Toate cercetările şi investigaţiile efectuat în ultimele decenii în astfel de ecosisteme, au dus la concluzia că problema centrală a gospodăririi lor este de natură ecologică şi priveşte în principal stabilitatea, respectiv rezistenţa la adversităţi.

Stabilitatea unui arboret este determinată, între altele, de compoziţia şi de speciile cere-l formează, de stadiul său de dezvoltare, de desimea şi structura sa.

Dacă se ţine seamă de modul cum evoluează ecosistemele forestiere, stabilitatea poate fi considerată ca o noţiune relativă. O doborâtură de vânt, de exemplu, pentru silvicultor constituie o mare catastrofă, dar pentru ecosistemul respectiv poate fi o etapă în dezvoltarea sa ciclică. Natura caută să corecteze greşelile făcute de om în gospodărirea lor încercând prin diferite fenomene (vânt, zăpadă, vânat etc.) să producă o diversificare a celor artificializate şi să le readucă la starea lor iniţială.

În pădurile diversificate structural, fiecare arbore reactionează în alt mod la vânt, de exemplu. Rezultanta este un grad ridicata de stabilitate. În monoculturile de molid echienizate toţi arborii reacţionează la fel şi rezultanta o constituie gradul ridicat de instabilitate.

Stabilitatea ecosistemelor forestiere de molid, îndeosebi a celor echiene şi artificializate, este o mărime dependentă de vârsta lor, respectiv de stadiul de dezvoltare în care se află.

Puieţii din plantaţii şi semănături directe duc în primii ani o luptă acerbă individuală cu unii factori ai mediului înconjurător. Este vorba de buruieni şi ierburi de tot felul, care invadează toate parchetele provenite în urma tăierilor rase sau a doborâturilor de vânt în masă şi care copleşesc puieţii, geruri şi îngheţuri, secetă insolaţii, ploi torenţiale, care pe terenuri înclinate pot duce la spălarea seminţelor şi înnămolirea puieţilor în vetre, atacuri de insecte, îndeosebi Hylobius abietis în plantaţii, păşunat, vânat prin roaderea lujerilor etc.

Se poate vorbi în această fază de dezvoltare de o aşa numită „Instabilitate juvenilă”, caracteristică culturilor silvice. Măsurile de protejare individuală şi împrejmuirile, care dacă s-ar face, în cazul daunelor de vânat pot diminua până la un anumit grad această instabilitate. Pe măsură ce puieţii cresc în înălţime şi se depărtează de suprafaţa solului, apare pericolul altor factori vătămători. Este vorba de:

– cervide, care în unele zone produc vătămări la arborii în picioare prin cojiri şi roaderi şi care încep de pe la vârsta de 12-15 ani, culminând pe la 20 – 50 ani;

– zăpadă, în special de la vârsta de 15 – 20 ani şi culminând pe la mijlocul ciclului de producţie, caracterizate în funcţie de vârstă prin culcări în masă în stadiile de nuieliş şi prăjiniş şi continuând apoi cu rupturi de trunchi şi coroane la diferite nivele;

– insecte dăunătoare (ipide şi Lymantria);

– urşi, prin cojiri şi exfolieri la arborii în picioare, începând de pe la vârsta de 30 de ani şi continuând până la 50-60 ani ;

– vânt, prin dezrădăcinări de arbori, începând de pe la mijlocul ciclului de producţie şi continuând până la sfârşit;

– putregaiul roşu de toate tipurile care începe de pe la vârsta de 30 de ani odată cu primele rărituri şi continuând până la 60 – 80 ani când se stabilizează. Este vorba de aşa numita „instabilitate senilă”, caracteristică pădurilor în aceste stadii de dezvoltare.

Întreaga gospodărire a pădurilor do molid din această zona şi din ţara noastră trebuie să urmărească această paletă largă de dăunători pentru a le preveni şi diminua din timp efectul.

