorifi­carea pădurilor virgine. In Bucovina alta este situaţia din acest punct de vedere, dar mai ales există aici condiţii excelente pentru regenerare. Călătorul care străbate Bosnia, întâlneşte în primul rând pădure sub formă de tufărişuri, căci 50 % din suprafaţa împă­durită reprezintă păşuni împădurite cu arborete din această categorie. In Bucovina lipseşte acest tip de pădure. Numai în puţine locuri am văzut aspecte oarecum similare, ca de exemplu în Valea Câmpulug, ţinut cu vechi aşezări omeneşti.

“si în pădurile particulare şi comunale am văzut multe arborete cu aspect de codru re­gulat; chiar dacă nu este gospodărit în mod exemplar, se poate spune că mulţumitor. Comparaţia în această privinţă între aceste două Mri desigur că nu este în defavoarea Bucovinei. Se poate afirma însă că ambele Mri se trăduiesc să progreseze pe multiple planuri şi în special în silvicultură.

Foarte îmbucurător este în Bucovina interesul pentru cultura forestieră, manifes­tat în special de primarii ţărani ai comunelor, care pretutindeni ne-au primit cu multă amabilitate.

Dacă îmi este permis să caracterizez pe scurt excursia noastră, trebuie să remarc că am fost foarte avantajaţi, nu numai prin spri­jinul concret din toate părţile, dar şi de starea vremii care este foarte schimbătoare în luna iunie, aici în Bucovina. Am fost cruţaţi de Jupiter Pluvius, am avut parte de timpul cel mai frumos, ne-am bucurat de cele mai splendide dimineţi, din care cauză am fost foarte receptivi la frumoasele pei­sagii oferite de câmpiile şi pădurile bucovi- nene. Ca puncte deosebite, memorabile, ale excursiei noastre, amintensc călătoria de la Câmpulung la Valea Putnei, drumul călare pe Valea Raşca până la Oglinda şi călătoriile vesele pe calea ferată forestieră, cu fru­moase peisagii şi impresii, care vor rămâne de neuitat pentru noi toţi.

Primirea care ni s-a făcut de către repre­zentantul Guvernului, de către cei ai Admi­nistraţiei Fondului Bisericesc, de către industriaşii ale căror întreprinderi le-am vi­zitat, cât şi de către colegii localnici, a fost cât se poate de cordială şi prietenească. Con­semnăm şi participarea populaţiei la excur­sia noastră. Simpli primari ca cei de la Stul- picani, Câmpulung şi alţii, ne-au salutat căl­duros şi au arătat un interes vădit pentru acţiunea noastră. Este desigur foarte îmbu­curător că în această Eară, unde industria lemnului reprezintă o chestiune vitală, po­pulaţia cea mai simplă să ne simpatizeze şi să ne vină în întâmpinare cu multă înţelegere.

Ne despărţim cu convingerea că am văzut lucruri fromoase, îmbucurătoare, cu dorinţa ca această Eară – nu cea mai mică 60 perlă între Mrile Monarhiei noastre – să se dezvolte puternic, frumos şi înfloritor.

Forestier superior W. H. Nitsche. Întrucât nimeni dintre participanţi nu ia cuvântul, permiteţi mie, un umil forestier, să-mi expun unele păreri izvorâte din practi­ca mea de silvicultor (neexistând steno­gramă se redă cuvântarea în rezumat – n. tr.).

Vorbitorul porneşte de la faptul că Saxonia, care se poate considera leagănul silviculturii moderne, se situează şi în prezent pe poziţii înaintate în ce priveşte îngrijirea arboretelor şi intensitatea silvicul­turii. Faţă de venitul net al pădurilor de stat saxone, care este de 26-30 florini/ha, cele mai multe gospodării silvice din Germania şi din Austria nu realizează decât jumătate sau chiar mai puţin. Venitul net al pădurilor Fondului Bisericesc nu reprezintă decât 1/10 din cel indicat mai sus. Venitul net ridicat al pădurilor saxone se datoreşte în primul rând industriei forestiere foarte dezvoltate, a folosirii foarte intensive a produselor princi­pale şi secundare, producerii de sortimente superioare şi utilizării forţei hidraulice. În prezent, se foloseşte apa pentru transportul materialelor lemnoase, urmând ca treptat să se creeze o reţea de drumuri forestiere. Este surprinzător faptul că în Bucovina nu s-a folosit de la început transportul pe apă, un mijloc foarte ieftin, ci s-a început constru­irea drumurilor pe toate văile principale. În marile fabrici de cherestea, acţionate de forţa aburului, se foloseşte numai material preţios, pe când lemnul calitativ inferior rămâne în parchete. În Saxonia se folosesc absolut toate sortimentele, prelucrate în instalaţii acţionate hidraulic. Din materialul inferior se produce lemn de celuloză, dogărie, lemn strunjit etc. Acest stadiu de dezvoltare se va dezvolta şi în Bucovina mai târziu, dar poate că s-ar recomanda ca de pe acum să se folosească forţa apei în loc de cea a aburului. În ce priveşte tratamentele

aplicate şi modul de exploatare în pădurile Fondului, acesta este corespunzător, având în vedere suprafaţa mare de păduri bătrâne care trebuie exploatate. S-a făcut totul pen­tru valorificarea masivelor şi, în special, se aduce toată admiraţia pentru activitatea depusă la construirea drumurilor forestiere. Este de părere că sarcina Administraţiei este să dezvolte reţeaua de drumuri şi şosele forestiere şi să preia în regie proprie exploatarea şi valorificarea lemnului şi, implicit, să dobândească în proprietate instalaţiile industriale care astăzi sunt în mâna patronilor. In ce priveşte crearea de noi arborete, vorbitorul este un adept hotărât al pădurii pure de molid, specie care pro­duce volumul cel mai mare de lemn şi care, în viitor ca şi în prezent, va fi cel mai cău­tat. In acest scop, ar fi necesar ca la apli­carea tratamentelor să se creeze linii somiere late de 9 m, ca acelea din Saxonia. Cu toate că în discuţiile de pe traseul excur­siei unii au considerat ca o aberaţie, totuşi asigură pe cei prezenţi că succesul remarca­bil al silvicultorilor saxoni se datoreşte şi culturii molidului în succesiuni de tăieri independente, delimitate de astfel de linii somiere. Obiecţiunea că se pierde mult teren productiv, nu poate fi luată în considerare faţă de marile avantaje obţinute. Vorbitorul prevede o dezvoltare frumoasă a pădurilor, mai ales că se conturează o majorare a preţurilor şi, implicit, o creştere a venitului net şi a concluzionat prin următoarele cuvinte, care au fost primite aprobativ: „Dacă Bucovina ar fi fost a noastră, nu am fi gospodărit altfel”.

