De la Lipsca la Soustons

Încă de pe timpul lui Sadoveanu, anume în urma poveştilor de la Hanu Ancuţei, se ştie că târgurile de mostre sunt surse de noutăţi. Ştim ce mult s-a minunat ciobanul de la Rarău, împreună cu ceilalţi, aflând că, “în Germania cucoanele poartă pălărie, că berea e o leşie amară, că la Neamţ şi la Franţuz oamenii umblă cu o ticăloşie, numită tren … Şi că 1a nemţi nici vorbă de “miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei…” Se ştie şi concluzia ascultătorilor: “dacă-i aşa, ei să rămână cu ale lor şi noi cu ţara Moldovei”.

Un punct de vedere, devenit imperativ în zilele noastre, adică într-o lume care-i pe cale să devină o apă şi un pământ … Numai că pentru a aprecia “Ţara Moldovei”, tre­buie să recunoaştem şi altele.

Un principiu care, în materie de silvicul­tură înseamnă că pentru a aprecia gospodă­rirea de factură carpatină, trebuie să cunoaş­tem şi altele, de exemplu pe cea de factură atlantică. Ne gândim în primul rând la Franţa, în general, şi la regiunea Aquitaine, în special. O ocazie binevenită de a ni le apropia a fost o expoziţie, aşa numita FOR- EXPO 2000, care a avut loc între 7 şi 9 iunie 2000 la Soustons, în sud-vestul Franţei (fig. 1). Presa de specialitate a prezentat-o ca pe o imensă vitrină, în care este expusă întreaga silvicultură franceză, cu toate per­formanţele şi particularităţile ei.

Devenită provincie romană (Aquitanica) sub Augustus, apoi loc de popas pentru vizigoţi, în evul mediu măr de discordie între englezi şi francezi, regiunea a fost până după ultimul război mondial una dintre cele mai sărace ale Franţei. În ultimii 50 de ani a cunoscut o evoluţie economică (indus­trie, agricultură, viticultură, silvicultură, tu­rism) prodigioasă. Regiunea, cu capitala Bordeaux, se întinde în sud până la Pirinei şi este împărţită în departamentele: les Landes, la Gironde, la Dordogne, les Pyrénées Atlantiques şi le Lot-et-Garonne. Asupra primului departamet, les Landes, vom mai reveni.

Am profitat de o ocazie spre a arunca o privire în această vitrină, cu cei cca. 350 de expozanţi, dintre care vreo 30 % din străină­tate. Şi ce am văzut ?

1. Preponderanţa proprietăţii particu­lare la nivel naţional

Pădurea privată este un factor determi­nant în societatea şi economia franceză. Un fapt care reiese şi din tabelul 1.

În ceea ce priveşte speciile forestiere, în pădurea particulară franceză – ca şi la stat – predomină foioasele, în primul rând stejarul şi fagul. Regiunea Aquitaine face o excep­ţie; acolo deţin răşinoasele partea leului (64 %), iar acesta este rezultatul unor împă­duriri masive cu pin maritim. De altfel, regiunea deţine primul loc în Franţa şi în ceea ce priveşte suprafaţa împădurită, aceasta atingând 41,1 %.

2. Pădurea particulară din Aquitaine: smulsă oceanului şi devenită „ogor silvic”

Regiunea Aquitaine se deosebeşte de celelalte nu numai prin faptul că pădurea privată deţine o suprafaţă care depăşeşte cu mult media, anume 92 %. Mai există şi alte particularităţi. Se ştie că omul, după căderea în păcat şi izgonirea din rai s-a văzut pe un pământ inospitalier. Unii, pe coasta Atlan­ticului, în mijlocul unor mlaştini imense, mereu alimentate de ocean şi invadate de nisipuri. Mai ales o parte din Aquitaine, aşa numitul ţinut “Landes de Gascogne” era mereu inundat. Numai o porţiune de cca. 200 ha mai era teren uscat şi pădure. Ce era de făcut ? Conform blestemului, omul care s-a trezit acolo, a început să “sfinţească locul”, între altele cu nişte turme de oi. O altă sursă de venit era şi răşina. Spre a-şi mări sfera de activitate, a încercat să fixeze dunele, care-i ofereau adăpost de valurile oceanului. La început numai activităţi izo­late, până la apariţia lui Napoleon I. Cu per- spicacitatea-i genială, împăratul a sesizat şansa de a câştiga o bătălie şi contra ocea­nului. Printr-un decret din 1801, a dispus formarea unei comisii speciale, cu misiunea de a se ocupa de fixarea şi plantarea dunelor. Împădurirea cu pin maritim (Pinus pinaster Ait.) a fost continuată sub Napoleon III. Produsul principal al pădurilor era răşina, recoltată până la vârsta de 80-90 ani. O colectă practicată până în 1960, când a fost interzisă.