În această situaţie, se pune întrebarea ce şanse mai există pentru aceste ecosisteme, de a fi conduse şi menţinute la deplină capacitate până la maturitate, respectiv până la finele ciclului de producţie. Este o întrebare care se poate pune şi căreia cercetarea trebuie să dea răspuns. După unii autori (Thomasius. H.,1988) până la înălţimea de 3 – 5 m şansele sunt de 97 %, până la 20 m de cca 80 % şi până la sfârşitul ciclului de producţie, doar 70 %.

Problema stabilităţii ecosistemelor forestiere de molid din această zonă şi din ţara noastă s-a născut şi a căpătat o importanţă tot mai mare odată cu distrugerea pădurilor naturale şi crearea monoculturilor de molid echienizate pe mari suprafeţe, început cu peste un secol în urmă. În această perioadă de timp, daunele produse pădurilor de molid de diferiţi factori au crescut, iar stabilitatea lor a scăzut.

În această problemă s-au efectuat cercetări valoroase, atât în ţara noastră (Popescu I. Zeletin, 1951, 1955; Dissescu, R., 1953, 1962; Marcu, Gh., ş.a. 1962, lchim, R., 1975, 1976, Barbu, I., 1982 etc.), cât şi în alte ţări, îndeosebi în Cehoslovacia (Konopka, J., 1979 ş.a.), Germania (Thomasius, H. ş.a., 1986, Schmidt-Vogt H. ş.a. 1989 şi 1992) etc.

Odată cu apariţia acestei probleme, cu mai bine de 100 ani în urmă, amenajarea pădurilor a elaborat şi introdus în practică importantul „sistem de protecţie a pădurilor prin acoperire”, bazat pe blocuri şi succesiuni de tăieri, pentru prevenirea doborâturilor de vânt. Îmbunătăţirea ordinii spaţiale, tăierile de izolare, lucrările de îngrijire, tratamentele şi altele sunt măsuri amenajistice care s-au preconizat. Ele vizează stabilizarea arboretelor de molid la doborâturi de vânt şi rupturi de zăpadă în principal. Protecţia prin acoperire se bazează pe ideea că pădurile încheiate, în care există acel „sprijin reciproc între arbori, rezistă cel mai bine la astfel de calamităţi (Heger, A., 1953). S-a dat în acest sens ca exemplu falanga macedoneană în care soldaţii luptau în formaţie strânsă, unul lângă altul, sprijinindu-se reciproc şi care a repurtat astfel strălucite victorii în războaie.

O întrebare care se pune este aceea care priveşte modul cum se reflectau măsurile de stabilizare a arboretelor asupra producţiei şi productivităţii pădurilor, respectiv efectele economice pe care le au. Această problemă este foarte importantă, deoarece pentru a spori stabilitatea arborilor şi arboretelor trebuie să acţionăm în cadrul lucrărilor de îngrijire asupra spaţiului de creştere al acestora. Respectiv, în toate stadiile de dezvoltare trebuie să facem reduceri de arbori pentru a realiza aşa numiţii parametri optimi de stabilitate ai arborilor : coeficient de zvelteţe (h/d), lungimea coroanei şi înrădăcinare. Mărind spaţiul de creştere al arborilor, sporim stabilitatea, dar se reduce productivitatea arboretelor. Cât de mult putem spori acest spaţiu, astfel ca să satisfacem atât stabilitatea cât şi productivitatea arboretelor la hectar ?

Prin rărituri, scheme şi dispozitive de plantare, acţionăm asupra spaţiului de creştere, cât şi asupra centrului de greutate al coroanei, care urcă sau coboară după caz, respectiv asupra rezistenţei arborilor la acţiunea vântului şi a zăpezii. Legat de aceasta, se pune problema stabilirii numărului optim de arbori la hectar, corespunzător unei stabilităţi şi productivităţi optime. Este cunoscut că arboretele cu număr redus de arbori la hectar sunt de obicei stabile, dar nu şi pe deplin productive şi invers. Cele cu număr mare de arbori la hectar sunt productive, dar nu şi suficient de stabile. Problema care se pune este aceea de a realiza un număr optim de arbori la hectar, care să confere arboretelor o suficientă stabilitate şi productivitate. Care este raportul între aceşti doi factori ? Cercetarea va trebui să clarifice în viitor şi această problemă.

