Motto:

“Renaşterea forestieră a lumii, nu ne poate lăsa pe noi indiferenţi, faţă de soarta propriilor noastre păduri.

Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât democraţia de astăzi şi teroarea votului exagerează pe de o parte puterea celor tari, pe de altă parte măreşte răspunderea pe care noi toţi, cei conştienţi de nevoile de azi şi de mâine ale neamului, trebuie să o luăm asupra noastră, dacă într- adevăr avem simţul răspunderii faţă de viitor, sau dacă vrem să dăm copiilor liniştea şi siguranţa necesară unei dezvoltări fireşti.

Ni se fac prea mult semne, ni se dau prea multe şi puternice avertismente, care trebuie, până la urmă, să ne aducă la simţul realităţii, ca popor conştient de propriul său viitor.”

(Marin Drăcea, 1938 – Consideraţiuni asupra dome­niului forestier al României)

1. Introducere

Proprietatea şi dreptul de proprietate, implicit, sunt considerate în doctrina sociologică şi juridică ca reprezentând pilonii de bază ai societăţii şi, în acelaşi timp, “sursa tuturor relelor”, un demers în vederea abordării acestora presupunând studierea atât a unei realităţi obiective, cât şi a unei realităţi subiective.

Proprietatea a fost apreciată ca fiind “prin excelenţă un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogăţiilor”, iar cu privire la conţinutul şi limitele acestei “pu­teri” s-au conturat, sub aspect general, două mari orientări: una din acestea fundamentează necesitatea obiectivă a comunizării bunurilor, iar cealaltă fundamentează importanţa şi preeminenţa proprietăţii private, garanţie a libertăţii individuale şi familiale, sursă de bogăţie, prosperitate şi bunăstare socială.

Conform art. 4 din Legea nr. 26/1996 – Codul silvic – proprietatea asupra terenu­rilor forestieră este publică sau privată, titu­lari ai dreptului de proprietate publică fiind statul şi unităţile sale administrativ teritoriale (comune, oraşe, municipii), titu­lari ai dreptului de proprietate privată fiind foştii composesori, moşneni, răzeşi sau moştenitorii acestora, persoanele fizice, unităţile de cult, instituţiile de învăţământ şi alte persoane juridice.

Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor forestiere este acel drept în virtutea căruia titularii exercită posesia (untendi – delimitarea limitelor, întreţine­rea bornelor şi a altor semne de hotar, a drumurilor şi potecilor, amenajarea pădurilor, etc.), folosinţa (fruendi – recoltarea de lemn mort, închirierea dreptului de a culege fructe de pădure şi ciuperci, vânzarea de arbori, etc.) şi dispoziţia (abutendi – distrugerea bunului, defrişarea, vânzarea terenului şi/sau a arborilor pe picior, donaţia, ipotecarea, etc.) asupra terenurilor forestiere aflate în circuitul civil.

Totuşi, proprietatea este dreptul ce îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în li­mitele determinate de lege, iar exercitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere trebuie să se facă cu respectarea art. 43 din Codul Silvic, care spune că arborii destinaţi a fi tăiaţi se vor marca în prealabil de către personalul silvic, în con­formitate cu normele tehnice. Prin urmare, legea sancţionează exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului, asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celor­lalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiu­lui, revin proprietarului. Rezultă, aşadar, că dreptul de proprietate asupra fondului forestier nu poate fi exercitat decât cu respectarea tuturor acelor reglementări care îi respectă conţinutul şi limitele, reglementări care sunt cuprinse în cea mai mare parte sub cupola regimului silvic şi care sunt garantate cu o serie de infracţiuni şi contravenţii al căror făptuitor poate fi însuşi proprietarul.

Reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor prezintă un aspect evolutiv şi are un caracter reparator – după anul 1989 legiuitorul adoptând progresiv o serie de dispoziţii normative pentru reglemen­tarea reconstituirii dreptului de proprietate, cum ar fi Legea nr. 18/1991, cu modificările ulterioare şi Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Deşi legislaţia în materie de reconstituiri prezintă carenţe, în acelaşi timp se remarcă şi o evoluţie a concepţiei, în sensul că supra­faţa ce poate fi restituită este mult sporită prin Legea nr. 1/2000 faţă de Legea nr. 18/1991, iar noua lege nu mai impune condiţia ca reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor să opereze până în limita a 10 ha de familie, împreună cu terenul agricol pentru care se reconstituie acelaşi drept.

Prezenta lucrare s-a născut din ideea de a evidenţia preocuparea guvernelor de după 1989 în problema reconstituirii dreptului de proprietate la păduri şi în aplicarea cât mai corectă a legilor fondului funciar referitoare la păduri, cu accent pe greutăţilor întâmpi­nate în aplicarea acestor legi.

Pentru a avea o imagine cât mai corectă asupra a ceea ce se petrece pe plan mondial, european şi naţional în domeniul retrocedării fondului forestier şi pentru compararea cu realitatea de la noi, s-au detaliat câteva aspecte privind suprafaţa fondului forestier şi structura acestuia pe categorii de proprietate, evoluţia istorică a proprietăţilor asupra pădurilor din România, prezentându-se şi unele statistici referitoare la distribuţia suprafeţei forestiere pe cate­gorii de proprietari.

Datele care au stat la baza întocmirii acestui material au fost primite, sub semnătura directorilor executivi, de la DTRSV-uri, autorul neavând posibilitatea să le confrunte cu raportările făcute forurilor superioare de către direcţiile silvice, oficiile de cadastru şi prefecturi, orice neconcordanţă, omisiune sau greşeală nefiind din vina celui care a întocmit prezenta lucrare.

2. Situaţia suprafeţelor cu păduri la nivel mondial şi naţional

Una dintre statisticile recente privitoare la păduri este cea din anul 2000 (ERF 2001 ) care oferă informaţii asupra stării şi a modi­ficărilor fondului forestier, precum şi a suprafeţelor cu păduri la nivel mondial.

La ora actuală, pădurile ocupă aproxi­mativ 3.870 milioane de hectare, adică 30 % din suprafaţa totală a globului. Pădurile tro­picale şi subtropicale reprezintă 56 % din această suprafaţă, în timp ce pădurile temperate şi boreale au o pondere de 44 %. În privinţa impactelor şi a riscurilor la care sunt supuse, spre deosebire de pădurile din zonele cu climat temperat şi boreal, pădurile tropicale se află sub presiunea proceselor de exploatare iraţională şi deşertificare, ceea ce a determinat o atitudine concertată a orga­nismelor internaţionale specializate faţă de diminuarea rapidă a suprafeţelor ocupate de acestea.