Rezultatul final al acţiunii descrise mai sus: un masiv păduros de pin maritim “dintr-o bucată”, cu o suprafaţă de 1 035 000 ha, cel mai întins din Europa. În ceea ce priveşte gospodărirea arboretelor de pin, se poate vorbi de un “ogor silvic”. După recolta lemnului, care este total mecanizată, se extrag cioatele rămase, terenul este arat, fertilizat, semănat sau plantat (regula: 1200­1600 puieţi/ha). Anual se plantează peste 10 milioane de puieţi, livraţi de pepinierele din regiune (fig. 2). Toate lucrările sunt meca­nizate. Obiectivul urmărit este o recoltă sub 50 de ani, actualmente aceasta are loc la 50-55 ani.

Într-un cuvânt: păduri în marea lor majoritate (92 %) particulare, bazate pe monoculturi complet mecanizate, axate pe producţie şi profit! În anul 1990 producţia lemnoasă a fost de 8,3 milioane m³, dintre care 5 milioane lemn de lucru şi 3,3 mi­lioane lemn pentru necesităţile industriei, în primul rând celuloză. În sectorul pădure- industria lemnului erau înregistrate 4 415 întreprinderi.

3. Reuşită sau eşec: o problemă de organizare şi dragoste de pădure

Pădurile private sunt organizate pe regiuni. În total se disting 17 regiuni, fiecare cu un aşa numit Centre Régional Propriété Privée (C.R.P.F.). Procentul de pădure deţinut de proprietatea privată variază de ia regiune la regiune.

Misiunea acestor Centre regionale con­stă în a formula şi controla un plan de gestiune pentru proprietăţile cu peste 25 ha pădure, a promova pe toate căile consti­tuirea unor grupări particulare – de exemplu cooperative – puncte de sprijin tehnic, etc.

Un exemplu de organizare pentru Centrul Regional Aquitaine (în sânul căruia a avut loc expoziţia): un preşedinte, un con­siliu administrativ compus din 19 membri, un director, un director-adjunct, trei ingi­neri, opt tehnicieni, patru administratori. La aceştia se adaugă cca. 28 000 de salariaţi şi 50 000 de silvicultori, care-şi câştigă exis­tenţa prin activităţi în filiera pădure – lemn – industria celulozei. Cifra de afaceri se ridică la 17 miliarde franci.

Activitatea personalului de la Centre a contribuit la mărirea suprafeţei deţinută de particulari pe întreg cuprinsul ţării cu 2,9 milioane ha, în decurs de 50 de ani. Un pro­gram care se datorează în mare măsură şi cercetărilor aplicate ale aşa numitului Institut de Developpement Forestier, I.D.F.

Un alt fapt pe care ţinem să-i subliniem este ceea ce francezul zice, “l’amour du rural pour son bois” adică dragostea sătea­nului pentru pădurea sa, de unde dorinţa de a o lăsa cel puţin intactă, dacă nu într-o stare şi mai bună, urmaşilor. Acum câteva luni, am participat la o reuniune pe teren a unei organizaţii, care întrunea diferiţi proprietari de pădure particulară. Timpul nefavorabil, vânt şi ploaie. Participanţi de toate vârstele, unii octogenari, toţi însă interesaţi să afle cum ar putea împăduri în mod optimal terenurile abandonate de agricultură