În cazul introducerii foioaselor în amestec cu răşinoasele, respectiv molidul, se pune o întrebare similară, cât de mare poate fi cota de participare a acestora pentru a realiza o stabilitate şi productivitate optimă ? Cu alte cuvinte, cât de mult putem face rabat la productivitate în interesul stabilităţii ?

Este necesar a se determina raporturile între aceşti parametri, pe de o parte productivitatea, iar pe de altă parte stabilitatea arboretelor, Toate aceste sunt încă probleme greu de rezolvat, pe care viitorul va trebui să le soluţioneze.

Altă problemă care se pune este aceea a evaluării, respectiv a determinării stabilităţii acestor ecosisteme la diferite adversităţi (vânt, zăpadă, putregai roşu etc.). Pentru aceasta este necesar a se introduce şi stabili anumiţi indicatori sintetici ai stabilităţii, care să permită cuantificarea ei. În cazul stabilităţii arboretelor la vânt şi zăpadă, acest parametru s-ar exprima cel mai bine prin cantitatea de material lemnos calamitat pe unitatea de suprafaţă într-o perioadă cât mai îndelungată de timp.

În acest caz, stabilitatea s-ar putea exprima prin m³/an/ha. De aici importanţa unor evidenţe stabile şi de lungă durată la toate ocoalele silvice, în care să se consemneze anual toate aceste fenomene, cât şi alte elemente silviculturale mai importante. În cazul putregaiului roşu la molid s-ar putea folosi ponderea (%) lemnului cu putregai faţă de întreaga masă lemnoasă. Aceşti indicatori ar trebui ca periodic să fie controlaţi prin amenajament, pentru a urmări realizarea măsurilor de stabilizare preconizate.

Vântul este factorul care provoacă cele mai grave dezechilibre ecologice pădurilor noastre de molid.

Dar vântul nu are numai influenţe negative asupra pădurilor, deoarece el este acela care face şi igienizarea acestora, doborând arborii bolnavi şi cu putregai, care în mod normal ar trebui extraşi de om prin lucrări de îngrijire. Desigur că nu toţi arborii cu putregai sunt doborâţi de vânt. Când el nu mai acţionează selectiv, ci pustieşte suprafeţe întregi de pădure, cum a fost cazul doborâturilor din 1948, 1964 etc. atunci vorbim de daune, care dereglează producţia. Dar „împotriva uraganelor – cum arata Heger A. (1953) – încă printre buruienile pădurii nu există leac”.

Prima doborâtură de vânt semnalată în pădurile din Bucovina s-a produs în decembrie 1843 (Ichim, R., 1988). De atunci şi până azi s-au abătut asupra acestor păduri un număr de aproximativ 32 doborâturi de vânt de mare amploare, din care cele mai mari au fost în anii 1969, 1964 şi 1947 – 1948. În ultimele patru decenii, volumul doborâturilor de vânt produse în ţara noastră se ridică la cca. 93 mil. m³, din care 85 % la molid şi restul la foioase (fag, gorun ş.a.).

Făcând a ierarhizare a pădurilor ţării pe judeţe, în ordinea cantităţilor (m³/an/ ha) de doborâturi produse în ultimele 4 decenii, se constată că pe primul loc se află Suceava (2,6 m³/an/ ha), urmează apoi în ordine descrescătoare Neamţ şi Harghita cu câte 1,6 m³/an/ ha, apoi Vrancea (1,0), Maramureş (10,9), Mureş şi Bistriţa cu câte 0,8 m³/an/ ha, Cluj şi Argeş cu 0,7 m3/an/ ha etc.

Cauzele sunt numeroase, dar în principal de natură meteorologică, staţională şi de structură a arboretelor. În primul rând viteza foarte mare a vântului, ploile care au precedat şi însoţit aceste furtuni determinând înmuierea solului si slăbirea ancorării arborilor în sol etc. Dacă la asemenea viteze (144 km/oră), nici fagul şi nici gorunul nu au rezistat, cu atât mai puţin vor rezista monoculturile de molid echienizate pe mari suprafeţe, cu desimi mari de arbori la hectar şi neparcurse cu lucrări de îngrijire. De la o anumită intensitate a vântului, rolul hotărâtor nu-l mai are specia, ci viteza vântului şi starea solului, ca urmare a precipitaţiilor căzute.