Analiza repartiţiei acestor păduri la nivel mondial, redă o inegală repartiţie a pădurilor², ce se menţine pe plan naţional şi local:

(i) pe regiuni geografice, dat fiind că două treimi din suprafaţa forestieră mondială este situată în doar 10 ţări: Federaţia Rusă, Brazilia, Canada, U.S.A., China, Australia, Republica Democratică Congo, Indonezia, Angola şi Peru;

(ii) în raport cu densitatea populaţiei, media mondială fiind de 0,6 ha/locuitor. Doar 22 de ţări posedă mai mult de trei ha pe cap de locuitor, ţări în care regăsim doar 5 % din populaţia globală – în principal în Federaţia Rusă şi Brazilia. În rest, două tre­imi din populaţia mondială trăieşte în ţări cu un procent sub 0,5 ha/locuitor, mai ales în ţările suprapopulate din Asia şi Europa;

(iii) în parte, o inegalitate a repartizării în raport cu dezvoltarea economică, în ţările industrializate găsindu-se circa 48 % din păduri, ţările în curs de dezvoltare deţinând un procent de 52 %. În plus, în ţările dezvoltate procentul de pădure este în creştere, prin sporirea suprafeţelor împădurite, în timp ce ţările aflate în curs de dezvoltare sunt afectate, în cele mai multe cazuri, de procese de despădurire.

Suprafaţa totală a fondului forestier naţional la nivelul anului 2004 este de 6.368.066 ha, România situându-se pe locul 10 în Europa (fig. 1), ponderea pădurilor fiind însă mai mică în comparaţie cu alte ţări europene cu climă temperată (30-34 %).

România a avut în trecutul îndepărtat mult mai multe păduri, peste 79 % din teritoriu fiind acoperit cu vegetaţie lemnoasă. Dacă astăzi numai 26,7 % din suprafaţa ţării reprezintă fondul funciar forestier, aceasta obligă la recunoaşterea faptului că România prezintă un deficit real de păduri destul de mare. În ultimele secole, ca urmare a defri-şărilor, au dispărut cel puţin 5.000.000 ha de pădure, în intervalul 1829-1922 fiind defri-şate 3.000.000 ha, iar în perioada 1920-1929 dispărând 1.200.000 ha (fig. 2). Cele mai puternice despăduriri s­au produs în zona de câmpie şi de deal, unde procentul de împădurire a scăzut sub 7 %, respectiv 27 %.

Inegala amplasare a resurselor forestiere se remarcă şi la nivel naţional (fig. 3), existând judeţe “forestiere” (Suceava, Vâl­cea, Neamţ, Caraş-Severin, Maramureş), în care ponderea pădurilor este de 40-50 % din suprafaţa judeţului şi judeţe lipsite, practic, de păduri, cu procente de 3-5% din totalul suprafeţei judeţului (Constanţa, Călăraşi, Teleorman, Ialomiţa).

2.1.Repartiţia pe forme de proprie­tate

Datele prezentate de FAO³, la nivelul anului 2000, pentru ţările temperate şi boreale arată că pădurile aflate în proprietate particulară ocupă 437 milioane ha, repre-zentând 18 % din suprafaţa totală.

Aşa cum se observă în figura 4, ponderea cea mai importantă a pădurilor aflate în proprietatea publică o au statele din fosta Uniune Sovietică, urmate de statele din America de Nord (în special Canada, cu peste 90 % proprietate publică).

La nivel european, aproximativ 96 mili­oane ha, reprezentând 55 % suprafaţa cu păduri, sunt în proprietate privată; ponderea proprietăţii private în ţările Europei de Vest depăşeşte 66 %, iar în ţările Europei de Nord depăşeşte 75 % (fig. 5). Portugalia are cea mai ridicată pondere a proprietăţii private (93 %), urmată de Norvegia, Suedia şi Austria. Aceste state, împreună cu Japonia şi SUA, diferă de restul ţărilor în care statul deţine ponderea principală asupra proprietăţii pădurilor.

Dintre ţările cu economie de piaţă, proprietatea privată asupra pădurilor este relativ redusă în Cipru, Grecia, Israel, Liechten-stein, în timp ce în Turcia pon­derea tipului de proprietate este aproape integrală de stat.

Structura proprietăţii private forestiere a suferit modificări în ţările Europei Centrale şi de Est datorită faptului că, după cel de al doilea război mondial, multe proprietăţi forestiere au fost naţionalizate. În anumite ţări (Polonia, Slovenia), proprietatea privată asupra pădurilor a continuat să existe, chiar dacă într-o proporţie mai redusă şi supusă unor reglementări stricte. În majoritatea ţărilor foste comuniste, proprietate particulară a dispărut, la momentul actual existând încă state în care proprietatea asupra pădurilor este integrală de stat. Pentru ţările aflate în tranziţie spre economia de piaţă, în momentul de faţă procesul de retrocedare a pădurilor se află în diferite faze (fig. 6).

Ponderea proprietăţii publice rămâne importantă în majoritatea ţărilor aflate în tranziţie, deşi înainte de naţionalizare pro­centul acesteia era redus. Doar în cazul Sloveniei şi al Letoniei, proporţia pădurilor publice se va diminua, comparativ cu situaţia dinaintea intrării în blocul comunist.

Bouriaud (2002) explică creşterea pon­derii fondului forestier proprietate publică în ţările care au declanşat restituirea proprietăţii private prin : (i) creşterea suprafeţei fondului forestier în perioada comunistă (Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, Unga-ria); (ii) nerestituirea anumitor categorii de păduri private (ale instituţiilor, ale foştilor regi, ale bisericilor, ale persoanelor care şi-au pierdut naţionalitatea), aici putându-se menţiona situaţia Bulgariei, Slovaciei şi a României.

Pentru ţara noastră, ponderea pădurilor publice, previzibilă ca urmare a aplicării integrale a legilor de retrocedare, este scăzută, comparativ cu ţări care înainte de naţionalizare aveau ponderi similare sau mai scăzute ale proprietăţii de stat (Cehia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Lituania, Estonia).

3.Evoluţia istorică a proprietăţii pădurilor în România

În continuare, se vor prezenta unele consideraţii cu privire la modalităţile istorice de apariţie a proprietăţii private asupra pădurilor şi care urmăresc o ilustrare a legitimităţii proprietăţii forestiere individuale, precum şi evoluţia statistică a formelor de proprietate la nivelul pădurilor din România.

3.1. Consideraţii cu privire la evoluţia dreptului de proprietate

Regimul juridic al proprietăţii forestiere a urmat evoluţia regimului economic al dreptului cu privire la bunuri, a cărui tendin­ţă generală a fost aceea de apropiere prin constituirea unor drepturi individuale asu­pra bunurilor la origine comune sau neaparţinând nimănui. Motivaţia apropierii individuale a constituit-o dintotdeauna va­loarea economică intrinsecă sau potenţială a bunului. Terenurile forestiere cunosc, la origini, o altă evoluţie a formelor de apropiere individuală, datorită suprafeţei mari acoperite de păduri, a imposibilităţii tehnice de transformare a pădurilor în vede­rea producerii unor valori economice de schimb şi, nu în ultimul rând, datorită struc­turii cererii de produse forestiere ce viza mai degrabă produsele accesorii şi lemnul pentru folosinţe locale.