3.1. Pădurea statului: de la Eaux et Forets la Office National des Forets

Reglementarea gospodăriri pădurilor are tradiţie seculară în Franţa. Prima ordo­nanţă regală cunoscută datează din anul 1219. Actul de naştere al unui serviciu silvic (Maîtres des Eaux et Forets) a fost semnat de Philip ce1 Frumos în 1291. Urmează ordonanţele lui Colbert din 1 669, deci sub Ludovic al XIV. După revoluţia din 1789, domeniile regale şi cele mânăstireşti trec în proprietatea statului, fiind administrate, până după ultimul război mondial, de către aşa numitul serviciu Eaux et Forets. La începutul anului l966 are loc o reformă: gospodărirea pădurilor statului, a comune­lor şi a unor proprietăţi colective supuse regimului silvic a fost încredinţată unui sta­biliment public, cu caracter industrial şi comercial. E vorba de aşa numitul Office National de Forets, pe scurt, ONF. Administraţia silvică nu mai este numai administraţie, ci totodată şi întreprindere economică, cu buget propriu. Numai per­sonalul şi-a păstrat statutul de funcţionar de stat. Aşa că, în cadrul expoziţiei, funcţio­narii statului au stat cot la cot cu reprezen­tanţii tuturor celorlalte întreprinderi axate pe profit. Care a fost motivul acestei reorga­nizări a administraţiei silvice ? Între altele, şi … sărăcia. Un inginer silvic, acum pen­sionar, relatează: „La ocolul silvic Thonon, personalul trebuia să-şi împartă singura maşină de scris. Toate drumurile se făceau fie pe jos, fie cu vreo ocazie, ocolul nu dis­punea de un mijloc de deplasare. Secretarul işi adusese mobila necesară de acasă. Focul se aprindea cu hârtia din arhivă … “

Se vede că la un moment dat, unii din cadrul personalul forestier au devenit conştienţi că sunt slujitorii unui bun care, pe lângă că trebuie conservat, poate fi şi exploatat. Însă de data aceasta pe cont pro­priu. Tranziţia nu a fost floare la ureche. Însă dragostea de pădure şi interesul de a-i servi şi în noile împrejurări a învins. Inginerul citat mai sus descrie primii ani ai ONF-ului ca o epocă de o “creativitate fan­tastică”!

În anul constituirii, deci în 1 966, sus numitul Stabiliment public a fost însărcinat cu gestiunea a 1 440 000 ha din pădurile statului, denumite “păduri domeniale” şi 2412 000 ha păduri comunale sau ale unor colectivităţi supuse regimului silvic. După 25 de ani, în 1991, ONF-ul dispunea de 1741848 ha păduri domeniale şi 2605786 ha păduri comunale. Varietatea şi întinderea masivelor păduroase gospodărite de stat este remarcabilă. Să menţionăm câteva în continuare. Codrii faimoşi de stejar şi fag, ca de exemplu pădurea domenială Foret d’Orleans, fost domeniu regal de vânătoare, cu 30 000 ha şi Foret de Troncais, cu cca. 10 000 ha. Ultima este una dintre cele mai frumoase păduri de stejar din Europa, năs­cută din porunca lui Ludovic al XlV-lea, cu scopul de a dispune oricând de lemn (cu alte cuvinte: silvicultură durabilă) pentru con­strucţii navale. La moştenirea din evul- mediu se adaugă şi o mare parte din pădurile comunale, cu menirea de a livra lemn de foc. Conversiunea acestora în codru gră­dinărit este în curs. Pădurile situate în munţi, multe cu funcţii protective, din care renumite sunt şi pădurile naturale din regiunea Jura (La Joux ), din sânul cărora studenţii facultăţii de silvicultură din Nancy au privilegiul de a alege “bradul preşe­dinte”, datină de care ne-am ocupat în altă parte³. Notăm păduri … fără arbori. E vorba de versanţi stâncoşi de munte, de dune, de păşuni, etc., în total cca. 580 000 ha. Multe dintre acestea necesită lucrări speciale de întreţinere. În acest context ţinem să menţionăm şi un serviciu special, aşa numi­tul R.T.M. (Restauration Terrain Mon­tagne). Amintim şi pădurile din apropierea Mediteranei, dispersate în 1 4 departamente, suprafaţa lor cuprinzând cam 25 % din totalul suprafeţelor împădurite, pădurile periurbane, în total 169 păduri situate la mai puţin de 30 km de câte un oraş cu peste 50 000 locuitori – se înţelege la sine că în acestea se ia în considerare şi rolul social- recreativ al pădurii, pădurile litoralului atlantic, constituite în marea lor majoritate din pin maritim, pădurile tropicale – să nu uităm că Franţa mai posedă teritorii şi “peste mare” (departements d’Outre mer), între altele insulele Reunion, Martinque, Guadeloupa. În ultima se află şi un parc naţional.

