1. Introducere

Vătămarea, în urma lucrărilor de exploatare, a arborilor, a seminţişurilor şi a solului constituie o formă de externalitate negativă, în măsura în care costurile asociate acestor vătămări nu sunt suportate integral de cel ce le-a produs, ci sunt transferate, într-o oarecare măsură, societăţii sau generaţiilor viitoare.

Problema nivelului optim al pagubelor de exploatare poate fi formulată din două puncte de vedere: cel privat, limitat doar la raporturile dintre proprietarul terenului forestier şi firma ce a exploatat masa lemnoasă şi cel social, potrivit căruia costul privat al prevenirii pagubelor de exploatare egalează costul social al acceptării lor. Grafic, cele două condiţii de optim sunt prezentate în figura 1, în care optimul pri- vat este abscisa punctului de intersecţie dintre costul privat al prevenirii şi costul privat al acceptării pagubelor, pe când optimul social este abscisa punctului de intersecţie dintre costul privat al prevenirii şi costul social al acceptării pagubelor. Se observă că, la un grad de protecţie de 100 %, atât costul privat al deţinătorului terenului, cât şi costul social sunt egale cu zero, pe când costul privat al firmei de exploatare – pusă în situaţia de a adopta toate măsurile de protecţie – este maxim.

Pe o suprafaţă mai mare a fondului forestier, ce reuneşte mai multe proprietăţi, costul social al acceptării pagubelor de exploatare este totdeauna mai mare decât costul privat deoarece funcţia agregată a costului privat se obţine prin însumarea pagubelor – număr de fire vătămate, de exemplu – pentru care despăgubirile (preţurile) sunt egale, pe când funcţia costului social se stabileşte însumând costuri pentru aceeaşi vătămare. Această diferenţă în metodologia de calcul se datorează faptului că, în primul caz, bunurile vătămate – arbori, sol, seminţişuri – sunt considerate a fi private, pe când în al doilea caz respectivele bunuri, deşi aflate în proprietate privată, sunt considerate a fi publice, datorită efectelor pozitive pe care le generează, ce sunt benefice pentru întreaga societate.

În ceea ce priveşte precizia estimării celor trei funcţii, este evident că doar costul privat al prevenirii vătămărilor devine cheltuială efectivă – deci poate fi stabilit precis – pe când costul privat al celui ce deţine pădurea depinde de gradul de informare şi de atitudinea proprietarului sau administratorului, iar costul social depinde de gradul de sensibilizare a societăţii la problemele generate de exploatarea efectivă a arborilor. “Atitudinea” celui ce deţine pădurea înseamnă de fapt asumarea sau respingerea riscului datorat vătămărilor de exploatare.

Necesitatea menţinerii unor structuri pluriene sau cvasi-pluriene deja existente, în condiţiile vânzării prin licitaţie a lemnului pe picior, face necesară rediscutarea modalităţilor de reducere a vătămărilor produse arborilor, seminţişurilor şi solului, vătămări ce sunt inevitabile atunci când arborii sunt exploataţi selectiv. Condiţia necesară şi suficientă ca actualul sistem, bazat doar pe despăgubiri, să funcţioneze este următoarea:

în care:

Transformând inecuaţia 1 în egalitate, se obţine condiţia de optim din punct de vedere privat: dacă firma de exploatare vatămă mai mult, va plăti mai multe penalităţi şi, fireşte, mai puţin sau deloc pentru prevenirea vătămărilor, iar dacă se situează la dreapta punctului de optim plăteşte mai mult pentru prevenire şi mai puţin sau deloc pentru penalităţi.

La o rată ridicată a inflaţiei o astfel de condiţie este rareori îndeplinită, chiar dacă tarifele sunt actualizate anual, deoarece numitorul fracţiei creşte continuu, pe măsură ce creşte şi intervalul de timp scurs de la ultima actualizare a tarifelor în funcţie de care se calculează penalităţile.