Măsuri. În fiecare parchet, înainte de plantare, este necesar a se stabili punctele nevralgice la doborâturi de vânt şi zăpadă, adică locurile cu exces de umiditate, viroagele, taluzele, marginile şi lizierele expuse la vânt ca şi vetrele cu putregai (după cioate) ş.a. În aceste puncte se vor introduce specii mai rezistente şi corespunzătoare staţional. Se va face deci o cartare staţională. Se vor folosi scheme şi dispozitive mai rare de arbori la hectar, atenţie deosebită acordându-se bradului, fagului, paltinului de munte etc. Se vor promova tratamentele cu regenerare naturală mai îndelungată şi pe parchete mici, aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire (curăţiri, rărituri etc.).

În legătură cu îngrijirea marginilor de masiv, trei probleme nu se cunosc încă bine de noi:

– marginile şi lizierele masivelor forestiere de molid trebuiesc constituite din aceleaşi specii ca şi restul arboretelor, adică tot cu molid şi nu cu aşa numitele specii mai rezistente, cum ar fi fagul şi laricele, ale căror frunze sunt căzătoare şi iarna nu oferă nici un scut protector ;

– marginile şi lizierele trebuiesc constituite din scheme şi dispozitive mai rare de arbori, pe o adâncime de cca 40-50 m, densitatea lor crescând de la exterior la interior pe aceasta distanţă. Curenţii de aer se înfiltrează şi se dizolvă astfel în interiorul arboretelor, reducându-şi viteza şi diminuându-şi efectul negativ. Dacă sunt prea dese, ele se comportă ca un perete compact, care obligă masele de aer să-l escaladeze şi să se prăvălească în spatele său sub forma unor vârtejuri şi turbioane, doborând tot ce întâlnesc în cale, provocând mari ravagii în arborete.

– pentru a evita fenomenul de „jaluzele”, arborii din aceste margini trebuiesc elagaţi. Se evită astfel aplicarea şi suprapunerea ramurilor care împiedică trecerea curenţilor de aer, ce sunt aruncaţi în sus deasupra coronamentelor, unde se întâlnesc cu cei de la înălţime şi fac turbioane care cad în spatele acestor margini la 30-40 m, unde produc mari dezastre.

Nu ar fi lipsit de interes ca în viitor unele margini şi liziere ale arboretelor care îndeplinesc aceste funcţii să treacă in categoria pădurilor de protecţie.

De fapt două sunt momentele când putem interveni în viaţa acestor ecosisteme pentru a le spori stabilitatea : odată la crearea lor, când se pune problema alegerii speciilor, stabilirii compoziţiilor, schemelor şi dispozitivelor de plantar şi a doua oară după ce se realizează starea de masiv şi se pune problema efectuării lucrărilor de îngrijire, a curăţirilor şi răriturilor.

Dacă prima şansă nu a fost folosită la timpul său, nu ne rămâne decât a doua, după cum este de altfel situaţia în prezent.

În domeniul lucrărilor de îngrijire, se conturează în prezent două direcţii : prima, care preconizează ca cea dintâi intervenţie să aibă loc atunci când arboretul realizează sortimente lemnoase din a căror valorificare se acoperă cheltuielile cu executarea acestor lucrări, iar doua direcţie preconizează ca prima intervenţie să se execute cât mai de timpuriu şi de intensitate cât mai ridicată (în limite ecologice admise).

Pentru molidişurile din ţara noastră se impune acceptarea ultimei concepţii.

De altfel, principiul cel mai important care stă la baza îngrijirii arboretelor tinere de molid, constă în reglementarea numărului de arbori Ia hectar şi a spaţiului vital de creştere al acestora. Pentru realizarea acestui obiectiv, esenţial este ca prima intervenţie, deci curăţire, să aibă loc cât mai de timpuriu şi de intensitate cât mai puternică.