3.1.1. Regimul pădurilor de la res nullius la res nobillus

Consideraţiile referitoare la regimul de proprietate asupra pădurilor pornesc de la perioada apariţiei primelor acte scrise cu privire la păduri şi a primelor legiuiri silvice. Atitudinea socială cu privire la păduri are însă rădăcini adânci în timp, pornind chiar de la sistemul juridic roman. Pădurile neimpozabile, deci neaducătoare de venit, erau clasificate sub denumirea de “res nullius” (ale nimănui), fără ca aceasta să împiedice formularea de pretenţii de către stat în momentul în care s-ar fi găsit o posibilitate de valorificare a acestei categorii de păduri. Odată cu creşterea puterii economice a unor conducători, prin supunere militară forţată şi prin instituirea unui sistem de vasalitate, au apărut marii proprietari de pământuri, iar pădurile, deşi majoritatea libere de orice restricţii, încep a fi considerate “res nobillus”, statut consolidat odată cu introducerea dijmei din produsele forestiere recoltate.

3.1.2. Teoria domeniului comun ca punct de plecare în constituirea proprietăţii individuale

Domeniul comun a servit la constituirea proprietăţii privilegiate pentru aristocraţiile războinice sau teocratice, unde şeful devine singurul proprietar al vieţii şi bunurilor supuşilor săi, devenind astfel proprietarul do­meniului comun, asupra căruia nu avea la început decât administrarea. Dreptul de proprietate asupra pădurilor se transformă într-

o proprietate vremelnică sau viageră, după interesele nobilului sau ale boierului, rezultatul fiind apariţia unei categorii sociale noi proprietarii de plin drept ai terenurilor forestiere ale căror drepturi se consolidează sub două modalităţi: cea a proprietăţii directe asupra pădurilor şi cea a privilegiilor, aceste drepturi fiind diferite, după cum proprietarii de păduri fac parte din clasa boierimii vechi, “boierimea pământului”, sau din clasa “boierimii de slujbe”, apărută odată cu ierarhizarea socială statală şi înzestrarea cu proprietăţi funciare pe calea daniilor domneşti.

3.1.3. Constituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor prin danii domneşti.

Donaţia stă la baza formării marii proprietăţi boiereşti şi mănăstireşti. Se formează, prin aceste donaţii, ierarhii fun­ciare feudale, apare “boierimea de slujbe”, ale cărei proprietăţi sunt constituite ca urmare a daniilor domneşti, decade vechea boierime prin sărăcire şi prin înglobarea ei în rândul ţăranilor liberi, se îngrădeşte folosinţa liberă asupra pădurilor proprietate a obştilor moşneneşti sau răzeşeşti. Tot prin danii de sorginte domnească sau boierească, prin cumpărări şi numeroase abuzuri, creşte şi proprietatea forestieră mănăstirească, care fiind protejată puternic de stat şi valorificându-şi dubla putere de coerciţie – legală şi religioasă atinge suprafaţa maximă.

3.1.4. Dreptul de pădure al ţăranilor de pe moşiile boiereşti

Corespunzător nevoilor lor, ţăranii de pe moşii beneficiau de produsele pădurii în virtutea unui drept strămoşesc de folosinţă, ca proprietari imperfecţi sau ca proprietari deplini după achitarea dijmei. Cert este că, deşi se bucurau pe deplin, ca uzufructuari, de toate drepturile asupra porţiunilor defrişate, cu excepţia dreptului de a le înstrăina, în privinţa folosinţei pădurilor drepturile lor erau puternic limitate. Dacă la început ei deţineau dreptul de lemnărit, de păşunat, de culegere a ghindei, de tăiere de frunze şi lăstari, de recoltare a ierbii, prin legi succesive se ajunge la o excesivă îngrădire a acestor privilegii. Lipsa de lemn se face simţită din ce în ce mai mult, ceea ce impune un regim de interdicţie a folosinţei pădurilor, regim consolidat juridic printr-o serie de legi ce restrâng din ce în ce mai mult dreptul de lemnărit şi păşunat, dreptul la folosirea uscăturilor din pădurile zonei de câmpie etc. Toate acestea se concretizează prin apariţia Codului Silvic din anul 1881, care anulează servituţile sătenilor la uscături şi păşunat şi care consacră proprietatea absolută a boierilor asupra pădurii.

3.1.5. Perpetuarea proprietăţii co­mune a ţăranilor liberi

Codul Silvic din 1910, pornind la tratarea problemei proprietăţii forestiere în devălmăşie, consacră un capitol întreg ce se aplică “numai cetelor de moşneni şi răzeşi, cunoscute la noi sub acest nume”, capitol în care se vede clar confuzia legii cu privire la forma de proprietate a pădurilor aparţinând moşnenilor şi răzeşilor. Deşi recunoaşte ca­racterul de proprietate devălmaşă al locuitorilor unei obşti, codul încearcă rezolvarea conflictelor rezultate din necunoaşterea drepturilor individuale pe calea atribuirii de cote părţi indivize. Acest cod silvic destramă proprietăţile moşneneşti, pulverizându-le în sute de mii de proprietăţi individuale, înregistrându-se o trecere de la dreptul de proprietate devălmaş, conferit de calitatea de membru al obştii, la un drept de proprietate individual, necondiţionat de calitatea persoanei, de natură contractuală (care are la bază fie un contract de vânzare cumpărare, fie un contract de succesiune ereditară).

3.1.6. Regimul juridic special al unor categorii de păduri

Ca urmare a unor particularităţi de natură socială, economică şi politică, regimul juridic al pădurilor din diferite regiuni ale ţării a înregistrat o serie de situaţii particulare: (i) aservirea pădurilor către topitoriile de aur şi exploatările miniere, în acest context găsindu-şi explicaţia existenţei unor “proprietari de păduri” de genul Uzinelor Miniere Reşiţa; (ii) constituirea averilor imperiale şi a fon­dului religionar, în acest context constituindu-se Fondul Religionar Ortodox al Pădurilor din Bucovina, care se va bucura de o administrare autonomă; (iii) constituirea Fondului Grăniceresc, creându-se astfel regimentele grănicereşti Năsăud, Sibiu şi Orlat.

Din datele prezentate mai sus rezultă că evoluţia regimului de proprietate a înregistrat, într-o primă etapă, trei tendinţe:

(i) de transformare a proprietăţii tribale colective în proprietate familială ereditară;

(ii) de perpetuare a pădurilor în folosinţă comună; (iii) de acaparare a terenurilor forestiere.

În a doua etapă, are loc creşterea pe diverse căi a proprietăţii individuale private, precum şi a celei domneşti, în paralel cu destrămarea proprietăţii colective şi pier­derea independenţei ţăranilor liberi. O for­mă de stăpânire a pădurilor cu o continuitate deosebită şi cu caractere specifice – proprietatea devălmaşă a satelor de moşneni şi răzeşi poate fi considerată ca un punct de referinţă în explicarea unor atitudini sociale cu privire la păduri. Odată cu definirea unor noi forme de proprietate individuală, se urmăreşte absolutizarea dreptului de proprietate şi scoaterea terenurilor forestiere de sub regimul diferitelor servituţi, a căror presiune socială se face simţită până în prezent.

3.2. Statistici referitoare la distribuţia suprafeţei forestiere pe categorii de pro­prietari

Trebuie de remarcat faptul că, de-a lun­gul timpului, nu a existat o situaţie cadastrală precisă, determinările din trecut fiind destul de aproximative. Structura fon­dului forestier pe categorii de proprietari pentru teritoriul Regatului, la nivelul anului 1887, este prezentată în tabelul 1. Din aceste date centralizate, după aplicarea legii rurale din 1864, rezultă că proprietatea boierească deţinea majoritatea terenurilor forestiere, urmată de cea a statului şi a domeniului coroanei.