Şi cercetarea ? Investigaţiile de natură pur ştiinţifică sunt de resortul Institutului Naţional de Cercetări Agricole (Institut National de Recherches Agricoles, INRA), cu o centrală la Paris şi filiale la Nancy, Bordeaux, Orleans şi Avignon. În domeniul cercetărilor aplicate activează: (a) CEMAGREF (Centre National du Machi­nisme Agricol, du Genie Rural, des Eaux et des Forets), cu subdiviziuni în Nogent-sur- Vernisson,Aix-en-Provence şi Riom, (b) AFOCEL (Association Foret-Cellulose, specializată în domeniul celulozei, (c) diferite Centres Techniques Interrégionaux. Toate aceste instituţii şi organizaţii coo­perează între ele şi îşi împart atribuţiile.

Personalul silvic se împarte în salariaţi (lucrător simplu, lucrător calificat, conducă­tor de maşini de exploatare) şi funcţionari (agenţi, tehnicieni, ingineri) şi numără cca. 13 000 de angajaţi, care activează pe trei plafoane, şi anume: minister (Ministere de 1 ’Agriculture et de la Peche, Ministere de l’Aménagement du Territoire et de l’Environnement), regiune (Directions Régionales de 1 ’Office National des Forets), departament (Divisions de l’ONF, Services Departementaux ).

Misiunile esenţiale ale slujitorilor pădurilor statului constau în a proteja patri­moniul forestier şi a-i asigura valorificarea economică, biologică şi peisagistic-turistică, ţinând cont de imperativul unei gesti­uni durabile pe baza unui plan de amenajament. Să dăm câteva detalii.

Economie. Volumul masei lemnoase oferit spre vânzare a suferit în cursul anilor anumite fluctuaţii, s-a mărit totuşi de la cca. 10 milioane m³ în 1966, la cca. 14 milione m³ în 1993. De reţinut: experienţa a dove-dit că succesul în producţie nu poate fi va-lori- ficat pe deplin, decât în cooperare cu o industrie adecvată de prelucrare a lemnului, altfel recolta anuală de lemn rămâne în mod regulat sub posibilităţi, de unde un spor al volumului de lemn pe picior. Acesta este apreciat la 1,9 miliarde m³. La nivel naţio­nal recolta totală de producţie biologică comercializată este de 35 milioane m³.

Biologie. Aici sunt incluse (a) pădurile cu funcţii de protecţie, supuse unor reguli speciale (interzicerea tăierilor rase, accesul publicului reglementat etc.). Ele cuprind 80 000 ha şi sunt localizate în primul rând în zonele de munte, de-a lungul litoralului etc., (b) rezervaţiile biologice, obiectivul lor fiind conservarea unor specii animale şi vegetale de importanţă deosebită. Acestea se împart în 24 rezervaţii biologice integrale şi 122 rezervaţii dirijate. Suprafaţa totală este de 157 500 ha, inclusiv teritoriile d’Outre-Mer.

Recreaţie, turism. Se ştie că pădurea este locul privilegiat pentru recreaţie, des­Tab. 2. Specii forestiere intindere, contemplaţie, înfrăţire cu flora şi cu fauna, pentru turism. Personalului forestier îi revine sarcina de a împăca şi capra, şi varza. O dilemă bine cunoscută. La dispo­ziţia publicului stau momentan următoarele amenajări: (a) 8 000 km piste pentru bici­clete, (b) 9 000 km piste de călărit, (c) 11 000 km cărări de drumeţie, (d) 500 km piste de ski fond.