Intervenţiile timpurii constituie drumul cel mai scurt, care duce la formarea caracteristicilor biometrice necesare stabilităţii arboretelor tinere de molid. Momentul primei intervenţii este factorul cel mai important de raţionalizare a lucrărilor de îngrijire în arboretele tinere de molid.

De reţinut faptul că producţia şi productivitatea arboretelor, ca şi stabilitatea lor, depinde sau numai de numărul de arbori la hectar, ci şi de modul cum sunt repartizaţi aceştia în interiorul arboretelor, cât si de starea lor de sănătate.

Ideea centrală a îngrijirii arboretelor de molid o constituie alegerea arborilor de viitor. Cultura de astăzi a pădurilor trebuie să fie o cultură a arborilor de viitor şi prin lucrările de îngrijire trebuie să favorizăm dezvoltarea lor. Odată cu executarea primelor rărituri se va proceda şi la alegerea şi însemnarea acestora (400-500 lahectar), considerându-se că spaţiul de creştere a unui arbore de molid la maturitate este de 25 m². Aceşti arbori vor deveni în viitor purtătorii principali de masă lemnoasă şi ei trebuie să constituie scheletul de rezistenţa al arboretului la adversităţi climatice de tot felul.

Liniile de colectare a lemnului, în cazul răriturilor, sunt absolut necesare. Fără aceste linii, daunele la arborii rămaşi în picioare sunt de 3 ori mai mari. S-au arătat mai sus care sunt punctele nevralgice ale pădurilor noastre de molid, pe care trebuie să le avem în vedere, dacă vrem să sporim stabilitatea acestor ecosisteme la acţiunea vântului. Mai presus de toate însă, marele punct nevralgic sau marea problemă care necesită urgenţă în rezolvare o constituie arboretele din primele două clase de vârstă, care prezintă cel mai înalt grad de instabilitate.

Zăpada. Cele mai mari daune s-au produs în anul 1977 şi în 1979 în pădurile judeţului Suceava (cca. 6 mil. m³ calamitate). Cauzele: cantităţile mari de zăpadă umedă şi aderentă care au căzut, corelate cu calmul atmosferic, cu unii factori staţionali si de structură ai arboretelor. Multe afirmaţii anterioare asupra comportamentului arborilor şi arboretelor au fost infirmate de amploarea acestor calamităţi. Măsuri: folosirea de rase şi provenienţe corespunzătoare (Schmidt Vogt, H. ş.a., 1991) din rezervaţii constituite nu după criteriul productivităţii, ci al rezistenţei la zăpadă; scheme şi dispozitive mai rare de plantare, amestec de specii, lucrări de îngrijire corect şi la timp executate, pentru realizarea de parametrii biologici de stabilitate optimali (h/d), lungimea coroanei, centrul de greutate al coroanei etc.; tratamente cu regenerare naturală mai îndelungată şi pe parchete mici etc.

Vânat. Este vorba îndeosebi de daunele provocate de cervide prin cojiri şi roaderi la arborii în picioare. Starea actuală a. pădurilor din judeţul Suceava din acest punct de vedere este bine cunoscută. Se cunosc şi cauzele şi urmările acestor stări de lucruri (Ichim, R., 1990). Măsuri: problema cheie a rezolvării, respectiv a gospodăririi cinegetice, este aceea a stabilirii corecte a efectivelor de vânat, fără de care nu se poate trece la o gospodărire superioară. Cunoaşterea, respectiv stabilirea corectă a densităţii suportabile a efectivelor de vânat, aceasta este marea problemă a gospodăririi vânatului şi pădurilor de molid în această zonă. În funcţie de aceasta direcţionăm şi orientăm toată activitatea silviculturală şi cinegetica viitoare. Prin densitate suportabilă a efectivelor de cervide, înţelegem acea densitate când :

– regenerarea naturală a răşinoaselor şi foioaselor nu este periclitată, îndeosebi a bradului şi speciilor de foioase stabilizatoare ;

– daunele produse în plantaţii se pot corecta prin unele completări acceptabile;

– daunele produse la arborii în picioare prin cojiri şi roaderi se pot corecta prin lucrări de îngrijire, curăţiri, rărituri ;

– pagubele produse şi cheltuielile de protejare nu depăşesc anumite limite stabilite prin normative.