Structura fondului forestier pe categorii de proprietari, la nivelul anului 1900, pentru acelaşi teritoriul, este prezentată în tabelul 2. Din datele prezentate rezultă că proprietatea particulară deţinea majoritatea terenurilor forestieră, urmată de cea a statu­lui.

La nivelul anului 1929 existau instituţii cu administraţii proprii, după cum urmează:

(i) Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovi­na, cu 229.905 ha; (ii) Fondul Grăniceresc Năsăud (Bistriţa), cu 108.000 ha; (iii) Comunitatea de avere Caransebeş, cu 197.138 ha; (iv) Uzinele şi Domeniile Reşiţa, cu 129.740 ha; (v) Eforia Spitalelor Civile Bucureşti, cu 58.992 ha; (vi) Epitropia Sfântului Spiridon Iaşi, cu 21.588 ha; (vii) Municipiul Braşov, cu 15.000 ha. Totalul deţinut de acestea era de 760.363 ha.

Structura proprietăţii forestiere din România în perioada anilor 1929 şi 1941 este prezentată în tabelul 3. Din aceste date se poate observa că statul nu mai deţinea majoritatea decât în Basarabia, iar proprie­tăţile particulare erau foarte bine reprezen­tate în celelalte provincii.

La nivelul anului 1947, structura fondu­lui forestier pe categorii de proprietate, este cea din tabelul 4. La această dată, mai existau instituţii cu administraţie proprie, după cum urmează: (i) Eforia Spitalelor Civile, cu 58.992 ha; (ii) Fondul Bisericesc din Bucovina, cu 229.905 ha; (iii) Uzinele Domeniului Minier Reşiţa, cu 129.740 ha; (iv) Comunitatea de Avere din Caransebeş, cu 197.138 ha; (v) Fondul Grăniceresc din Năsăud, cu 108.000 ha. Suprafaţa totală aferentă era de 723.775 ha.

Din datele prezentate mai sus rezultă că, înainte de naţionalizarea pădurilor din anul 1948, statul deţinea în proprietate doar 28,0 % din suprafaţa fondului forestier al ţării, persoanele juridice – 49,4 % (în acest procent erau introduse atât pădurile comunale – 21,1 %, cât şi composesoratele -9,4 % şi obştiile de moşneni – 5,4%), în timp ce persoanele fizice deţineau 22,6 %.

Pădurile persoanelor particulare erau deţinute de un număr de 494.986 de propri­etari, revenind în medie 3,1 ha/proprietar, ponderea cea mai mare (95,5 % din proprietari) având-o cei cu suprafaţa cuprinsă între 0,25 şi 5,0 ha (aceştia deţineau 32,0 % din suprafaţă). Perioada de după 1989 a readus în discuţie restituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor pentru suprafe-ţele naţionalizate în 1948. Evoluţia aplicării celor două legi ale retrocedării este prezentată sintetic în figura 7 şi va fi detaliată în capitolul următor.

După cum se observă din această figură, procentul de restituire a devenit din ce în ce mai ridicat în perioada 2001-2004; ponderea suprafeţelor retrocedate a crescut cu 77 % în anul 2001 comparativ cu 2000, cu 96 % în 2002 comparativ cu 2001, în 2004 ponderea suprafeţelor retrocedate fiind de 4,12 ori mai mare decât în anul 2000.

4. Stadiul actual de aplicare a legilor retrocedării la păduri

Reapariţia în ţara noastră după aproape o jumătate de secol, a categoriei de proprie­tate privată asupra pădurilor, neînsoţită de definirea unui cadru legislativ corespunzător, a condus la manifestări sociale individu-ale sau de grup, cu efecte negative mai ales asupra conservării fondu­lui forestier.

4.1. Stadiul aplicării Legii nr. 18/1991

Fondul forestier al României a cunoscut, după aproape cinci decenii, o primă mutaţie sub aspectul structurii proprietăţii, determinată de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. Până la apariţia acestei legi, proprietatea asupra pădurilor aparţinea exclusiv statului, pen­tru ca, ulterior, conform dispoziţiilor sale, foştii proprietari de pădure sau moştenitorii legali ai acestora – persoane fizice – să poată dobândi în proprietate o suprafaţă de până la 1 ha pădure de proprietar deposedat.

Dobândirea dreptului de proprietate a fost prevăzută de art. 41 din Legea nr. 18/1991 astfel: “terenurile cu vegetaţie fo restieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, păşuni împădurite, care au aparţinut persoanelor fizice şi care, prin efectul unor legi speciale, au fost trecute în proprietatea statului, se restituie, la cerere, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, într-o suprafaţă egală cu cea trecută în proprietatea statului, dar nu mai mult de 1 ha”.

Până în prezent, la nivel naţional s-a va­lidat, în conformitate cu prevederile Legii nr.18/1991, o suprafaţă de 362.335 ha, ceea ce reprezintă 5,7 % din suprafaţa fondului forestier naţional, fiind puse în posesie 342.606 ha (5,4 % din suprafaţa fondului forestier naţional) emise titluri de propri­etate pentru 310.472 ha (4,9 % din suprafaţa fondului forestier naţional).

Procesul de punere în posesie a suprafe­ţelor cu vegetaţie forestieră în baza Legii nr. 18/1991 este definitivat în judeţele Covas- na, Sibiu, Prahova, Brăila, Buzău, Constan­ţa, Tulcea, Bistriţa-Năsăud, Neamţ, Bihor, Sălaj, Satu Mare, Arad, Hunedoara, Timiş şi Dolj, rămâneri mari în urmă fiind înregistrate în judeţele Gorj (34,3 %), Braşov (86,3 %), Călăraşi (82,4 %), şi Caraş-Severin (80,2 %), la nivelul întregii ţări acest procent fiind de 94,6 %.

Se constată că, la emiterea titlurilor de proprietate, faţă de suprafaţa pusă în po­sesie, sunt judeţe care au definitivat acest lucru (Braşov, Covasna, Sibiu, Brăila, Buzău, Galaţi, Tulcea, Alba, Bistriţa- Năsăud, Cluj, Neamţ, Bihor, Maramureş, Arad, Caraş-Severin, şi Gorj), întârzieri mari înregistrându-se la judeţele Constanţa (77,8 %), Vrancea (88,9 %), Mureş (36,7 %), Bacău (81,4 %), Botoşani (47,9 %), Iaşi (62,2 %), Suceava (81,8 %), Vaslui (76,0 %), Satu Mare (66,3 %) Dolj (80,3 %), Olt (80,2 %) şi Vâlcea (85,4 %), la nivelul întregii ţări acest procent fiind de 90,6 %.

Faţă de suprafaţa validată pe ţară s-au emis doar 85,7 % din titluri de proprietate.

4.2. Stadiul aplicării Legii nr. 1/2000

Aşa după cum s-a arătat şi în subcapitolul 4.1, o primă schimbare sub aspectul structurii proprietăţii asupra pădurilor a fost determinată de aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar. A doua o reprezintă apariţia Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, care stipulează posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate nu numai pentru persoanele fizice, ci şi pentru o categorie mai largă de persoane juridice, lege care a rămas doar cu rol de evidenţă funciară.