4. Silvicultura franceză înainte de uragane în câteva cifre

Suprafaţa împădurită: 14 650 000 ha, în procente 25,8 %. Volumul masei lemnoase pe picior: 2 033 999 948 m³. Suprafaţa, volumul şi creşterile anuale în funcţie de specii forestiere – în tabelul de mai jos.

Exploatări. Recolta totală (cu scoarţă), comercializată în anul 1998 – 37,3 milioane, din care: lemn de lucru 22,9 milioane m³, lemn pentru industrie (în special celuloză), 6 milioane m³, lemn de foc 2,8 milioane m³.

5. Pădure de stat (domenială) sau par­ticulară, uraganele n-au cruţat nici una, nici alta

În decembrie 1 999 Europa Apuseană – mai ales Franţa şi Germania – a fost bântuită de două uragane. Primul, la 26 decembrie, s-a deplasat pe o bandă de aproximativ 150 km lăţime de la apus spre răsărit, cam de-a lungul paralelei de 45 grade. Este vorba de aşa numitul Lothar. O zi mai târziu a urmat altul, mai către sud. Mai ales Lothar a făcut ravagii. Pornit ds pe coasta Atlanticului, nu s-a domolit decât în Austria. În ocolul silvic german Lahr de pe dreapta Rhinului a culcat la pământ posibilitatea următorilor 1 5 ani, ceea ce nu-i de mirare la o viteză care, pe alocuri, a depăşit 200 km/h. În Franţa au căzut victimă uraganului (desrădăcinări, rupturi) cca. 144 milioane m³, marea majori­tate în pădurile particulare. Doborâturile (fig. 4) corespund – la nivel naţional – la cca. 7 până la 8 % din volumul masei lemnoase pe picior.

Suprafaţa de reîmpădurit (fig. 5) este apreciată la vreo 600 000 ha. Un expert forestier dezolat spunea: “în două nopţi sil­vicultura franceză a pierdut tot ce a câştigat în zece ani, anume vreo 500 000 ha” (statul plantează anual cca. 60 000 ha ).

Confruntaţi cu acest cataclism, mulţi se întreabă dacă este vorba de un fenomen se­cular, multisecular sau chiar milenar. În căutarea unui răspuns, s-a răsfoit în arhivele administraţiei silvice, ţinute la zi din 1824, unde nu s-au găsit dovezi asupra unor eveni­mente asemănătoare. Totodată, s-a precizat că o comparaţie obiectivă nu este posibilă, dat fiind structura diferită a arboretelor din trecut (lemn de foc) şi din zilele noastre (lemn de calitate). Totuşi, geograful André Doll, autorul unui studiu de specialitate, apărut sub titlul “Histoire des grandes tem- petes dans les forets d’Europe occidentale” crede a fi descoperit o tendinţă de agravare crescândă a cataclismelor eoliene în ultimii 25 de ani, aceasta atât în ceea ce priveşte frecvenţa, cât şi intensitatea. În acest con­text, ţinem să menţionăm şi faptul că pentru experţii în materie de ecosisteme, ura­ganele, incendiile şi alte ca-taclisme natu­rale sunt factorii inerenţi dinamicii ecosis­temelor forestiere.

În ceea ce priveşte reconstituirea pădurilor sinistrate, statul a elaborat un plan naţional pentru următorii 10 ani. În afara de aceasta, în bugetul anului 2000 sunt pre­văzute în plus 2 miliarde de franci.

6. Reconstruirea arboretelor: treaba silvicultorului sau voia Domnului ?

O întrebare, care preocupă silvicultorii germani, încă de acum zece ani. Se ştie că şi în primele luni ale anului 1990, vestul Europei a fost bântuit de două uragane, pe nume Vivien şi Wiebke, cărora le-au căzut pradă şi aproape 200 de vieţi omeneşti, numai în Franţa înregistrându-se 81 de morţi. Volumul doborâturilor din apusul Europei s-a ridicat la 115 milioane m³, din­tre care 70 de milioane numai în Germania. După cum era de aşteptat, daunele cele mai grave au fost înregistrate în arboretele echiene de molid, rezultatul unei silviculturi orientată spre un maximum de producţie, deci pe profit. După primul şoc, germanii şi-au zis “Tot răul spre bine ! Iată o ocazie de a pune bazele unei silviculturi de natură ecologică, favorizând regenerarea naturală”.