Dar chiar în absenţa inflaţiei, funcţionarea unui simplu instrument de comandă şi control, precum penalizarea directă, este mai puţin eficientă în cazul structurilor pluriene, deoarece vânzătorul – proprietarul sau administratorul terenului forestier – este forţat să-şi asume riscul pagubelor de exploatare ori de câte ori preţul oferit pentru masa lemnoasă este mult mai mare decât preţul de pornire, la licitaţiile deschise, sau decât preţul de rezervă, la licitaţiile închise. Indiferent de metoda de calcul a preţului pentru lemnul pe picior şi indiferent de modalitatea de vânzare prin licitaţie sau prin negociere directă – diferenţa dintre preţul real şi preţul aşteptat de proprietarul sau de administratorul pădurii conduce la un comportament de acceptare a riscului, de indiferenţă în faţa riscului sau, din contra, la un comportament prudent, de respingere a acestuia.

În primul caz, de acceptare a riscului, un câştig de o valoare oarecare are o utilitate mai mare decât disutilitatea unei pierderi de aceeaşi valoare. Pe curba ce descrie funcţia utilităţii (fig. 2), faţă de oricare punct iniţial ne deplasăm la dreapta în cazul câştigului, în timp ce pierderea este reprezentată prin deplasarea la stânga faţă de acelaşi reper.

În cazul al doilea, câştigul sau pierderea au aceeaşi utilitate atunci când sunt egale ca valoare, adică funcţia ce descrie relaţia dintre utilitate şi valoare este liniară, nu curbilinie, şi este derivabilă doar o singură dată (nu a mai fost reprezentată grafic deoarece acest caz de neutralitate sau indiferenţă la risc interesează rareori în managementul riscului).

În al treilea caz, al evitării riscului, pierderea unei unităţi monetare are o disutilitate mai mare decât un câştig de aceeaşi valoare (fig. 3). Există şi un indice al evitării riscului, definit ca raport dintre derivata întâi şi derivata a doua a funcţiei utilităţii, cu semn schimbat (Bar-Shira et al., 1997).

Dar în exploatarea lemnului nu este vorba de câştig şi nici de utilitate, ci de pagube şi disutilitate. Dacă pe abscisă se reprezintă valoarea economică a pierderilor, iar pe ordonată disutilitatea, atunci o deplasare la stânga a unui punct oarecare poate fi interpretată drept câştig (o pierdere mai mică), respectiv utilitate. Conform principiilor enunţate iniţial, reprezentările celor două tipuri de comportament, în cazul exprimării disutilităţii ca funcţie neliniară de valoarea pagubelor vor fi inversate, aşa cum arată figurile 4 şi 5.

Deţinătorul terenului are două opţiuni. Prima este penalizarea foarte severă a pagubelor, situaţie în care va primi banii pe masa lemnoasă mai târziu, deoarece procesul de exploatare se va prelungi. În termeni monetari, ţinând cont de inflaţie, acest fapt poate transforma un preţ bun la momentul licitaţiei într-unul derizoriu la momentul lichidării partizii. A doua opţiune este de pierdere în viitor, când arborii răniţi vor fi puşi în valoare la un preţ mai mic, fiind vorba de produse de igienă.

Prelungirea lucrărilor de exploatare poate genera cheltuieli suplimentare pentru administratorul sau proprietarul pădurii; în această situaţie pierderile sunt direct cuantificabile şi apar în evidenţele contabile. În a doua situaţie, pierderile datorate vătămărilor de exploatare nu vor apărea niciodată în înregistrările contabile, ci vor fi cel mult consemnate în amenajamentele silvice, ca o reducere a consistenţei medii a pădurii, ori aceasta nu mai înseamnă nimic în termeni financiar-contabili. Aşadar, trebuie acceptat faptul că, indiferent de buna credinţă sau de probitatea profesională a celui ce deţine/administrează pădurea şi stabileşte valoarea economică a pagubelor de exploatare, comportamentul va fi de evitare a riscului dacă preţul relativ oferit pentru masa lemnoasă este mic (va căuta să încaseze bani în plus sub forma penalităţilor), iar dacă preţul pentru masa lemnoasă este relativ mare va fi nevoit să accepte riscul pagubelor de exploatare.