Dreptului de proprietate asupra pădurilor se aduc noi modificări prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 102/2001, aprobată, la rân­dul ei, prin Legea nr. 400/2002. Această lege prevede reconstituirea dreptului de pro­prietate pentru persoanele fizice în limita a 10 ha, cumulat cu ceea ce a primit la Legea nr. 18/1991, iar pentru formele asociative în limita a maximum 20 ha de fiecare titular deposedat; pentru unităţile de învăţământ şi de cult, suprafaţa maximă a fost de 30 de ha, iar pentru unităţile administrativ-teritoriale, în limita suprafeţelor avute în proprietate.

Până în prezent, la nivel naţional s-a va­lidat, în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2000, o suprafaţă de 1.902.275ha (19,8 % la persoane fizice, 32,1 % la forme asociative, 4,1 % la unităţi de cult şi învăţământ şi 44,0 % la unităţi administrativ teritoriale), ceea ce reprezintă 29,9 % din suprafaţa fondului forestier naţional, s-au pus în posesie 1.697.311 ha (19,6 % la per­soane fizice, 29,4 % la forme asociative, 4,1 % la unităţi de cult şi învăţământ şi 46,9 % la unităţi administrativ teritoriale), ceea ce reprezintă 26,7 % din suprafaţa fondului forestier naţional şi s-au emis titluri de pro­prietate pentru 1.402.990 ha (20,2 % la per­soane fizice, 30,7 % la forme asociative, 4,4 % la unităţi de cult şi învăţământ, 44,7 % la unităţi administrativ teritoriale), ceea ce reprezintă 22,0 % din suprafaţa fondului forestier naţional.

Procesul de punere în posesie a supra­feţelor cu vegetaţie forestieră în baza Legii nr. 1/2000 este definitivat în judeţele Teleorman, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Botoşani şi Timiş, rămâneri mari în urmă fiind în judeţele Călăraşi (60,0 %), Cluj (67,3 %), Caraş-Severin (23,2 %), Dolj (43,9 %) şi Gorj (69,0 %), la nivel naţional acest procent fiind de 89,2 % (88,6 % la per­soane fi-zice, 81,4 % la forme asociative, % la unităţi de cult şi 95,1 % la unităţi administrativ teritoriale).

Se constată faptul că, la emiterea titlurilor de proprietate, faţă de suprafaţa pusă în posesie, sunt judeţe care au definiti­vat acest lucru (Sibiu, Constanţa, Caraş- Severin, Dolj şi Mehedinţi), rămâneri mari în urmă fiind înregistrate în judeţele Brăila (28,7 %), Buzău (55,5 %), Bacău (51,9 %), Iaşi (47,9 %), Bihor (56,8 %), Satu Mare (57,6 %), Arad (66,6 %), şi Hunedoara (28,5 %), la nivel naţional acest procent fiind de % ( 85,2 % la persoane fizice, 86,4 % la forme asociative, 89,0 % la unităţi de cult şi 78,7 la unităţi administrativ teritoriale).

Pentru suprafeţele validate, s-au emis % titluri de proprietate (75,4 % la per­soane fizice, 70,4 % la forme asociative, % la unităţi de cult şi 74,9 % la unităţi administrativ teritoriale).

5. Situaţia terenurilor despădurite în pădurile proprietate privată

Marele silvicultor Marin Drăcea atrăgea atenţia la conferinţa amintită în motto-ul lucrării, ţinută sub auspiciile Ateneului Român că “despădurirea este deci sărăcie, nesiguranţă şi discredit moral şi material. Despădurirea este expresia cea mai clară a lipsei de prevedere a fiinţei omeneşti” şi adăuga faptul că “popoarele se judecă între ele după respectul pe care îl au faţă de propriul lor pământ şi ca atare, faţă de pavăza cea mai sigură a acestuia, pădurea”.

Din păcate, la noi în ţară, imediat după apariţia Legii nr. 18/1991, pe fondul unui vid legislativ acut, a unei sărăcii din ce în ce mai accentuate, a lipsei unui simţ real al proprietăţii şi a nesiguranţei zilei de mâine, noii proprietari de păduri s-au năpustit asupra acestora, defrişând abuziv mii de hectare, pe care nu le-au mai împădurit, multe din ele fiind deja transformate în păşuni împădurite, fără nici o aprobare legală. Pe bună dreptate, se poate spune că “naturalul” s-a confruntat cu “economicul” şi că, din nevoia crescândă de cât mai mult lemn ce se transformă în bani, ultimul a câştigat, ajungându-se la mari dezechilibre ecologice care, nu de puţine ori, au produs mari pagube materiale şi chiar umane.

Pe fondul acestor probleme, destul de târziu, a apărut Legea nr. 26/1996 – Codul Silvic – care defineşte pentru prima dată, într-un articol distinct, noţiunea de regim silvic, căruia îi este supus fondul forestier naţional proprietate publică şi privată şi care constituie un bun de interes naţional. Art. 9, al. 2 din această lege arată că “regimul silvic co nstituie un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi p aza acestui fond, având ca finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere”.

5.1. Suprafaţa despădurită din pădurile predate la Legea nr. 18/1991

Suprafaţa despădurită din pădurile pre­date la Legea nr. 18/1991 este de 28.085 ha ceea ce reprezintă 8,2 % din suprafaţa predată efectiv, din care 6,4 % provine din doborâturi de vânt şi 93,6 % provine din defrişări abuzive, judeţele cu cele mai mari suprafeţe despădurite fiind judeţele Suceava (19,3 % din suprafaţa total defrişată), Dolj (18,6 %), Galaţi (8,3 %), Bacău (7,5 %), Mehedinţi (5,8 %), Neamţ (5,3 %), Harghita (5,3 %) şi Vrancea (5,0 %).

Din suprafaţa total defrişată s-au regene­rat, până în prezent 14.656 ha (52,2 % din această suprafaţă), din care 99,2 % pe cale naturală şi doar 0,8 % pe cale artificială, ceea ce denotă că natura şi-a făcut şi de data acesta datoria, salvând 51,8 % din suprafaţa despădurită. Cele mai mari suprafeţe au fost regenerate în judeţele Dolj (93,1 %), Galaţi (99,1 %), Mehedinţi (91,1 %) şi Suceava (24,8 %).

Suprafaţa ce urmează a fi împădurită este de 13.773 ha (47,8 % din suprafaţa total defrişată), judeţele cu cele mai mari supra­feţe fiind judeţele Suceava (75,2 %), Bacău (92,9 %), Neamţ (93,9 %), Harghita (77,0 %), Teleorman (100 %) şi Dâmboviţa (80,3 %).

Există o suprafaţă de 64.768 ha de pădure brăcuită, care reprezintă 18,9 % din ce s-a predat la Legea nr. 18/1991, judeţele cu cele mai mari suprafeţe fiind Bacău (89,7 % din suprafaţa predată), Vaslui (94,9 %) Suceava (54,1 %), Iaşi (48,3 %), Neamţ (86,2 %), Harghita (23,5 %), Călăraşi (41,8 %), şi Ilfov + municipiul Bucureşti (32,3 %).