Director silvic H. Brettschneider. Antevorbitorul mi-a reproşat că aş fi con­siderat o aberaţie individualizarea succesiu­nilor de tăieri în pădurile bucovinene prin linii somiere late de 9 m, ca acelea care s-ar fi executat în Saxonia cu cele mai bune rezultate. La aceasta trebuie să remarc că eu îmi menţin părerea, căci aceste păduri sunt situate mai mult la munte şi după cum aţi remarcat, nu există pericol de doborâturi de vânt şi rupturi de zăpadă sau chiciură, nici pericolul unui atac de insecte sau incendii de pădure şi, în această situaţie, amplasarea unor linii somiere de 9 m lăţime nu are nici un temei practic şi ar reprezenta o adevărată risipă a suprafeţei de pădure. Astfel, văile şi culmile constituie delimitări naturale a parcelarului şi, totodată, a succesiunilor de tăiere care trebuie divizate numai pe ver- sanţii lungi, prin linii parcelare cu lăţimea de 3-5 m. Fără să subestimăm necesitatea succesiunilor de tăieri într-o gospodărie mai intensivă, nu avem nevoie de liniile somiere late, căci înşiruirea corespunzătoare a tăie­rilor o realizăm cunoscând condiţiile staţionale, structura arboretelor şi acţiunea negativă a factorilor climatici, în special a vântului. Alta e situaţia în pădurile situate la câmpie, unde liniile somiere sunt folosite şi ca drumuri pentru trasportul lemnului: acolo procedăm la individualizarea succesiunilor de tăieri. Mult lăudata gospodărie forestieră saxonă se explică prin industrializarea acelei ţări şi, implicit, prin existenţa unei bune pieţe de desfacere a lemnului la preţuri ridicate, însă aceasta nu se potriveşte cu situaţia prezentă a pădurilor din Bucovina. In afară de aceasta, majoritatea silviculto­rilor austriaci nu sunt de acord cu rezultatele atât de lăudate ale tăierilor rase şi cu arboretele pure de molid. Noi suntem adepţii arboretelor amestecate şi ne stră­duim să realizăm aceasta nu în mod şablon, prin tăieri rase cu regenerare artificială, ci prin aplicarea de tratamente adecvate, după cum ne indică staţiunea şi structura arboretelor. Noi nu suntem adepţii, ca şi majori­tatea silvicultorilor din Germania de Sud, ai gospodăriei şablon care se practică în Saxonia. Că onoraţii noştri vecini realizează venituri mari, este mai puţin meritul lor şi se explică prin preţurile mari existente şi prin debuşeul favorabil produselor lemnoase. În regiunile industrializate ale Boemiei şi Moraviei realizăm venituri apropiate fără să abandonăm idea creării de arborete de amestec pe grupe şi buchete care, după pă­rerea noastră, reprezintă tratamentul natural ideal.

Inspector silvic Reuss. Este oare­cum simptomatic faptul că, la fel ca şi antevorbitorul meu, nemijlocit mi-am ales pentru discuţii aceleaşi două puncte din expunerea domnului forestier superior Nitsche. Cred că şi în Austria există deplină claritate asupra liniilor somiere late; eu cunosc că în condiţii grele se amplasează linii somiere late de 9 m şi chiar mai mult, dar nu sunt convins că amplasarea lor cu această lăţime este oportună şi necesară în toate cazurile. Reproşul că se face risipă de suprafaţă se poate remedia prin plantări de specii rezistente la vânt, dar pentru majori­tatea cazurilor şi situaţiilor sunt suficiente linii somiere mai înguste. Orografia locală determină lăţimea şi eu nu sunt de acord a se stabili anumite lăţimi normate pentru liniile somiere. Colegul Nitsche a dat întâ­ietate molidului în lucrările de împădurire; şi în această privinţă nu sunt întru totul de aceeaşi părere, căci practica din pădurile Austriei a arătat că de fapt molidul dă rezul­tate bune numai în amestec cu bradul. Din punct de vedere al rentabilităţii, molidul se situează pe locul întâi, dar bradul posedă o mai mare rezistenţă, are mai puţini dăună­tori, este expus la mai puţine pericole, posedă o putere mai mare de regenerare, fiind mai longeviv, proprietăţi pe care le-am cunoscut şi preţuit acum doi ani în pădurile din Bosnia. ^ai aici, în pădurile seculare din Carpaţi, bradul se evidenţiază printr-o pro­porţie mai mare de lemn de lucru şi o rezis­tenţă sporită împotriva putregaiului roşu. Admit deci că, cel puţin pentru perioada de tranziţie, trebuie acordat bradului, în lucrările de regenerare, o valoare egală cu cea a molidului.

Consilier Dimitz. Desigur că toţi sil­vicultorii din Austria mulţumesc colegului lor din Saxonia pentru prezenţa sa la această adunare şi pentru faptul că a aprofundat atât de mult problematica excursiei noastre. Trebuie să fim satisfăcuţi că el, care provine dintr-o ţară foarte civilizată, el însuşi fiind silvicultor, ne-a spus: „Dacă noi am fi fost nevoiţi să facem silvicultură în Bucovina în aceste condiţiuni, atunci nu am fi putut face altfel decât aţi făcut-o voi”. Pentru aceasta trebuie să-i fim foarte mulţumitori. Aş dori să fac câteva observaţii chiar pentru domnul Nitsche; în legătură cu folosirea forţei hidraulice la transportul lemnului prin plu­tire s-a dezvoltat mult şi s-a fundamentat ştiinţific în ţinutul Alpilor şi, de asemenea, şi plutăritul s-a organizat exemplar şi este folosit în multe zone. În ultimul timp, s-a produs o cotitură în această privinţă şi s-a abandonat folosirea apelor pentru trans­portul lemnului. S-a ajuns astfel la trans­portul lemnului pe uscat datorită unor con­siderente legate mai ales de protecţia tere­nului. Plutitul are urmări care se manifestă nefavorabil asupra solului la o exploatare mai puţin atentă. Avem regiuni în Austria unde administraţia de stat a oprit plutitul, fiindcă torenţialitatea a luat proporţii, fiind necesare măsuri de protecţie. În Bucovina se foloseşte plutitul şi plutăritul numai pe Valea Bistriţei Aurii; acolo însă alta este situaţia decât în bazinul Sucevei şi Moldovei. Este un adevărat noroc pentru acest ţinut că nu s-a exagerat cu transportul lemnului pe apă şi că s-a decis de la început să se transporte lemnul din pădure pe calea ferată şi pe drumuri. Chiar domnul prof.

Guttenberg a arătat în expunerea sa că atât solul împădurit, cât şi cel neîmpădurit este supus alunecării. Dacă aici, în locul căilor ferate pe care transportul se derulează în linişte şi fără greutăţi, s-ar fi organizat plutăritul, am fi văzut în multe locuri alunecări, care desigur că nu ne-ar fi bucu­rat. Administraţia Fondului a procedat judi­cios în acest caz, organizând de la început transportul lemnului pe drumuri şi căi fe­rate.

Inginer constructor Sychrowski (Viena). Folosirea apei pentru transportul lemnului s-a discutat până acum în mod aprofundat. Ar fi trebuit să se execute în prealabil o regularizare a respectivelor cur­suri de ape, ceea ce se va face în viitorul îndepărtat. De asemenea, nu se are în vedere forţa hidraulică pentru acţionarea instalaţi­ilor industriale. Râurile Moldova şi Suceava sunt foarte capricioase, întrucât ambele bazine au substrat aluvial, pe timp de secetă se poate trece cu piciorul prin aceste râuri. Din cauza acestui debit scăzut, în anumite perioade activitatea industrială ar trebui să se reducă la 1/10, ceea ce ar fi, pentru o fa­brică mare de cherestea ca cea proiectată lângă Rădăuţi, foarte nefavorabil. In viitor, se vor aduce îmbunătăţiri şi maşinii cu aburi, care va avea mereu întâietate. In ţinu­tul Alpilor, forţa hidraulică şi-a găsit o folosire mai bună, şi anume în scop elec­trotehnic. Acolo se transformă forţa hidra­ulică în electricitate, în care scop s-au con­struit mari uzine de unde se transportă ener­gia electrică şi se distribuie la consumatori.

La punctul II al ordinei de zi: “Amenajarea întinselor masive de păduri seculare cu precizarea că şi în viitor se vor exploata arborete bătrâne”, repartizate perioadelor următoare, se referă ing. inspec­tor silvic A.Bohm.