Cel mai bun indicator al efectivelor de cervide îl constituie starea vegetaţiei forestiere, a principalelor specii forestiere de bază din aceste păduri sub raportul vătămărilor de tot felul. Legat de această problemă, se pune şi întrebarea cât de ridicat poate fi nivelul daunelor produse de cerbi în aceste păduri, care ar fi suportabil din punct de vedere economic. Acest indicator trebuie stabilit prin norme oficiale, cu luarea în considerare a cheltuielilor de creare şi îngrijire a arboretelor, de protejare, respectiv în raport cu venitul anual brut pe care-l aduc aceste păduri. Efectivele, odată cunoscute, trebuiesc normalizate şi ţinute sub control, astfel ca nivelul daunelor să nu fie depăşit. De aici şi vorba că silvicultură se face nu numai cu toporul ci şi cu puşca. Desigur că aceste măsuri trebuiesc corelate cu condiţiile existente de hrană şi linişte din teren.

În afară de daunele provocate de cervide trebuie să menţionăm şi pe cele cauzate de urşi prin cojiri la arborii de molid şi de brad îndeosebi, destul de frecvente în aceste păduri (Ichim, R. nr. 1/1.991).

Putregaiul roşu la molid este un factor care afectează grav stabilitatea ecosistemelor forestiere de molid din Bucovina şi din ţara noastră, situându-se ca pondere dacă nu la acelaşi nivel, cel puţin imediat după doborâturile de vânt. Prin putregai roşu la molid înţelegem în general un defect al lemnului la arborii în picioare, provocat de sporii unor ciuperci din genul Fomesa., care au ca urmare schimbarea culorii lemnului şi a structurii sale. Există mai multe tipuri şi forme de putregai roşu la molid : putregai roşu de rădăcină, care se propagă de la arbore la arbore prin sistemul radicelar sau prin sporii ciupercii care se instalează pe cioatele proaspăt tăiate şi intră în sistemul radicelar şi putregaiul de rană care apare în urma rănilor provocate de vânat la arborii în picioare, de exploatare, rezinaj, cioplaje etc.

Stabilitatea arboretelor de molid este strâns corelată cu starea de sănătate a arborilor individuali. Putregaiul roşu de diferite tipuri afectează pe de o parte calitatea lemnului şi vitalitatea arborilor pe care o reduc, iar pe de altă parte, stabilitatea arboretului. Pagubele pe care le provoacă această maladie economiei forestiere (tabelul 2) sunt cu atât mai mari, cu cât acest defect este localizat la baza arborilor, de unde rezultă tocmai sortimentele cele mai valoroase şi ponderea volumului cea mai ridicată.

Pentru a spori stabilitatea arborilor de molid trebuie să luptăm prin toate mijloacele şi împotriva acestei lumi invizibile – sporii ciupercilor din genul Fomes a. – care generează putregaiul roşu. Dacă ne gândim la rănile provocate de exploatare, rezinaj, etc., trebuie să fim de acord că stă în puterea noastră. ca să limităm la maximum producerea lor. Numai aşa vom putea spori stabilitatea acestor ecosisteme si determina creşterea calităţii producţiei de masă lemnoasă.

Întreaga gospodărire a pădurilor de molid trebuie să urmărească un singur obiectiv – stabilitatea – numai aşa vom putea realiza creşterea producţiei şi productivităţii lor, realizând păduri, sănătoase, productive şi ecologic stabile.

Unul din criteriile cele mai importante ale calităţii valorii lemnului este grosimea sa, diametrul cel mai mare. Ecologic acest ţel diametru – nu se poate realiza decât în păduri cu grad ridicat de stabilitate şi în stadiul de maturitate al arborilor, adică la vârste mari (R. Plocuman, AFZ 27/1989).

BIBLIOGRAFIE

1. Barbu, I., 1982 : Cercetări asupra factorilor din sol şi altor factori staţionali care au determinat rupturile şi doborâturile produse de zăpadă în pădurile din Bucovina. Teză de doctorat. Braşov.