Rezultă o suprafaţă de 92.853 ha, ce reprezintă 27,1 % din suprafaţa predată la Legea nr. 18/1991, care nu-şi mai exercită rolul ecologic, antierozional şi de protecţie a solului.

5.2. Suprafaţa despădurită din pădurile predate la Legea nr. 1/2000

Aşa după cum am arătat în subcapitolul anterior, apariţia Legii nr. 18/1991 – fără însă a asigura un cadru legal adecvat pentru gospodărirea, în regim silvic, a acestor suprafeţe cum ar fi legile ce definesc contravenţiile silvice, regimul silvic, admin­istrarea fondului forestier proprietate publică şi privată precum şi statutul person­alului silvic a dus la defrişarea şi brăcuirea a peste un sfert din aceste păduri, pro­ducând un dezechilibru ecologic enorm, conceptul de dezvoltare durabilă al acestora fiind compromis din start.

Odată cu apariţia noului cod silvic apro­bat prin Legea nr. 26/1996, se introduc con­ceptele de fond forestier proprietate pu­blică şi fond forestier proprietate privată, în care la art. 70 se prevede: “Deţinătorii de păduri proprietate privată au obli­gaţia să asigure paza acestora împotriva tăierilor ilegale de ar­bori, distrugerilor de seminţiş, in­cendiilor, furturilor, păşunatului neautorizat, precum şi altor fapte păgubitoare”, iar la art. 67, alin. 1 şi 2 se prevede: “proprietarii fondului fo­restier proprietate privată sunt obligaţi să respecte prevederile amenajamentelor silvice şi să asi­gure permanenţa pădurii. Regenera­rea pădurilor proprietate privată, după tăiere, se va realiza de către proprietari în cel mult 2 ani”.

Ţinând cont de aceste prevederi legale, la care se adaugă şi celelalte pachete de legi care s-au promulgat ulterior, se observă că proprietarii de teren forestier au devenit mai atenţi cu propria lor pădure şi au început să o îngrijească corespunzător, limitând tăieri­le la strictul necesar, de foarte puţine ori tăind ilegal şi defrişând abuziv suprafeţele împădurite.

Suprafaţa defrişată este de 7.521 ha, reprezentând 0,4 % din pădurea predată, din care 45,7 % provine din doborâturi de vânt, iar 44,3 % provine din defrişări abuzive. Din această suprafaţă, 2.936 ha, adică 39,0 % din suprafaţa defrişată, este deja regene­rată, din care 60,7 % pe cale naturală şi 39,3 % pe cale artificială, rămânând de împădurit 4.582 ha, adică 55,7 %. Şi suprafaţa pădurilor brăcuite este mai mică, reprezentând doar 1,8 % din suprafaţa pusă în po-sesie, adică 30.309 ha.

Din suprafaţa total defrişată, 47,9 % se află la persoane fizice, 21,6 % la forme asociative, 0,8 % la unităţi de cult şi 29,7 % la unităţi administrativ teritoriale.

Ponderea suprafeţei de regenerat ce se află la persoane fizice este de 56,0 %, la forme asociative de 18,0 % şi la unităţi administrativ teritoriale de 26,0 %.

6.Modul de administrare al pădu­rilor private

6.1. Stadiul înfiinţării de structuri silvice pentru administrarea pădurilor private

Codul silvic detailează, la articolele 10 – 15, administrarea fondului forestier proprie­tate publică şi, la articolul 64, administrarea fondului forestier proprietate privată.

Obligativitatea respectării regimului sil­vic impune asigurarea administrării pădu­rilor, indiferent de forma de proprietate asupra acestora, prin personal silvic calificat şi autorizat, precum şi prin crearea unor structuri organizatorice adecvate pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor şi prin realizarea lucrărilor de gospodărire necesare.

Odată cu apariţia Legii nr. 169/1997 pentru modificarea Legii nr. 18/1991, care lărgeşte sfera subiectelor beneficiare ale reconstituirii, ce pot fi grupate în persoane fizice, foştii membri ai formelor asociative de proprietate, instituţiile de învăţământ, parohiile, schiturile, mănăstirile, unităţile de cult, şi unităţile administrativ teritoriale, respectiv comunele, oraşele şi municipiile, s-a născut necesitatea de a se constitui struc­turi proprii de administrare a acestor păduri. Astfel a apărut H.G. nr. 997/1999 pentru aprobarea “Regulamentului privind constituirea, organizarea şi funcţionarea structurilor silvice proprii, necesare pentru gospodărirea pădurilor proprietate publică a unităţilor administrativ teritoriale şi a celor proprietate privată”.

Din datele analizate, rezultă că la nivel naţional există 76 ocoale silvice private, ca­re administrează o suprafaţă de 727.498,70 ha, ceea ce reprezintă 52,6 % din suprafaţa predată la unităţile administrativ teritoriale şi la persoanele juridice, 35,7 % din suprafaţa predată ca efect al aplicării legilor retrocedării şi 11,4 % din suprafaţa fondului forestier naţional. Aceste ocoale silvice sunt localizate pe raza a 18 judeţe, cele mai multe fiind înfiinţate în judeţul Bistriţa- Năsăud (13) şi cele mai puţine în Braşov, Cluj, Gorj şi Neamţ (câte unul în fiecare). De asemenea, există judeţe unde procentul de administrare al acestor păduri prin struc­turi proprii este peste 50 %, cum ar fi cele din Covasna (79,3 %), Harghita (58,2 %), Sibiu (55,0 %), Argeş (78,3 %), Dâmboviţa (63,1 %), Buzău (77,2 %), Vrancea (75,6 %), Bistriţa-Năsăud (92,4 %), Mureş (53,7 %), Iaşi (65,3 %), Neamţ (53,1 %), Arad (72,3 %), Caraş-Severin (58,5 %) şi Vâlcea (94,0 %), precum şi judeţe unde acest pro­cent este foarte mic sau chiar nul, cu toate că acestea includ suprafeţe apreciabile, de ordinul zecilor de mii de hectare, care s-ar preta la astfel de structuri, cum ar fi cele din Braşov (29,0 %), Alba (36,5 %), Cluj (9,1 %), Suceava (16,1 %), Maramureş (3,1 %), Sălaj (35,1 %), Satu Mare, Hunedoara şi Timiş nu au nici o structură proprie.

Din cele relatate mai sus, rezultă clar tendinţa actualilor proprietari de a-şi forma structuri de administrare proprii, renunţând din de în ce mai uşor la contractele de administrare încheiate cu direcţiile silvice din subordinea R.N.P. – Romsilva.

6.2. Modul de administrare

Ordonanţa guvernamentală 96/1998 (modificată) detaliază formele de administrare în funcţie de noii proprietari de păduri, apăruţi în urma aplicării Legii nr. 1/2000 şi anume:

(i) administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se face de către R.N.P. – Romsilva;

(ii) administrarea fondului forestier proprietate publică al comunelor, oraşelor şi municipiilor şi a celui aflat în proprietate privată indiviză (foşti composesori, moşneni, răzeşi sau moştenitorii acestora) se face de către proprietar, prin structuri sil­vice proprii cu cele ale statului sau prin con­tract de administrare cu o structură silvică de stat;

(iii) administrarea fondului forestier proprietate privată al unor persoane juridice precum unităţile de cult (parohii, schituri, mănăstiri), al celor de învăţământ sau altele se face prin structuri silvice proprii cu cele ale statului sau prin contract de administrare cu o structură silvică de stat;

(iv) administrarea fondului forestier proprietate privată al persoanelor fizice se face de către proprietarii acestuia, individual sau în asociaţii şi prin luare în pază gratuită, la solicitarea proprietarului, de către R.N.P. – Romsilva.