Inspector silvic A. Bohm. Intrucât prin expunerile domnilor antevorbitori am intrat în tema a III-a din programul dezba­terilor pe ziua de astăzi, mi-aş permite înainte de a face legătura cu problemele analizate până în prezent, să tratez despre orânduirea în spaţiu, organizarea succesiu­nilor de tăiere, volumul lucrărilor geode­zice, calitatea lucrărilor taxatorice etc. şi să elucidez unele chestiuni fundamentale şi importante pentru lucrările de amenajare, anume tratamentul şi ciclul de producţie. In legătură cu tratamentul, care trebuie săcon- stituie ţelul final al străduinţelor gospo- dăreşti în pădurile virgine aşi dori să-mi exprim părerea subiectivă că în ce priveşte arboretele de brad ăn amestec, idealul gospodăresc este aici, fără discuţie, trata­mentul codrului grădinărit modificatîntr-o formă oarecare sau a codrului cu tăieri pro­gresive, care tratamente ne asigură în sufi­cientă măsură regenerarea pe cale naturală. Aplicarea acestui tratament este legată de anumite condiţii preliminare de ordin gospodăresc care trebuie realizate în preala­bil. Dacă ne imaginăm arboretele montane, mai ales în regiunea bradului aşa cum erau acum circa 20 de ani şi chiar mai puţin, găsim nesfârşite păduri bătrâne constituind un singur complex de aceeaşi vârstă, între­pătrunse ici-colo de goluri sau arborete mai tinere, create mai ales de factori de mediu nefavorabili. Arboretele care se prezintă ca păduri bătrâne conţin însă toate clasele de vârstă în diferite proporţii, aşa precum există în pădurea virgină, care nu este altce­va decât un codru grădinărit. Ar fi deci cel mai indicat să urmăm acest exemplu dat de natură şi să păstrăm pădurea veşnică. Alta e situaţia în arboretele pure de molid ce ve­getează pe şisturi cristaline, acolo nu se poate aplica tratamentul grădinărit. Printr-o exploatare grădinărită am produce degradarea totală a arboretelor de molid, deoarece această specie nu suportă preju­diciile de exploatare. Aici se vor aplica în viitor benzi înguste în margine de masiv, în locul parchetelor mari din prezent, cu regenerare naturală prin însămânţare în marginea masivului, completată pe cale arti­ficială. Privind fugitiv o pădure virgină, vedem o suprafaţă compactă de arborete bătrâne. Exploatarea acestora în mod gră­dinărit, cum se practică de ciobani, de pro­ducătorii de potasă sau de către deţinătorii de joagăre care folosesc numai lemnul cel mai bun şi mai sănătos, nu aduce nici o modificare acestei păduri. Aceasta fiind neaccesibilă, orice gospodărire ordonată este imposibilă, din lipsă de căi de comuni­caţie, ca atare pădurea este inabordabilă, ea este nevalorificabilă. Accesibilitatea este greu de realizat; din cauza cheltuielilor mari, nu se poate realiza în prezent o reţea de drumuri care să pătrundă în toate văile. Din acest motiv, trebuie valorificate arboretele situate în apropierea fabricilor, şi anume acelea care conţin cel mai mare volum pe suprafaţa cea mai mică. Tăierea rasă, în forma cea mai primitivă, devine re­gulă, de nevoie. Acesta este primul succes al gospodăririi şi pădurea virgină şi-a schimbat acum aspectul în parte; în ce priveşte vârsta, ea se prezintă ca pădure bătrână şi cu arborete de 1-20 ani. Imposibilitatea exploatării lemnului celui mai bătrân, ori­unde s-ar găsi, ne sileşte la tăieri anticipate, pentru a nu produce prejudicii prea mari, precum şi pentru a rezerva arborete viabile pentru viitor. Aceste tăieri anticipate sunt limitate de necesitatea de a repartiza arborete exploatabile ultimelor perioade de amenajare. Din cauza tăierilor anticipate practicate, apare alterat ciclul de producţie ideal adoptat şi, totodată sensibil micşorat, astfel că, de exemplu la vârsta de tăiere fixată la 120 ani, la finele primului ciclu de producţie, se taie de fapt arborete cu vârsta de 100 ani şi abia în al doilea ciclu se realizează vârsta fixată. Dar cine ar avea intenţia să discute în prezent situaţia ciclu­lui de producţie, când în faţa noastră se află arborete multiseculare ? În viitor nu se vor mai cultiva arborete de brad în amestec în care să se găsească exemplare de 500-600 de ani, aşa că putem lăsa în toată liniştea urmaşilor noştri rezolvarea problemei ciclu­lui de producţie. De altfel, îmi apare ca oportun scăderea ciclului de producţie din cauza fertilităţii extraordinare a staţiunii şi la timpul său, când se vor aplica tăieri de îngrijire, desigur că se va revizui acest ciclu de producţie stabilit în prezent în mod arbi­trar. Datoria noastră este ca să ne îngrijim ca şi urmaşii noştri să dispună de arborete bătrâne în suficientă măsură. În această privinţă nu trebuie să avem temeri cât timp ocrotim bradul, căci lui îi datorăm min­unatele arborete pe substrat de gresie.

În ce priveşte progresul gospodăriei, acesta depinde de realizarea accesibilităţii cu mijloace de transport şi este evident că această acţiune se poate desfăşura numai în mod succesiv, dată fiind întinderea mare a suprafeţei acoperite cu pădure. Prima condiţie pentru aplicarea unui codru gră­dinărit ideal este accesibilitatea integrală a pădurii. Această accesibilitate lipsea şi tre­buia să realizăm reţeaua de transport fără grevarea rentei; contractele încheiate au cointeresat pe antreprenori, determinându-i să construiască mijloacele de transport pen­tru aprovizionarea cu materiale lemnoase a propriilor fabrici de cherestea. Perioada scurtă a contractelor, în cele mai multe cazuri 10 ani, nu a dat posibilitate propri­etarilor de fabrici să construiască de la început instalaţii de transport stabile, însă ţelul principal s-a realizat: majorarea apre­ciabilă a rentei. Perioada scurtă de investiţie a capitalului particular ne-a silit să repar­tizăm spre exploatare mari suprafeţe cu pădure şi să menţinem tăierea rasă pentru a nu submina prosperitatea antreprenorilor şi implicit de a nu cauza reducerea rentei forestiere. Treptat, odată cu majorarea ven­iturilor realizate din produsele pădurii, s-a intensificat influenţa ocoalelor silvice asupra executării de către negustori a mijloacelor de comunicaţii şi în ultimul timp, Administraţia Fondului Bisericesc. A preluat în mod deliberat executarea căilor de transport în pădure şi a celor care fac legătura cu pădurea, Această acţiune o con­siderăm bună căci Fondul se găseşte în situ­aţia de a amortiza investiţiile în 30-40 ani şi în consecinţă poate realiza lucrări de cali­tate, ceea ce n-ar fi fost în stare antre­prenorii din lipsă de capital şi a perioadelor contractuale scurte. Prin deschiderea pădurii cu o reţea densă de drumuri, Fondul îşi asigură a rentă forestieră mai mare, poate să treacă la exploatarea în regie şi la o gospodărire mai fină. Vom putea amplasa numeroase guri de exploatare, vom putea părăsi tăierile rase în arboretele de brad şi vom trece la aplicarea unui tratament grădinărit modificat; prin aceasta vom face economii la lucrările de împădurire căci regenerarea pe cale natu­rală, pe lângă că este gratuită, dar garan­tează menţinerea pădurii. La alegerea trata­mentului grădinărit modificat nu vom fi confruntaţi cu probleme noi, căci arboretele în care mai de mult s-au extras arborii până la dismetrul de 25-30 cm, nu sunt rare şi se prezintă în prezent ca păduri bine închise.