Acest punct de vedere începe să fie împărtăşit şi de mulţi francezi. Un magazin literar din Strasbourg scrie: “Uraganul din 26 decembrie 1 999 este o ocazie binevenită de a pune capăt anumitor practici silvicul- turale”; cu alte cuvinte, o pledoarie în favoarea aşa numitei silviculturi “proche de la nature”, preconizată de baronul Brice de Turckheim, respectiv asociaţia “Pro Silva Europa”. O orientare care-i greu de con­ceput în cazul “ogoarelor silvice” din Aquitania. Pentru orice eventualitate, sus- numitul Institut de Developpement Fores­tier a elaborat un îndreptar, din care rezultă că proprietarii pădurilor sinistrate au de ales între următoarele soluţii: (a) plantaţie, (b) regenerare naturală, o combinaţie între (a) şi (b) şi (d) a sta cu braţele încrucişate.

În realitate, imediat după catastrofă, toţi factorii de decizie erau de acord: nu poate fi vorba decât de o singură soluţie, şi anume reîmpădurirea fără întârziere! Hotărât, făcut!

Toate braţele şi maşinile au fost mobi­lizate în vederea degajării terenului, extragerea cioatelor şi operaţiile premergă­toare plantaţiilor. Aceste lucrări au fost favorizate şi de-un prim ajutor financiar, oferit de stat în primele luni. Nu-i deci de mirare că şi mulţi expozanţi au profitat de ocazie, spre a prezenta publicului maşini şi mai “năzdrăvane”, maşini care fărâmiţează cioatele într-o clipită, uşurând elaborarea terenului şi plantaţiile mecanizate.

Din convorbirile pe care le-am avut cu cei loviţi de soartă, a reieşit că primul ajutor financiar era de mult complet epuizat şi că diferitele organizaţii interveniseră la cei în drept, pentru o nouă subvenţie. Ministrul agriculturii, Jean Glavany, îşi anunţase vizita în faza finală şi era aşteptat cu multă nerăbdare …

Spartul târgului a avut loc în condiţii neprevăzute şi totodată decepţionante pen­tru toţi participanţii. Ministrul a sosit în ulti­ma clipă, însă … cu mâinele goale. Unul dintre argumentele invocate a fost acela că nici guvernul german nu s-a grăbit să-şi deschidă punga pentru cei păgubiţi de ura­gane (dovadă de solidaritate în sânul apropierii germano-franceze). Afară de aceasta, proprietarul unei păduri nu are decât să şi-o asigure … Odată cu ministrul a coborât de pe Pirinei şi un ciclon, care a întors pe dos corturile expozanţilor, inundând totodată şi terenul. Nu se poate spune, cum şi pe unde şi-a căutat fiecare scăparea.

Bibliografie

Arborescences, numero special, 1966- 1991. Office National des Forets, Paris 1991. – La Foret en Aquitaine. Aquitaine, nr. 76, fevrier 1993.

Forets en Poche, Office National de Forets, Ministere de 1’Agriculture et de la Peche. – Afocel- Memento 2000.

La Foret francaise 1999. Inventaire forestier national. Château de Barres, 45290 Nogent-sur Vernisson.

Arborescences, nr. 84 – mars/avril 2000. Office National des Forets.

Note

1 Teuşan, A., Franţa: Proprietăţile silvice particulare şi publice în lumina unui interviu (sub tipar).

2 Roger Frances: 25 ans a 1’ONF. Arborescences, numero special: 80.

3 Teuşan, A., Bradul alb: din munţii Bucovinei în Pădurea Neagră. Bucovina Forestieră 1/1995.

Autorul: dr. rer. nat. Aurel Teuşan a activat în cadrul firmei Forstchemie Gmbh din Ettenheim – Germania. Poate fi contactat prin intermediul redacţiei.