Ordinul Ministrului nr. 116/2002, modi­ficat prin Ordinul Ministrului nr. 577/2002, aprobă instrucţiunile privind autorizarea personalului silvic, avizarea constituirii şi autorizarea funcţionării structurilor silvice pentru gospodărirea pădurilor proprietate privată şi a celor proprietate publică apar­ţinând comunelor, oraşelor şi municipiilor.

Art. 4 din H.G. nr. 977/1999 prevede faptul că “proprietarii sau deţinătorii legali de păduri proprietate publică aparţinând comunelor, oraşelor sau municipiilor, ai pădurilo r proprietate privată aparţinând unităţilor de cult (parohii, schituri, mănăs-tiri), precum şi cei ai pădurilor proprietate indiviză (persoane fizice, foşti coposesori, moşneni sau răzeşi ori moştenitorii acestora), constituiţi în asociaţii cu personalitate juridică, au obligaţia să asi-gure paza şi gospodărirea pădurilor respective prin personal silvic angajat în condiţiile prevăzute de art. 3”.

Pădurile proprietate privată ale persoanelor juridice şi cele proprietate publică, ale unităţilor administrativ teritori­ale, sunt administrate fie de aceste ocoale private (52,6 %), fie pe bază de contracte de admi-nistrare încheiate cu direcţiile silvice (43,8 %). S-a constatat că doar 96,4 % din aceste păduri sunt gospodărite în regim sil­vic (97,3 % la forme asociative, 79,3 % la unităţile de cult şi cele de învăţământ, 97,1 % la cele comunale, orăşeneşti sau municipale), dife-renţa de 3,6 % (50.499 ha) fiind predată către proprietari, fără ca aceştia să aibă constituită structură proprie sau să aibă încheiat contract de administrare cu direcţiile silvice din cadrul R.N.P. – Romsilva, procentele cele mai scăzute fiind înregistrate la judeţele Prahova (56,0 %), Dâmboviţa (63,1 %), Brăila (44,5 %), Bacău (87,4 %), Iaşi (82,9 %), Suceava (89,8 %), Sălaj (86,3 %), Satu Mare (78,8 %), Hunedoara (75,9 %), Timiş (87,3 %), Dolj (78,6 %) şi Mehedinţi (85,0 %).

6.3. Stadiul aplicării Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 98/2003

Având în vedere faptul că pădurile proprietate privată ale persoanelor fizice au fost cele mai afectate de sustragerile de material lemnos, unii proprietari de bună credinţă neputând executa paza acestora, Guvernul României a emis O.U. nr. 98/2003 privind unele măsuri de întărire a pazei acestor păduri, aprobată prin Legea nr. 33/2004.

Întrucât paza gratuită a acestor păduri private se face la solicitarea proprietarilor, unele direcţii silvice au întâmpinat greutăţi în aplicarea corectă a acestui act normativ.

Stadiul aplicării prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 98/2003 de către cele patruzeci şi una de direcţii silvice relevă că acesta este necorespunzător, încheindu-se contracte gratuite de administrare pentru doar 11,6 % din suprafaţa pusă în posesie persoanelor fizice, judeţele cu cel mai mic procent fiind Suceava (0,6 %), Caraş-Seve- rin (0,7 %), Gorj şi Alba (0,1 %), Mehedinţi şi Vâlcea (0,5 %), Braşov (1,3 %), Giurgiu (1,0 %) şi Hunedoara (1,5 %). Singurul judeţ în care nu s-a încheiat nici un contract de administrare este Timiş.

Din datele prezentate, rezultă că sunt foarte puţine solicitări pentru paza gratuită a pădurilor private a persoanelor fizice, pro­centul fiind de 12,1 % la nivel naţional, cu ponderea aceloraşi judeţe ca în aliniatul precedent.

De remarcat faptul că toate direcţiile sil­vice au încheiat contracte pentru întreaga suprafaţă solicitată, cu excepţia direcţiilor Bucureşti, unde procentul este de 93,9 %, Prahova (77,1 %), Vrancea (88,2 %), Bistriţa-Năsăud (94,3 %), Cluj-Napoca (94,8 %), Mureş (84,1 %), Bacău (77,8 %), Botoşani (0,3 %), Iaşi (98,6 %), Suceava (83,5 %), Satu Mare (99,2 %) şi Mehedinţi (50,3 %).

O problemă deosebită în aceste judeţe, prezentă şi în toată ţara, este aceea că Regia Naţională a Pădurilor – ROMSILVA nu încheie contracte de administrare cu per­soanele fizice care sunt asociate în structuri cu personalitate juridică, pe motiv că O.U.G. nr. 98/2003 interzice acest lucru, foarte mulţi proprietari – persoane fizice – ieşind din aceste structuri pentru a putea beneficia de pază gratuită.

7. Concluzii

Din datele prezentate rezultă că, până în prezent, s-a retrocedat o suprafaţă de 2.039.919 ha pădure, din care 342.606 ha ca efect al aplicării Legii nr. 18/1991 şi 1.697.313 ha ca efect al aplicării Legii nr. 1/2000, la ora actuală fondului forestier naţional fiind împărţit în fond forestier proprietate publică de stat – 4.328.147 ha (68,0 %), fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ teritoriale – 796.575 ha (12,5 %), fond forestier proprietate privată a formelor asociative – 497.715 ha (7,8 %), fond forestier proprietate privată a unităţilor de cult şi de învăţământ – 69.610 ha (1,1 %) şi fond forestier proprietate privată a persoanelor fiz­ice – 676.019 ha (10,6 %).

Din cele prezentate anterior se desprind o serie de concluzii, cele mai importante fiind redate mai jos, cu convingerea că vor ajuta celor abilitaţi prin lege să ia măsurile ce se impun pentru remedierea deficienţelor:

(i) la ora actuală nu este definitivată ac­ţiunea de punere în posesie cu păduri la Legea nr. 18/1991, mai existând 19.729 ha validate şi nepuse în posesie;

(ii) nu sunt eliberate toate titlurile de proprietate pentru pădurile puse în posesie la Legea nr. 18/1991, necesitând a se emite încă 62.424 de titluri de proprietate pentru o suprafaţă de 32.134 ha;

(iii) nu sunt terminate validările pentru Legea nr. 1/2000, acestea făcându-se cu ma­re greutate şi într-un ritm destul de lent;

(iv) mai este de pus în posesie o suprafaţă de 204.964 ha pădure validată de Comisiile Judeţene în baza Legii nr. 1/2000;

(v) nu sunt eliberate toate titlurile de proprietate pentru pădurile predate la Legea nr. 1/2000, necesitând a se emite, în regim de urgenţă, încă 33.766 titluri de proprietate pentru o suprafaţă de 294.321 ha;