Tratamentele rudimentare aplicate până nu demult, influenţează lucrările de amena­jare care trebuie să ţină seama de realitate pentru a se putea aplica. Despre amenajarea ocoalelor de şes cu tratamente fine şi gospodărire superioară, nu ne ocupăm în acest referat. Trebuie să ne mulţumim cu ce am realizat până în prezent.

Pentru ocoalele de munte a trebuit să dezvoltăm, în baza experienţei acumulate, un procedeu de amenajare corespunzător situaţiei locale. Inceputul s-a făcut în anul 1876 în Ocolul silvic Straja, unde s-au ame­najat circa 19000 ha în baza instrucţiunilor în vigoare pentru pădurile de stat. In anul următor s-a terminat lucrarea cu rezultate bune dar cheltuielile mari n-au stat în nici un raport cu veniturile ocolului. A reieşit necesitatea de-a simplifica lucrările de ame­najare. Instrucţiunea carpatină care a urmat, a uşurat în mare măsură lucrările prin faptul că a permis folosirea hărţilor de stat major 1/25000 pentru proiectarea parcelarului de gestiune şi schiţarea unor detalii şia impus măsurători geodezice numai la ridicări în plan a suprafeţelor decenale. Experienţa ne­a arătat că acest procedeu cuprindea anu­mite lacune din cauza impreciziei materi­alului cartografic cât şi din schiţarea cu prea mare largheţe a diferitelor particularităţi ale arboretelor; de asemenea lipsea legătura cu ridicarea în plan a Provinciei şi nu erau excluse erorile de calcul la stabilirea suprafeţelor. A trebuit să trecem la un pro­cedeu mai intensiv şi în baza unei triangu- laţii anticipate, să stabilim limitele succesiu­nilor de tăieri pentru întreg ocolul silvic şi de asemenea delimitarea arboretelor bătrâne. După necesităţi se fixează în con­tinuare parcelarul de gestiune şi parchetele pentru deceniul următor. Acest procedeu permite o cartare şi măsurare exactă a suprafeţelor, oferă o vedere de ansamblu asupra întinderii şi localizării în spaţiu a arboretelor bătrâne şi pregăteşte amenajarea definitivă la momentul oportun.

Costul lucrărilor de amenajare pentru un complex forestier atât de întins are o pon­dere importantă şi trebuie vegheat să nu se producă cheltuieli inutile. In prezent cheltu­ielile pe hectar pentru amenajarea potrivit instrucţiunilor carpatine modificate se ridică la cca 70-90 cr., pe când amenajarea defini­tivă costă 1,5 fl., iar un amenajament proviziriu conform instrucţiunii carpatine costă 50 cr. Pe măsură ce gospodărirea va deveni mai intensivă prin dotarea cu căi de transport şi lucrările de amenajare vor deveni mai precise şi mai pretenţioase şi se vor putea prescrie măsurile gospodăreşti pe care le considerăm ideale sau pe acelea care se vor defini ca atare în viitor.

În ţara în care s-a născut amenajamentul, în Germania, exista teama de lipsă de lemn fapt care a determinat realizarea primului amenajament. Noi – şi cred că v-aţi convins – suntem departe de lipsa de lemn, pe noi nu ne îndeamnă această teamă, noi suntem stimulaţi de năzuinţa cinstită de a crea ordine în gospodărire.

Director silvic Brettschneider. Sunt întru totul de acord cu afirmaţiile antevorbitorului meu. Noi, silvicultorii, tre­buie să tindem mai ales în cazul unui dome­niu atât de întins ca cel al fondului bis­ericesc să se creeze printr-o reţea de dru­muri bine gândită, condiţii favorabile pentru a gospodărire raţională, în care scop să se delimiteze parcelarul de gestiune şi succe­siunile de tăieri. Însă, pentru a nu se stânjeni desfăşurarea gospodăririi şi pentru a se real­iza mijloacele financiare în vederea constru­irii instalaţiilor de transport, şi întrucât ridi­carea în plan şi descrierea parcelară vor necesita mulţi ani, este indicat să se întocmească un plan de gospodărire provi­zoriu în baza proiectelor existente pentru livrarea lemnului. Acest plan este urgent necesar atât pentru lucrările silvice cât şi pentru raţiuni financiare. În acest mod am procedat la amenajarea unor mari masive forestiere în Galiţia, iar procedeul s-a dovedit foarte bun. În ce priveşte problema executării reţelei de transport de către Fondul Bisericesc ca proprietar sau de către cumpărătorii de lemne, consider din motive culturale şi financiare, că este mai bine să se execute de către proprietarul de pădure după un plan şi program unitar. Fondul Bisericesc dispune de importante rezerve de materiel lemnos, dacă acestea se vor gospodări raţional şi implicit pe fonduri băneşti, a căror plasament este cel mai raţional în aceste investiţii. Executarea de către comer­cianţii de lemne a unor astfel de instalaţii costisitoare, ar fi posibilă în următoarele condiţii: 1) să se încheie contractul de livrarea lemnului pe cel puţin 20 ani; 2) să se execute reţeaua de drumuri după anumite normative; 3) după expirarea contractului cumpărătorul să fie despăgubit pentru insta­laţiile executate la un preţ pauşal. Nu pot fi de acord cu modul cum se procedează în Bucovina căci ceea ce câştigă statul prin neexecutarea instalaţiilor, pierde desigur de două ori la preţul lemnului, căci un antre­prenor nu poate lucra cu o dobândă mai mică de 10 % în cazul contractelor pe 10 ani. În ce priveşte gospodărirea în viitor a arboretelor din imediata apropiere a oraşului Cernăuţi, arborete care se compun în principal din fag, nu pot fi de acord căci nu se va realiza ţelul gospodăresc prevăzut şi anume: „crearea arboretelor de amestec în majoritate cu răşinoase”. În condiţii asemănătoare, foarte favorabile pentru fag, lucrez de mai bine de 15 ani în ţinutul carpatic din Moravia, în pădurile baronului Laudon. Cu toate că imediat după prima tăiere de însămânţare s-a introdus prin plan­taţie şi semănături molidul şi bradul, puieţii vegetând foarte bine în primii trei ani, după care au fost copleşiţi de seminţişul natural de fag. Cu mare cheltuială au fost degajaţi puieţii de răşinoase prin îndepărtarea fagu­lui, care s-au refăcut abia după câţiva ani. Dar după alţi doi ani au apărut lăstarii de fag fiind necesară o a doua degajare. Pentru realizarea unor arborete de răşinoase în amestec în pădurile din Moravia, foarte asemănătoare cu cele din Bucovina, s-a dovedit corespunzător executarea de benzi tăiate ras pe o lăţime de 25-30 m şi regene­rate artificial. Benzile se alătură tot la 4-5 ani. La introducerea bradului este necesar să i se dea un avans de cel puţin 6 ani prin însămânţarea sub masiv înainte de exe­cutarea primei tăieri în ochiuri. După tăierea definitivă bradul trebuie degajat şi de asemenea trebuie înlăturat fagul şi de intro­dus în locul lui specii de molid şi de larice. Pâlcurile şi grupele existente de fag trebuie menţinute pentru a se crea pe această cale arborete de amestec în buchete. Bradul şi molidul vegetează cu acest tratament în margine de masiv şi sub adăpost lateral foarte bine şi cred că acest mod de cultură ar fi potrivit şi în Bucovina în vederea real­izării arboretelor de amestec în majoritate cu răşinoase, căci condiţiile sunt asemănă­toare cu cele de la noi. In cazul acestui trata­ment este necesar să se dividă actualele suc­cesiuni de tăieri care sunt foarte mari în înşiruiri mai mici, corespunzătoare noilor guri de exploatare. Aceasta este posibil întrucât reţeaua de drumuri este destul de densă şi sigur că costul exploatării va fi mai mic comparativ cu tăierile de regenerare executate în prezent. Eu sunt un adept vechi şi un apărător al codrului grădinărit, la care trebuie incluse şi tratamentele de regener­are, şi-l aplic în toate cazurile unde există condiţii favorabile. Dar noi silvicultorii nu trebuie să-l aplicăm în mod şablon şi să-l generalizăm forţat, aşa cum, din păcate, s-a întâmplat cu tăierile rase. Noi trebuie să urmărim gospodărirea arboretelor şi să aplicăm tratamentele cele mai adecvate, corespunzător staţiunii şi structurii pădurilor. Numai astfel vom fi în măsură să creem arborete de amestec într-o grupare naturală.

