În luna octombrie 2000 un grup de specialişti în domeniul silviculturii de la I.C.A.S. Bucureşti, Staţiunea Experimentală pentru Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc şi Direcţia Silvică Suceava, am avut şansa să fim invitaţi de către conducerea Rezervaţiei biosferei Rhön, într-o vizită cu caracter de documentare şi schimb de experienţă.
Heinrich Hess, directorul acestei rezervaţii, împreună cu domnul ing. Ewald Sauer, colaboratorul domniei sale, au gândit un itinerar de vizitare deosebit de amplu şi complex, pentru a ne putea forma o imagine cât mai completă asupra modului în care germanii încearcă să soluţioneze şi să diminueze impactul societăţii asupra naturii.
De la început am înţeles că silvicultura germană se bazează pe principii ecologice foarte ferme. Rolul pădurii este în primul rând de a ameliora şi a vindeca mediul asupra căruia factorul uman şi-a pus amprenta nu întotdeauna în mod fericit.
Rezervaţia biosferei Rhön este fructul unui amplu program de conservare a naturii în structurile sale fireşti, încercând să alinieze trebuinţele locuitorilor zonei cu păstrarea valorilor de patrimoniu natural. Pornind de la analiza resurselor zonei s-a elaborat o strategie de dezvoltare economico-socială în care statul german, cât şi administraţia celor trei landuri pe care se află această rezervaţie, Hessen, Bayern şi Thuringhen joacă un important rol. Rigurosul sistem de administraţie german, edificat pe o foarte trainică temelie care este proprietatea privată, a reuşit să aducă o zonă săracă la începutul acestui secol la un nivel de dezvoltare apreciabil. Reuşita se datorează în mare măsură respectului pe care îl au germanii faţă de proprietatea privată şi a modului conştient şi profitabil cu care proprietarul îşi administrează avutul. Asupra acestui aspect ne-am edificat vizitând o cultură de molid, instalată artificial pe o fostă păşune al cărei randament scăzuse. Aici se executau tăieri similare răriturilor de la noi. De la început s-a constatat că schema de plantare fusese mult redusă faţă de schemele aplicate la noi, din următoarele considerente: reducerea cheltuielilor legate de materialul de împădurire, reducerea cheltuielilor legate de forţa de muncă necesară împăduririi, evitarea unor lucrări intermediare, după închiderea stării de masiv, respectiv degajările şi curăţirile, cu cheltuielile aferente, evitarea gestionării materialului greu de valorificat care ar fi provenit din aceste lucrări silviculturale.
Modul de valorificare a lemnului din pădurile private a fost o altă noutate pentru grupul nostru, constatând că proprietarul german preferă să vândă lemnul pe criterii dimensionale, sortarea şi încadrarea în anumite standarde fiind o preocupare majoră. În acest fel profitul obţinut este maxim, putându-se vorbi despre valorificarea superioară a lemnului.
Spiritul german este deosebit de sensibil la ceea ce înseamnă protejarea şi conservarea naturii. În acest context am putut admira mai multe rezervaţii forestiere sau geologice. Rezervaţia de tisă de la Ibengarten în care am putut admira exemplare de vârste cuprinse între 250 şi 650 de ani este o probă a preocupării silvicultorilor germani pentru conservarea unor specii rare sau deosebit de valoroase. Chiar dacă ni s-a sugerat în numeroase rânduri că suntem invidiaţi pentru pădurile noastre naturale, nu am putut ascunde la rândul nostru invidia pentru aceste relicve botanice păstrate atât de bine, pe care nu le mai putem găsi în aceeaşi măsură în arboretele noastre.
Pădurea de amestec de larice cu fag de la Schlitz, prin dimensiunile sale colosale, având evaluat un volum de 910 mc lemn/ hectar ne-a amintit de coloşii de la Slătioara.
Am sesizat şi atenţia cu care germanii îşi pun în valoare locurile pitoreşti, de belvedere care, fără nici o îndoială, sunt o atracţie pentru turişti. Concluzia este că oriunde se află locuri frumoase ce pot aduce profit localnicilor, dacă sunt amenajate şi păstrate cum se cuvine. Iar de ştiinţa punerii în evidenţă a acestor locuri depinde într-o oarecare măsură şi bunăstarea.
Cât de mult înseamnă tradiţia ne-am putut da seama vizitând şi o serie de obiective economice, începând de la pensiuni turistice până la fabrici sau simple instalaţii de îmbuteliere a sucurilor de fructe. Foarte mândri de locurile natale, germanii ştiu să-şi cultive tradiţiile, ajungând pînă la a agrea cumpărarea unor produse numai pentru faptul că sunt făcute după reţete strămoşeşti sau sunt produse tradiţionale. Intuind că diversitatea este calea spre dezvoltare şi prosperitate, societatea germană identifică şi exploatează orice resursă aflată la îndemână, reuşind astfel să diminueze presiunea factorului uman asupra mediului. Cu multă chibzuinţă sunt analizate toate posibilităţile de progres, statul încurajând sistematic iniţiativa prin subvenţii, împrumuturi avantajoase sau diminuarea taxelor. La fel de adevărat este şi faptul că nimic nu se face la întâmplare sau fără un documentat studiu de impact, acolo unde se impune luându-se de urgenţă toate măsurile pentru prevenirea poluării sau a risipei. Multe dintre activităţi se transmit din generaţie în generaţie. De pildă păstrăvăria lui Lothar Keidel, care produce circa 20 tone de peşte pe an şi peste 1 ,1 milioane icre se află la a cincea generaţie de păstrăvari. Luciul de apă, însumând un hectar, este format din 31 de bazine populate cu păstrăvi din toate generaţiile.
Distileria Schlitzer Kornbrennerei funcţionează din 1585 iar aceasta este o mândrie pentru localnici. Valoarea mărfii este superioară şi datorită îndelungatei istorii a distileriei, fapt pus în evidenţă cu fiecare ocazie.
Deşi se mai pot relata aspecte pe care le- am sesizat în această vizită, concluziile sunt binevenite: (1 ) silvicultura modernă este din ce în ce mai mult asimilată unei ştiinţe ecologice, (2) protejarea mediului, în general, şi al celui forestier în special este un atribut al societăţilor cu înalt grad de civilizaţie, (3) între specia umană şi mediul său de viaţă nu trebuie să existe competiţie, ci coexistenţă, (4) dezvoltarea locală şi prosperitatea economică este posibilă oriunde statul îşi manifestă corect şi cu promptitudine rolul, (5) convergenţa activităţii omeneşti către o anumită resursă duce la sărăcie, în vreme ce reori- entarea spre resurse şi posibilităţi încă nevalorificate aduce prosperitate, (6) principiul rentabilităţii trebuie să rezoneze în permanenţă cu protejarea şi conservarea mediului.