(vi) există 28.085 ha despădurite şi 64.768 ha brăcuite, deci un total de 92.853 ha, ce reprezintă 27,1 % din suprafaţa pusă în posesie prin aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991, pentru care trebuie întocmite programe de reconstrucţie ecologică în ve­derea redării funcţiilor şi rolului de bază al acestora;

(vii) există 7.521 ha despădurite şi 30.309 ha brăcuite, deci un total de 37.830 ha, ce reprezintă 2,2 % din suprafaţa pusă în posesie prin aplicarea prevederilor Legii nr. 1/2000, pentru care trebuie de asemenea, întocmite, programe de reconstrucţie ecologică, cu acelaşi scop de reintroducere în circuitul forestier al acestor suprafeţe;

(viii) s-a despădurit o suprafaţă totală de 35.606 ha, ce reprezintă 1,7 % din suprafaţa totală pusă în posesie prin aplicarea legilor retrocedării la fondul forestier (2.039.918 ha), din care s-a regenerat doar 17.592 ha (49,4 % din suprafaţa defrişată), marea majoritate pe cale naturală (92,8 % din total suprafaţă regenerată), ceea ce arată că există o slabă preocupare privind regenerarea, pe cale artificială, a acestor terenuri goale, de aceea este absolută necesară elaborarea unei strategii clare cu privire la reconstrucţia ecologică a acestor suprafeţe, punându-se accent mare pe accederea la fondurile SAPARD prin aplicarea prevederilor din Măsura 3.5 – Silvicultură;

(ix) s-a predat o suprafaţă de 50.499 ha la persoane juridice şi la unităţi administra­tiv teritoriale ca urmare a aplicării prevede­rilor Legii nr.1/2000, fără să existe constitu­ite structuri private proprii sau să fie încheiate contracte de administrare cu direcţiile silvice, încălcându-se prevederile legale în vigoare. În prezent, Regia Naţiona­lă a Pădurilor – ROMSILVA, dispunând direcţiilor silvice din ţară prin adresa nr. 14215/ID/19.10.2004 să se rezilieze con­tractele de administrare pe motiv că se înregistrează pierderi, cu precizarea că “obligaţia asigurării unei structuri silvice de administrare aparţine, potrivit legii, proprietarului sau deţinătorilor de păduri şi nu direcţiilor silvice care au calitatea de prestatori de servicii”, doreşte să scape de unele contracte de administrare nerentabile şi să predea pădurea proprietarului, fără ca acesta să aibă constituită structura proprie de administrare, ceea ce va face ca această suprafaţă să crească nu să scadă, aşa după cum ne-am fi aşteptat;

(x) există o indiferenţă, din partea pro­prietarilor de teren – persoane juridice – pentru înfiinţarea de ocoale silvice private proprii, existând 23 de judeţe în care nu s-a înfiinţat nici o astfel de structură, cu toate că unele au mari suprafeţe de păduri predate la aceste persoane, cum ar fi Bacău, Hune­doara, Timiş, Maramureş şi Satu Mare;

(xi) suprafaţa solicitată pentru a încheia contracte gratuite de pază este prea mică în comparaţie cu suprafaţa predată la persoane fizice (12,1%), iar cea pentru care s-au încheiat contracte este şi mai redusă (11,6%);

(xii) există o serie de structuri private autorizate în baza O.M. nr. 1123/2000 şi O.M. nr. 116/2002 nemodificat, care nu mai corespund prevederilor legale în vigoare, şi care au în administrare 1.622 ha de pădure cu toate că nu au statut de ocol silvic privat, aşa după cum prevede O.M. nr. 116/2002, modificat prin O.M. nr. 577/2002.

Se apreciază că reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor, aşa cum este reglementată şi de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 18 /1991 modificată şi republicată în 1998, de Legea nr. 1/2000, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 102/2001, aprobată de Legea nr. 400/2000, reprezintă o operaţiune în desfăşurare, care până în prezent a ridicat foarte multe probleme, a căror soluţionare este diferit dată, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica juridică. Finalizarea acestui proces, nu se întrevede prea devreme, însăşi legiuitorul introducând diverse impedimente la executarea dispoziţiilor legii, fie în mod direct, cum ar fi condiţia prevăzută de art. 35, alin. 1 din Legea nr. 1/2000, care prevede că punerea în posesie se va face numai după promulgarea legilor privind contravenţiile silvice, regimul silvic, admi-nistrarea fon­dului forestier proprietate publică şi privată, statutul personalului silvic, legi adoptate în prezent, fie în mod indirect, cum ar fi elaborarea şi aprobarea regulamentelor de constituire şi funcţionare a comisiilor comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene, care uneori au întârziat nepermis de mult.

Bibliografie

Bouriaud, L 2002. Economic and policy analysis of property rights assignment on forests: the case of countries with economies in transition. Teza de doctorat, ENGREF France and University of Suceava, Romania (in French), 350 p.

Drăcea, M., 1938. Consideraţiuni asupra domeniu- lui forestier al României. Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti.

Milescu I. et Alexe A. 1969. Pădurile pe glob, Editura Agrosilvică, Bucureşti, p. 12.

FAO. 2000. Forest Resources of Europe, CIS, North America, Australia, Japan and New Zealand, 445 p.

Dogaru, L. 2002. Regimul juridic al pădurilor, Editura Universităţii “Petru Maior”, Târgu Mureş.

Clinovschi, F. şi Clinovschi, L. 1997. Aspecte ale constituirii proprietăţii forestiere private în România. Analelele Universităţii “Ştefan cel Mare” Suceava, Secţiunea Silvicultură, Vol III.

Ursaciuc, L 1998. Aspecte ale influenţei formei de proprietate asupra gestionării pădurilor. Analelele Universităţii “Ştefan cel Mare” Suceava, Secţiunea Silvicultură, Vol IV.

Marcean, M. 2003. Din istoria şi administrarea pădurilor din judeţele Suceava şi Botoşani.

Anonymous, 2000. Evaluation des ressources forestieres 2000”, 2001, p. 6-35. Web: http: www.fao.org. Accesat 2001.

Summary: Present state of the forest retrocession laws application

The paper is an extensive presentation of the statistics data concerning the forests, at global, European and Romanian level, with emphasis on the application of forest retrocession laws in Romania in the period 1990-2004. For documentation were used published data and information summarized at the level of Ministry of Agriculture, Forests and Rural Development. Are presented the results of application for the basic laws and other official documents regarding retrocession (law 18/1991, law 1/2000), including the situation of the bald lands and data about the administration of private forests. Until 2004, 2,039,919 ha of forests were transferred to the private property (342,606 as result of law 18/1991 and 1,697,313 ha due to the law 1/2000). Regarding the forest property, 4,328,147 ha are state forests, 497,715 ha are private forests resulted from owners association, 796,715 ha are forests of some administrative units, 69,610 ha – forests of the religious and education units and 676,019 ha forests of single private owners.

Keyword: forests statistics, Romanian forests, retrocession laws

Autorul. Ing. Gheorghe Nichiforel – consilier al ministrului MADPR – poate fi contactat prin intermediul redacţiei.