Director forestier din centrală Hufnagel. Domnilor! Cu adevărată bucurie am ascultat cuvântarea domnului inspector silvic Bohm. După cele ce am văzut, aş fi crezut că şi în viitor se intenţionează să se aplice tăierile rase. Se pare că în prezent nu este posibil alt mod de gospodărire deoarece pădurea este neaccesi­bilă şi producţia este în mâna negustorilor. Acţiunea întreprinsă de dotare cu drumuri este o condiţie de dezvoltare în viitor, pen­tru a da mână liberă amenajistului şi sil­vicultorului. Acolo unde molidul formează arborete pure nu este posibil un grădinărit şi trebuie aplicate tăieri rase. Astfel de arborete pure sunt însă rare, majoritatea arboretelor de molid sunt în amestec cu brad, la care grădinăritul se poate aplica fără dificultate. In această privinţă nu există şablon, însă unde natura ne îndrumă printr- un seminţiş bogat de brad, trebuie să prim­im acest dar cu multă mulţumire. S-a spus de către domnul inspector Bohm că acest tratament este aplicabil. Din păcate n-am văzut astfel de arborete. Unde în trecut s-au făcut numai extrageri, avem în prezent arborete frumoase de răşinoase; unde însă s­a mers până la evacuare totală, prin tăieri rase urmate de regenerări artificiale, va trece mult timp până ce puieţii plantaţi vor deveni exploatabili. Dacă însă la gospo­dărirea grădinărită negustorul este silit să preia arborii tineri pe care el de fapt îi refuză, atunci se comite o greşeală căci se îndepărtează elementele tinere, viguroase şi se înlocuiesc cu puieţii care vor deveni exploatabili după un ciclu de producţie. După ce mi s-a comunicat că actualul mod de gospodărire constituie un provizorat, mă simt satisfăcut şi iau cu plăcere la cunoştinţă că aceste tăieri rase sunt copiii unei nece­sităţi. In ce priveşte vânzarea lemnului pe suprafaţa, cred ca este interesul silvicultoru­lui ca aceasta forma sa nu se aplice, deoarece ar constitui un regres.

Inspector general silvic Krutter. Sa-mi fie permise unele observaţii lămuri­toare. Procedeul actual de gospodarire a acestor întinse masive forestiere consta în depistarea, prin intermediul lucrarilor de amenajare, a acelor arborete care, datorita poziţiei lor în spaţiu, trebuie prevazute la taiere din raţiuni impuse de organizarea amenajistica viitoare: în zona acestor arbo­rete se proiecteaza instalaţiile de transport. În ceea ce priveşte amplasarea şi executarea instalaţiilor de transport, se pare ca exista o mica neînţelegere, caci aceasta amplasare nu este pe deplin în mâna negustorilor. În Bucovina avem foarte mult de lucru în acest domeniu încât ocoalele silvice nu au putut face faţa singure în toate cazurile. Ar fi tre­buit sa sistam taierile daca am fi refuzat colaborarea negustorilor, însa instalaţiile principale le construieşte Fondul în regie; eu ma refer la ceea ce am vazut în timpul excursiei. În prezent, Fondul cheltuieşte pentru drumuri peste 100.000 de florini anual. Trebuie însa sa recunosc ca în prima perioada a deschiderii masivelor virgine, aceste instalaţii nu s-au executat întotdeau­na în mod ireproşabil; aceasta însa nu se va mai repeta. În ce priveşte vânzarea pe supra­faţa, daca ar fi sa se aplice, atunci numai în situaţiile unde am fi copleşiţi de preluarea materialelor exploatate, unde ar fi neaparat necesara evacuarea masei lemnoase din par­chetele foarte mari şi unde totodata ar fi necesara angajarea suplimentara a unui per­sonal numeros care sa înghita în acelaşi timp majoritatea veniturilor realizate. Cred ca în aceasta privinţa putem fi fara grija, caci desigur nu se va merge prea departe.