În condiţiile în care valoarea reală a pagubelor pentru care trebuie plătită despăgubirea este incertă, fiind situată între două valori extreme, are loc o deplasare în jos a funcţiei de disutilitate, de la C la C’, până când noua funcţie a disutilităţii devine tangentă la secanta ce unea iniţial limita inferioară (min) de limita superioară (max) a estimaţiei, aşa cum se arată în figura 6. (la care disutilitatea este zero) creşte odată cu imprecizia estimării şi cu gradul de asumare a riscului.

In managementul riscului acest efect se datorează faptului că, deşi funcţia disutilităţii este curbilinie, cel ce ia decizii are de ales între combinaţii lineare ale disutilităţii şi valorii economice a pierderilor (Siebert, 1998). Este evident că, translatând în jos funcţia disutilităţii, aceasta va intersecta abscisa într-o valoare pozitivă, nu în origine, cum s-ar fi întâmplat dacă estimarea ar fi fost exactă. Aşa cum sugerează graficul, nivelul admisibil al pagubelor „a” (la care disutilitatea este zero) creşte odată cu imprecizia estimării şi cu gradul de asuma-re a riscului3.

Deoarece în structurile pluriene eroarea estimării volumului este mai mare decât în cazul structurilor echiene, concluzia logică ar fi aceea că, ori de câte ori preţul oferit pentru masa lemnoasă este foarte bun, nivelul admisibil al pagubelor de exploatare pentru structurile pluriene este mai mare decât în cazul structurii echiene.

Dat fiind faptul că vânzătorul îşi asumă în mod justificat riscul acestor pagube, aşa cum s-a demonstrat, se poate concluziona astfel că orice tentativă de a ameliora pe cale normativă calitatea lucrărilor de exploatare este dificil de aplicat în condiţiile economiei de piaţă, şi este şi mai dificil de aplicat atunci când există atât păduri publice cât şi păduri private, întrucât nivelele optime de vătămare pot fi diferite de la o formă de proprietate la alta.

Vătămările de exploatare sunt de trei categorii: (1) răni produse arborilor rămaşi în pădure, (2) înlăturarea stratului de sol fertil şi declanşarea proceselor erozionale (de suprafaţă sau de adâncime) şi (3) distrugere regenerărilor naturale deja instalate ca urmare a tăierilor anterioare. Costul privat al celui ce deţine sau administrează pădurea înseamnă cheltuiala efectivă ce tre buie făcută imediat pentru remedierea pagubelor (receparea seminţişurilor distruse sau completarea acestora cu puieţi plantaţi, semănături directe etc.), plus pierderile datorate extragerii premature a arborilor ce au fost vătămaţi. Pentru arborii vătămaţi, estimarea valorică a acestor pierderi viitoare (VPP) presupune scontare, respectiv raportarea la o rată privată a scontului, potrivit relaţiei (2):

Chiar evaluarea pierderilor prin vătămarea arborilor, pierderi ce trebuie recuperate de la agentul de exploatare, este expusă distorsiunilor. În relaţia 2, elementele de la numărător pot fi estimate cu o precizie rezonabilă doar dacă structura arboretului este plurienă. La numitor însă, pe lângă rata de scont privată – ce este rata curentă a dobânzii, şi nimeni nu poate argumenta raportarea la o altă rată atât timp cât este vorba de un cost privat – apare diferenţa dintre cele două vârste, respectiv vârsta exploatabilităţii şi vârsta la care arborele respectiv va fi recoltat ca produs accidental, datorită uscării premature, ca urmare a vătămărilor de exploatare. Vârsta la care se va produce uscarea (t) este incertă. Dacă se cunoaşte totuşi intervalul de timp în care se produce uscarea după producerea unei vătămări, precum şi probabilitatea uscării, relaţia (2) se poate rescrie astfel:

în care, pe lângă elementele cunoscute, apare probabilitatea pi ca arborele respectiv să fie marcat ca produs de igienă la vârsta ti datorită uscării.