2. Barbu, I., Cenuşă, R., 1987 : Asigurarea protecţiei arboretelor de molid împotriva doborâturilor si rupturilor de vânt şi zăpadă. ICAS, Seria II, Bucureşti.

3. Cenuşă, R., 1986 : Structura şi stabilitatea unei păduri de molid din Codrul secular Giumalău. Rev. Păd., nr. 4

4. Dissescu R. şi colab., 1962: Doborâturile produse de vânt în anii 1960-1961, în pădurile din R.P.R. Editura Agrosilvică, Bucureşti.

5. Giurgiu, V., 1978 : Conservarea pădurilor. Editura CERES Bucureşti.

6. Geambaşu, N., 1980 ; Unele probleme ale gospodăririi pădurilor de molid din Bucovina. Rev. Păd. nr. 1.

7. Ichim, R., şi Barbu, I., 1981 : Rupturile şi doborâturile provocate zăpadă în pădurile judeţului Suceava. ICAS Seria II-a Bucureşti.

8. Ichim, R., 1975 : Cercetări asupra calităţii lemnului în arboretele de molid din nordul ţării. ICAS Seria II-a, Bucureşti.

9. Ichim, R., 1976 : Doborâturile de vânt din pădurile judeţului Suceava, ICAS Seria II-a Bucureşti.

10. Ichim, R., 1988 : Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina. Editura CERES Bucureşti.

11. Ichim, R., 1987 : Lupii şi echilibrul ecologic al pădurilor din Bucovina. Rev. Păd., nr. 1.

12. Ichim, R., 1989 : Cu privire la daunele provocate de cervidee în pădurile din. nordul ţării şi măsurile de prevenire care se impun. Rev. Păd., nr, 1.

13. Ichim, R., 1990 : Gospodărirea raţională pe baze ecologice a pădurilor de molid. Editura CERES Bucureşti.

14. Ichim, R., 1991 : Cu privire la efectivele de urşi în pădurile din nordul ţării şi măsurile de gospodărire care se impun. Rev. Păd. nr. 1.

15. Ichim, R., 1993 : Putregaiul roşu la molid, măsuri de provenire şi combatere. Editura CERES Bucureşti.

16. Konopka, J., 1977 : Protecţia pădurilor împotriva rupturilor de vânt, zăpadă şi chiciură. Rev. Păd., nr. 1.

17. Konopka, J., 1979 : Stability of Spruce forest ecosystems. International Symposium IUFRO Brno CSSR.

18. Kalchreuter, H., 1977 : Die Sache mit der Jagd. BLV Verlagsgesellşchaft, Munchen, Bern, Wien.

19. Heger, A., 1953 : Die Sicherung des Fichten-Waldes gegen Sturmschaden. Berlin.

20. Marcu Gh. şi colab., 1969 : Doborâturile produse de vânt în anii 1964-1969, în pădurile din România. Editura Agrosilvică, Bucureşti.

21. Popescu I. Zelentin, 1951 : Mărirea rezistenţei la vânturi a arboretelor prin măsuri amenajistice. Buletin ştiinţific. Academia R.P.R., Tom III, nr. 3.

22. Thomasius, H. ş. a. 1986 : Masnahmen zur Stabilisierung von Fichtenforsten gegenuber Sch.nce-und Sturm – IUFRO 1986 in Lyubjanu.

23. Schmidt-Vogt, H., ş a., 1981 şi 1991 – Die Fichte. Band II/2 şi III3. Verlag Paul Parey. Hamburg und Berlin.

24. Ueckermann, E., 1981 : Die Wildschadenverhutung in Wald und Feld. Paul Parey 4 Auflage. Hamburg und Berlin.

Summary: Stability of the spruce forests in Bucovina

This paper deals with the principal injurious biotic and abiotic factors that affect the stability, respectively the resistance, of the spruce forests in this zone. The researches done here in the last decades have shown that wind, snow, game and red rot of different types represent these factors. The favoring conditions for the action of these factors as well as the extension and of their intensity are also discussed. A special attention is given to the management measures aiming at the augmentation of the stability of these ecosystems.