Consilier prof. cav.de Guttenberg. Doresc să ridic o problemă ce prezintă interes pentru punerea în valoare a codrului secular. Este vorba de mărimea admisibilă a posibilităţii care va fi adoptată pentru perioadele următoare. S-ar putea crede că datorită nivelului actual al tăierilor s-ar întrezări un pericol pentru viitor. Din partea specialiştilot nu se va ridica o astfel de prob­lemă şi în această privinţă părerea mea este că această îngrijorare nu are nici un temei. Este fals dacă se afirmă că intervenţiile mai puternice în arboretele bătrâne s-ar face în detrimentul viitorului. Nu domnilor, avem aici de a face cu excedente uriaşe, cu rez­erve de masă lemnoasă neutilizată şi prezentul foloseşte în plus ceea ce trecutul n-a valorificat. Vă rog să luaţi în consider­are că în locul fiecărui hectar de codru sec­ular care se exploatează, ia naştere un hectar de pădure tânără, viguroasă, care realizează creşteri mari în comparaţie cu vegetaţia lip­sită de creşteri din codrul secular; dar se realizează un câştig şi în ce priveşte rezis­tenţa pădurii, căci nu este nici o îndoială că un arboret cu 50 % arbori putrezi nu este la fel de rezistent ca un arboret tânăr şi vig­uros. Din acest punct de vedere trebuie aprobată valorificarea cât mai grabnică a arboretelor bătrâne. După datele ce ne stau la dispoziţie, în pădurea seculară există, în medie pe hectar o masă lemnoasă folosibilă de 230 m³. Acest volum va fi depăşit în viitor căci arboretele în vârstă de 60-80 ani vor conţine o masă mai mare, astfel că pro­ducţia nu va scădea în comparaţie cu cea actuală. Mai târziu vor dispare şi în Bucovina gaterele late pentru buştenii cu diametru mare, dar arborii groşi nu conţin şi materialul cel mai valoros. În ce priveşte ciclul de producţie, recomand să se reducă la 100 ani, căci sunt convins că în admirabilele condiţii de vegetaţie de aici, o perioadă de 100 ani este satisfăcătoare a se crea şi a se lăsa moştenire arborete cu masă de calitate. O valorificare mai rapidă este justificată şi din acest punct de vedere. Nefondată este şi temerea că materialul nu se va putea vinde. Negustorii sunt amatori întotdeauna de mai mult material decât de mai puţin căci întreprinderile de aici sunt rentabile numai dacă lucrează în stil mare. Trebuie să recunoaştem, că acei industriaşi care au îndrăznit de la început să investească capital, au dovedit oarecare curaj. Aici, unde înainte nu exista nici un fel de industrie a lemnului, crearea unor investiţii în stil mare, reprezintă meritul acestor industriaşi. Impotriva valorificării prea rapide a masei lemnoase pledează suprafaţa prea mare a parchetelor de regen­erat şi crearea pentru viitor a unui raport echilibrat al claselor de vârstă, deasemeni şi considerentul că preţul scăzut al lemnului pe picior se va majora sensibil în viitor. După părerea mea, majoritatea arboretelor bătrâne ar trebui valorificate în circa 2 perioade, respectiv în 40 ani. In acest mod n-ar fi exclus ca suprafaţa acestor arborete să se regenereze în mod corespunzător, rămânând pentru exploatare în perioadele viitoare pe lângă resturile de arborete bătrâne şi actualele arborete de vârstă mijlocie şi tânără care există în proporţie de 30% din suprafaţa totală, după cum ne arată raportul claselor de vârstă comunicat nouă în broşura “Administraţia şi Gospodărirea pădurilor Fondului bisericesc”. La sfârşitul primului ciclu de producţie vor veni în rând de exploatare parte din arboretele nou cre­ate. Pentru întocmirea planurilor de pro­ducţie, consider îndreptăţit şi justificat de situaţia de aici, de-a se folosi numai suprafaţa, cum de fapt se procedează în prezent. Este evidnet aă aici nu se poate întocmi amenajamentul cu toată fineţea după cum este indicat pentru pădurile de stat. In special aş răspunde la întrebarea dacă proiectatele succesiuni de tăieri trebuie delimitate de pe acum cu linii somiere late şi anume că nu consider absolut necesar şi că ar fi indicat ca parcelarul de gestiune să se sprijine pe cât posibil pe orografie: văi, înălţimi, vârfuri, culmi etc. Deschiderea în continuare a parcelarului poate fi lăsat pe viitor. În această privinţă nu este oportun să anticipăm. Cu această ocazie aş recomanda în mod insistent să se părăsească parchetele cu suprafaţă mare care s-au amplasat în mod fortuit pentru a se veni în întâmpinarea antreprenorilor şi să se prevadă pentru fiecare instalaţie mai multe locuri de exploatare, divizate în parchete mai mici. Aceasta presupune ca pădurea să devie accesibilă până în fiecare vale chiar cu dru­muri mai puţin pretenţioase decât cele con­struite pe văile principale şi în această priv­inţă sunt întru totul de acord cu ceea ce s-a spus înainte. De altfel există intenţia de a se construi drumuri secundare mai rudimenta­re, bifurcaţii de la şoselele forestiere de pe văile principale care să permită o dispersare mai mare a tăierilor şi eventual să se execute tăieri anticipate în acele parcele care până în prezent nu au venit în rând de tăiere. Cu aceasta ajung la problema nediscutată până în prezent care se referă la punerea în val­oare a arboretelor repartizate perioadelor următoare. Consider că pe lângă exploatarea suprafeţelor decenale este bine să se execute şi tăieri anticipate în arboretele destinate deceniilor următoare. La aceste tăieri nu tre­buie extras cel mai bun material, ci dim­potrivă cel mai rău, arborii declasaţi, iar materialul cel mai bun să fie rezervat pentru viitor. Această propunere se referă atât la valorificarea în mai mare măsură a masei lemnoase valoroase care n-ar rezista încă mult timp cât şi la pregătirea regenerării pe cale naturală a acestor arborete. În acest fel regenerarea naturală se poate dezvolta încât la data exploatării se vor găsi în parchete numeroşi puieţi preexistenţi viabili. Acest procedeu implică un amestec în organizarea de viitor a suprafeţelor decenale, dar con­sider aceste tăieri anticipate cu atât mai jus­tificate cu cât prin această valorificare se realizează venituri suplimentare necesare investiţiilor ce se fac în prezent şi care vor deservi perioadele următoare, deci reprezin­tă un plasament avantajos pentru capitalul bănesc. În sfârşit, vreau să revin la obiecţi- unea îndreptăţită că n-ar fi indicat de a se trece brusc de la structura actuală a codrului secular la tăierile rase. Domnilor! Exploatarea acestor păduri seculare nu se poate în nici un fel compara cu tăierea arboretelor bătrâne de la noi, după a căror tăiere rămâne o suprafaţă absolut ghoală. Aici am găsit pretutindeni regenerări şi buchete de arbori sub etajul arboretelor bătrâne; acestea constituie nuclee ale viitorului arboret şi astfel putem spune: tratamentul actual al acestor arborete nu este o tăiere rasă!

Inspector silvic Heidler. După explicaţiile date cu care sunt pe deplin de acord, nu am multe de adăugat. Cu ocazia excursiei am observat că în arborete există numeroase doborâturi de vânt care nu se pot valorifica. Avia după construirea instalaţi­ilor de transport ar veni în vedere exploatarea acestui material. La noi în Vest s-a putut valorifica materialul din rărituri abia după înfiinţarea unei puternice industrii de celuloză, ceea ce a ridicat considerabil venitul pădurii. Prin instalaţii industriale similare s-ar putea valorifica şi aici acest material care zace în pădure.

Consilier Dimitz. S-au făcut aici numeroase şi valoroase propuneri, dar din cauza timpului înaintat nu se pot analiza în amănunt cum ar fi de dorit. Din păcate nu suntem în măsură să prelungim dezbaterile noastre. Îmi permit totuşi să abordez pe scurt două puncte şi anume să mă refer la spusele onorabilului coleg director Aufnagel care s-a opus cu hotărâre tăierilor rase şi a militat cu termitate pentru trata­mentele cu regenerare naturală, încât fiecare silvicultor şi iubitor al pădurii s-a simţit încântat şi satisfăcut la auzirea acestor cuvinte. Căci ar trebui să nu fi silvicultor dacă nu te simţi atras către acel tratament ideal pe care noi îl preţuim. Dar faţă de condiţiile existente aici, nu pot accepta întru totul punctul său de vedere. El s-a referit la condiţiile care există în ţinutul meu natal, în Krain, la situaţia arboretelor din domeniul principelui Auersperg. Acolo există numai arborete de brad şi fag şi este de înţeles că domnul Hufnagel la poziţie hotărâtă împotriva a tot ce se numeşte tăiere rasă. Acolo, formaţiunea carstică este predomi­nantă. Nici nu există altă posibilitate decât de a se decide pentru tratamentele pre­conizate de domnul director Hufnagel. Aici în Bucovina avem de a face şi cu arborete pure de molid. Din păcate n-am avut ocazia să vizităm în timpul excursiei noatre aceste formaţiuni de pădure seculară. Dacă domnul Hufnagel ar fi văzut arboretele pure de molid atunci de bună seamă cănu ar fi avut acelaşi punct de vedere. Convingerea mea este că molidul nu se poate gospodări ăn alt fel şi se procedează cel mai corect dacă se ţin parchetele cât mai curate. Aş dori să adaug câteva cuvinte în legătură cu vân­zarea pe suprafaţă. ^ai înaceastă privinţă domnul Hufnagel s-a declarat adversar con­vins al vânzării pe suprafaţă fiindcă stă pe poziţia că nu se poate tăia ras. În această ptivinţă doresc să amintesc că şi la vânzarea pe suprafaţă se pun anumite condiţii, adică ce anume nu trebuie tăiat, şi este sarcina unui control riguros a exploatării: de-a veg­hea ca ceea ce nu trebuie tăiat să rămână de fapt în parchet. Aş vrea să amintesc de asemenea domnului Hufnagel, cât de enor­mă şi abrutizantă este munca de inventariere a materialelor lemnoase în parchetele din Bucovina. Există ocoale silvice în care la 80.000 exemplare se stabilesc dimensiunile şi clasa de calitate. Nu există nici un dubiu că această muncă are o influenţă nefastă asupra personalului silvic. Pe de altă parte trebuie să ne trăduim, în prezent, să atragem personalul silvic şi să-l îndrumăm spre problemele de natură silvică, să se pre­ocupe cât mai mult de cultura pădurii. Dacă s-ar aplica vânzarea pe suprafaţă s-ar câştiga pentru cultura forestieră o mare parte din personal, adică cam jumătate din personalul de pază. Vreau să afirm încă odată că vân­zarea pe suprafaţă nu este un lucru hotărât, ci s-a pus numai în discuţie.