Firma ce va efectua exploatarea are două soluţii: adoptarea tuturor măsurilor de protecţie necesare, ceea ce va prelungi procesul de recoltare în sine şi, fireşte, decontarea sumelor cuvenite şi/sau contestarea elementelor ce au stat la baza evaluării, când partida va fi fost lichidată.

În raport cu nivelul pagubelor de exploatare, al cheltuielile suplimentare de prevenire a acestora şi al eventualelor penalităţi şi despăgubiri, orice agent economic va căuta să reducă la minim costurile suplimentare, motiv pentru care nivelul optim al pagubelor va fi cel la care suma dintre costul privat al deţinătorului terenului – cost ce trebuie plătit tot de agent, ca despăgubiri – şi costul privat al adoptării măsurilor de protecţie, va fi minimă.

Totuşi, din punct de vedere practic, nici costul privat total al proprietarului sau administratorului pădurii nu poate fi determinat cu o precizie suficientă – valoarea economică a vătămărilor produse solului este cel mai greu de estimat, pe lângă dificultăţile de evaluare a pagubelor produse arborilor (relaţia 2) – şi cu atât mai puţin costurile sociale. Ceea ce se ştie cu o precizie rezonabilă este doar costul prevenirii pagubelor.

S-a arătat anterior că, deşi drepturile de proprietate asupra arborilor şi terenului sunt bine definite, optimul social al pagubelor de exploatare este diferit de optimul privat, iar penalizarea directă a agentului de exploatare nu asigură decât atingerea optimului privat; ba uneori nici măcar atât, dacă deţinătorul pădurii îşi asumă riscul unui nivel minim al pagubelor acceptate.

Scopul cercetărilor a fost acela de a proiecta un instrument economic capabil să motiveze firmele de exploatare să-şi îmbunătăţească tehnologiile astfel încât nivelul pagubelor să se apropie de optimul social, indiferent cât de toleraţi sau exigenţi sunt deţinătorii terenurilor de pe care se exploatează lemnul.

2. Material şi metodă

Ca metodă de cercetare s-a folosit modelarea, întregul sistem de relaţii fiind implementat într-un fişier Excel. Iniţial, au fost folosite date oferite de D.S. Suceava, cu privire la pagubele de exploatare produse în anul 1999 de şapte firme de exploatare. Întrucât datele nu au fost suficient de relevante în ceea ce priveşte impactul real pe care îl au lucrările de exploatare asupra arborilor rămaşi, a solului şi a seminţişurilor, pe baza informaţiilor iniţiale s-au generat aleator alte date, folosite apoi la simularea modului de funcţionare a permiselor pe o perioadă de zece ani. Practic, s-a pornit de la o situaţie iniţială oarecare, bazată într-o oarecare măsură pe raportările oficiale şi s-a simulat apoi funcţionarea sistemului de permise negociabile, folosind garanţii ecologice de 5000, respectiv 10.000 lei/m3. Asemenea valori nu au cum să influenţeze preţurile la care se cumpără lemnul pe picior în primul an de utilizare a permiselor dar, aşa cum se va arăta, au totuşi impact asupra competitivităţii firmelor şi, prin aceasta, asupra numărului de agenţi de exploatare ce rămân pe piaţă după câţiva ani de utilizare a permiselor de exploatare. Pentru a nu lansa ipoteze ce ar distorsiona imaginea vreuneia dintre firme, denumirile reale ale acestora au fost înlocuite cu litere, de la A la G.

În tabelul 1 sunt prezentate datele primare, pe baze cărora s-a realizat simularea, adoptând ipotezele simplificatoare prezentate deja.

Pentru fiecare an al perioadei pe care s-a făcut simularea, volumul total disponibil a fluctuat ±50 %, iar structura pe natură de produse a volumului recoltat de fiecare firmă a rămas relativ constantă. Au fost generate aleator următoarele elemente: volumul arborelui mediu (corespunzător celor două tipuri de produse), indirect, şi numărul de arbori extraşi, suprafaţa regenerată în partizile de produse principale, numărul de fire vătămate, suprafaţa seminţişurilor distruse (tabelul 2).