Urmează punctul III al ordinei de zi:

“Transporturile forestiere în Bucovina”, re­ferent ing. Opletal.

Punctul IV al ordinei de zi: “Regenerarea respectiv împădurirea par­chetelor din pădurea seculară cu luarea în considerare a condiţiilor staţionale în Bucovina”, referent insp. silvic Sperlbauer.

Inspector silvic Sperlbauer. Acţiu­nea de împădurire se desfăşoară în pădurile Fondului după cum este relieful: la câmpie, deal şi munte. La munte se practică tăieri rase, iar în celelalte zone se aplică tratamen­tul codrului cu tăieri progresive cu regener­are pe cale naturală cu completări unde este cazul. In regiunea de şes şi la deal, veg­etează specii foarte valoroase din care pe primul loc se situează stejarul. La munte, regenerarea se referă în special la răşinoase. Referatul nostru se va ocupa în principal cu pădurile situate la munte, care din totalul de 230.592 ha, ocupă o suprafaţă de 184.767 ha, respectiv 80 %. Suprafaţa parchetelor anuale, repartizată pe văi, este următoarea: pe Valea Bistriţei Aurii 265 ha, pe Valea Moldovei 1380 ha, pe Valea Sucevei 952 ha, în total 2597 ha, suprafaţă care constitu­ie un vast câmp de activitate forestieră. Aceasta însă nu este totul. După cum prob­abil că s-a observat în timpul excursiei, pădurea Fondului este întrepătrunsă de întinse suprafeţe de păşune, pe culmi sau pe platouri, care totalizează 16.108 ha. Parte din această suprafaţă fiind degradată prin păşunat, urmează să fie împădurită de organele Fondului pentru a fi salvată de la totala degradare şi pentru a fi înglobată la pădure. Administraţia Fondului are sarcina de a depista păşunile degradate şi de a le împăduri. Aproape fiecare şef de ocol are în raza sa de activitate astfel de cazuri şi se preocupă de aceste probleme dificile. După această scurtă digresiune, mă întorc la tema noastră şi arăt că suprafaţa decenală de 2597 ha prezintă deosebiri după intensitatea exploatării. Acolo unde pe lângă lemnul moale de lucru se valorifică şi lemnul de foc, avem de a face cu tăieri rase propriu- zise, dar în majoritatea cazurilor nu se foloseşte lemnul de foc şi după extragerea lemnului de lucru, rămân în parchete arbori diseminaţi sau grupaţi, răspândiţi mai mult sau mai puţin uniform până la consistenţa 0,3, pe lângă multe alte resturi de exploatare. Faptul că în această pădure sec­ulară cu un volum brut de 500-700 m³/ha se valorifică numai 180-250 m³/ha ca lemn de lucru, rămânând în parchet resturi de arboret şi alte materiale în volum de circa 400 m³/ha, ilustrează influenţa acestor rămăşiţe asupra regenerării respectiv asupra reîmpă- duririi, influenţă care este atât favorabilă cât şi dăunătoare. Aspectul pădurii seculare este foarte diferit şi la fel sunt şi condiţiile pen­tru regenerarea naturală. După exploatarea unui arboret echien cu consistenţă plină, rămâne un parchet curat fără regenerare, pe când într-un arboret cu consistenţa 0,6, fie că este consecinţa unor repetate doborâturi de vânt sau a unor extrageri anticipate, se va găsi după exploatare un bogat seminţiş na­tural care se poate considera o împădurire gratuită. Indiferent dacă este aplicabilă tăierea grădinărită sau dacă după exploatare mai rămân arbori care produc o regenerare naturală, situaţia este favorabilă chiar pentru molid. În trecut când nu exista în Bucovina un comerţ dezvoltat şi câteva joagăre satis­făceau necesarul de cherestea a populaţiei locale, negustorii erau foarte pretenţioşi la preluarea lemnului de lucru; se cumpărau atunci numai arborii cei mai buni cu diametrul de bază până la 40 cm, mai târziu până la 35 cm şi la începutul anului 1880 până la 30 cm, după care s-a coborât la 25 cm. Exploatându-se în această condiţie, au rămas totuşi în parchet multe doborâturi, rupturi şi arbori deterioraţi, astfel că la începutul anului 1881 administraţia Fondu­lui a impus la contractarea vânzărilor, dimensiunea de 18 cm. Exploatarea prin extracţie practicată în anii anteriori a pro­movat regenerarea naturală dar a avut deza­vantajul că pădurea nu şi-a găsit linişte, s-a îngreunat evidenţa tăierilor dar mai ales ne­a lăsat moştenire întinse suprafeţe de acest fel cu mult material de evacuat, care este greu vandabil datorită costurilor ridicate de manipulare şi a calităţii inferioare a lemnu­lui. Trebuie să mai adaug că arborii rămaşi în parchet n-au rezistat insolaţiei şi vântului şi s-au prăbuşit, necontribuind la regener­area naturală ba din contra, au îngreunat accesul în parchet şi lucrările de împădurire. La contractările mai mari, cumpărătorul era interesat să folosească cât mai mult insta­laţiile de transport construite de el şi să extragă din parchete în timp scurt întreg materialul valorificabil. Dacă s-ar impune cumpărătorului să execute extrageri grăd­inărite şi abia după 8 ani să facă tăierea definitivă pentru a asigura regenerarea natu­rală, faptul ar avea drept consecinţă o reduc­ere a preţului de vânzare din cauza duratei mai mari de amortizare a instalaţiilor con­struite şi de asemenea a preţului mai mare de manipulare, fără să se asigure pe deplin regenerarea naturală; la aceasta contribuie şi interesele divergente manifestate de cumpărător cât şi de proprietar. Astfel s-ar pune problema dacă lemnul de lucru şi de foc s-ar fasona în regie şi s-ar preda cumpărătorului loco drum, cff sau fabrică. În acest caz ar fi posibil să se aplice în mai mare măsură tratamentul grădinărit şi să se folosească anii de sămânţă care aici se repetă tot la 4 ani. Cât timp administraţia Fondului nu poate introduce exploatarea în regie, rămâne ca valorificarea parchetelor decenale să se facă, ca până acum de către cumpărător şi în continuare să urmeze împădurirea suprafeţelor exploatate. Pentru împădurirea suprafeţelor exploatate şi cos­tul acestor lucrări, are importanţă modul cum s-a făcut curăţirea parchetelor. De remarcat că lucrătorii localnici nu pot deprinde aşezarea crăcilor şi vârfurilor în şiruri pe panta cea mai mare, cum se obişnuieşte în provinciile apusene şi deci trebuie să ne obişnuim, în pădurile de munte, cu aşezarea în grămezi. De câţiva ani s-a abandonat arderea resturilor de exploatare din cauza pericolului de incendiu şi al degradării litierei. Din suprafaţa amintită de 2597 ha, circa 30 % s-a regener­at pe cale naturală astfel că rămâne de împă­durit anual pe cale artificială circa 1700 ha de către 14 ocoale silvice, revenind circa 120 ha suprafaţă redusă de fiecare ocol. Împădurirea suprafeţelor s-a făcut prin însămânţări şi plantaţiuni şi se prezintă mulţumitor după constatările făcute în ultimii ani. În majoritate s-au executat însămânţări şi anume în Valea Bistriţei şi Moldovei până la 80 % din suprafaţă, în Valea Sucevei până la 60 %, pe când plan- taţiuni numai 20, respectiv 40 %. Ca metodă s-a folosit în ultimii ani pe scară mare, însămânţarea cu molid pe zăpadă şi pe întreaga suprafaţă. Această metodă s-a abandonat din cauza unor defecţiuni şi se practică numai în mică măsură, dar trebuie să remarc că există câteva arborete foarte reuşite rezultate prin aplicarea acestei metode. Mult mai răspândită este însămânţarea în ochiuri şi la cioată cu dis­tanţa între cuiburi de 1,5-2,0 m. Rezultatele au fost bune dacă s-a semănat în teren pregătit şi s-au plivit şi secerat la timp buruienile şi ierburile copleşitoare. Împă­durirea se execută aproape exclusiv în gropi şi anume în parchetele neîmburuienite cu puieţi de 2-3 ani cultivaţi în pepiniere iar în parchete îmburuienite cu puieţi bine dez­voltaţi, repicaţi de 3 şi 4 ani. Laricele se plantează ca puiet de doi ani necepicat pen­tru completări în arborete tinere, iar pinul în mod excepţional, pe staţiunile proprii aces­tei specii. De mai mult timp se acordă atenţie şi se cultivă zâmbrul care găseşte staţiuni prielnice în ocoalele silvice Vatra Dornei, Iacobeni, Pojorâta, Vatra Moldo- viţei, Straja, Seletin, unde vegetează bine în anumite zone cu altitudinea de la 1000-1600 m. Producerea puieţilor de zâmbru se face în culturi libere, cu rezultate mai slabe, sau în lăzi de cultură, ca la ocolul pojorâta, cu reuşită mai bună. Puieţii se repică la 2 ani şi se plantează la 4-5 ani. Pentru împădurirea parchetelor situate la altitudini mai mari şi a păşunilor degradate care urmează a fi înglo­bate la pădure, se aplică cercetările făcute de profesori Wiesner şi dr. Cieslar privind influenţa altitudinii asupra necesarului de lumină şi a eredităţii, în care sens am cules seminţe de la arbori situaţi la mare altitu­dine şi am înfiinţat pepiniere volante în zona respectivă. În felul acesta am aplicat rezultatele cercetărilor în producţie. Acestea fiind zise, îmi mai rămâne să-mi exprim părerea că reîmpădurirea parchetelor în suprafaţă de 2600 ha anual în pădurile Fondului este pe deplin asigurată, datorită condiţiilor staţionale nedegradate din pădurea carpatină, a anilor bogaţi în semi­nţe, a regenerării naturale şi a măsurilor luate pentru împădurirea artificială.

Director silvic Brettschneder de­clară că datorită timpului înaintat renunţă la prezentarea referatului pe această temă, pe care îl va pune la dispoziţia redacţiei.

Inspector silvic Reuss. Binecuvân­tatul codru secular al Bucovinei poate fi valorificat nuami printr-o exploatare ordo­nată. Pentru lumea silvică, această noţiune are iz amar, însă aici nu este cazul căci reîm­pădurirea se execută conştient şi ţine pasul cu suprafeţele exploatate. Având în vedere condiţiile staţionale favorabile, va trebui să se dea întâietate şi în viitor tratamentelor cu regenerare naturală, iar cea artificială prin semănături şi plantaţii va trebui să se aplice numai la completări, la crearea arboretelor amestecate şi la împădurirea păşunilor. În ce priveşte alegerea speciilor, se recomandă ca specii de bază bradul, molidul, fagul şi ste­jarul, care să constituie arborete în amestec şi pe staţiuni corespunzătoare. Nu pot înţelege lipsa laricelui între speciile compo­nente unui arboret. L-am întâlnit de două ori, o dată lângă Câmpulung şi a doua oară la Codrul Cosminului şi n-am constatat că nu ar exista condiţii de dezvoltare favora­bile în pădurile din Bucovina, fiind de dorit ca laricele să fie introdus pe scară mai largă. În calitate de adept şi militant pentru selecţii în silvicultură, îmi permit să atrag atenţia că lăsarea în parchete a arborilor bătrâni, fără valoare, cu vârful uscat şi cu putregai roşu, constituie o piedică pentru regenerare căci aceşti arbori trebuie eliminaţi pentru a fi împiedicaţi să se reproducă. Consider indi­cat din punct de vedere cultural, înde­părtarea resturilor de exploatare pentru a se asigura crearea de arborete productive.

Consilier prof. Guttenberg. Am observat o fisură în referatul meu datorită lucrării întocmite de dl. Krutter, care mi-a căzut întâmplător în mână. Este evident, că eu în calitate de cadru didactic universitar trebuie să dau atenţie învăţământului şi lipsa mea constă în faptul că n-am evidenţiat prima şi singura şcoală silvică care funcţionează la ocolul Codrul Cosminului, vizitat ieri. Această şcoală, reprezintă ce-i drept, un început modest dar promiţător pentru dezvoltarea învăţământului silvic în această provincie. Mi s-a relatat că până în ultimul timp, majoritatea pădurarilor erau analfabeţi. Acest fapt s-a ameliorat, întrucât personalul mai vârstnic a fost înlocuit aproape în totalitate cu elemente mai tinere şcolarizate, cu care administraţia poate lucra mai bine. Fiecare din dvs. cunoaşte impor­tanţa acestui personal pentru paza şi cultura pădurilor. Socotesc că se poate face pronos­ticul că din această modestă şcoală se va dezvolta în viitor o şcoală de brigadieri sil­vici, care va pregăti elementele necesare pentru întreaga provincie.

Consilier Dimitz. Domnilor! Noi, sil­vicultorii nu lucrăm ca să acumulăm bogăţii, noi lucrăm din dragoste pentru pădure şi ca să satisfacem sentimentul nos­tru de datorie. Noi lucrăm că atunci când vom părăsi scena activităţii noastre să putem spune că am predat în bună stare urmaşilor noştri marea bogăţie care ne-a fost încredinţată pentru pază şi îngrijire. Dumneavoastră, domnilor, care aţi parcurs în ultimele zile o mare parte din pădurile Fondului Bisericesc, ne-aţi acordat preţioasa mângâiere zicându-ne că ne-am făcut datoria, că am avut cele mai bune intenţii chiar dacă unele rezultate au fost maI slabe. Dvs. ne-aţi liniştit spunându-ne că nu am lucrat zadarnic. Această liniştire acordată nouă din partea unor cadre cu înaltă pregătire profesională este un dar foarte preţios, încât noi toţi, care avem con- tigenţă cu activitatea gospodărească trebuie să recunoaştem că nu putem spera un folos mai bun din această excursie. Primiţi d-lor, din partea celor care participă la adminis­traţia bunurilor Fondului Bisericesc mulţu­mirile cele mai sincere şi colegiale pentru competenta dvs. opinie, cât şi pentru senti­mentul de liniştire cu care ne-aţi onorat, asigurându-vă totodată că preţioasele dvs. sfaturi pe care ni le-aţi dat, le vom urma cu toată grija în măsura posibilului.

Incă o dată, domnilor, mulţumirile noas­tre.

* Extras din lucrarea “Bericht über die Excursion des Österreichischen Reichsfosrtvereines in die Bukovina und der 42-ten Wanderversammlung des­selben in Czernowitz (13-21 Juni 1S97). Redigiert von Adolf Ritter von Guttenberg, Wien 1S97”, S9 p. (nr. II 70932, Biblioteca Academiei Române), p. 43­70, S3-SS, traducere ing. I Teodosie Botezat.

Sublinierile sunt preluate din textul iniţial.