În ceea ce priveşte comportamentul firmelor de exploatare, simulările s-au bazat pe o serie de premise. Firma ce a vândut permise în anul anterior cumpără mai mult lemn în anul curent – având mai mulţi bani – şi vatămă ceva mai puţin, întrucât se presupune că o parte din venitul din anul anterior a fost investit într-o tehnologie mai bună şi/sau muncitorii au fost mai bine remuneraţi; prin urmare, rata vătămărilor se reduce, iar acest lucru este surprins în modelul matematic prin îngustarea intervalului în care sunt generate aleator procentele de vătămare (tabelul 2). Odată îmbunătăţită tehnologia, în anii următori vătămările vor fi generate aleator în noul interval, mai îngust. Aceasta nu exclude posibilitatea ca o firmă ce a vândut permise într-un an să fie nevoită să cumpere în anul următor, întrucât rata vătămărilor depinde şi de condiţiile de recoltare.

Firmele ce au cumpărat permise de exploatare în anul anterior cumpără mai puţin lemn în anul curent, întrucât cheltuielile tehnologice sunt grevate chiar de respectivele permise; deşi cumpără mai puţin, rata vătămărilor rămâne tot aceeaşi, întrucât şi tehnologia de recoltare rămâne aceeaşi.

Atunci când creşte garanţia ecologică, crescând suma colectată de firma ce a vândut cel puţin o dată permise, tehnologia pe care această o aplică în viitor este mai performantă – deci limita superioară a intervalului în care sunt generate aleator vătămările scade (tabelul 2). Firmele ce nu au fost capabile să câştige cel puţin o dată dreptul de a vinde permise, rămân la vechea tehnologie: oricare din cele două intervale de variaţie ale procentelor de vătămare sunt deplasate spre dreapta în raport cu aceleaşi intervale de variaţie ce corespund tehnologiilor de exploatare ecologică.

3. Rezultate

3.1 Modelul teoretic

Paradoxal, la prima vedere tehnologiile ecologice de exploatare sunt mai uşor de promovat dacă firmelor de exploatare li se dă dreptul de a vătăma cât vor, dar şi obligaţia de a vinde, respectiv cumpăra acest drept de la alte firme concurente, în măsura în care acele firme reuşesc să protejeze mai mult. Acesta este principiul fundamental al permiselor negociabile, iar modelul teoretic pe care se bazează este prezentat în continuare. Considerăm doi agenţi economici (“A” şi “C”) ce exploatează partizi identice, iar limita pagubelor admisibile este, prin absurd, 70 %. În figura 7 sunt reprezentate costurile marginale ale protejării arborilor, corespunzătoare celor doi agenţi economici.

Primul dintre aceştia (“A”) are costuri marginale mai mari, dar nu poate fi totuşi penalizat, deoarece nivelul pagubelor este exact la limită (100-30 % arbori protejaţi). Al doilea agent (“C”), a reuşit să atingă performanţa de a proteja 70 % din arbori, situându-se sub nivelul admisibil (a vătămat 30 %). Ambii agenţi economici nu au de plătit penalităţi sau despăgubiri. Totuşi, potrivit teoriei ce stă la baza permiselor transferabile, firma “C” avea şi ea dreptul să vatăme 70 % din arbori, ca şi A, dar nu a făcut acest lucru. Prin urmare, ar avea dreptul să vândă drepturile „neutilizate” de a vătăma.

La rândul ei, autoritatea publică îl poate obliga pe “A” să cumpere de la “C” drepturile pe care acesta le are de vânzare, la un preţ ce urmează a fi stabilit de către cei doi, prin negociere. În felul acesta, agentul economic mai puţin preocupat de protecţia arborilor internalizează parte din costurile sociale, chiar dacă a respectat prevederile contractuale privind limita admisibilă a pagubelor. La rândul lui, celălalt agent, ce a protejat mai mult decât ar fi trebuit, în virtutea tendinţei de a atinge un nivel optim, are un venit suplimentar, provenit din vânzarea drepturilor “neconsumate” de a vătăma arborii.

Pentru a fi sigură că tranzacţia cu permise are loc, autoritatea publică poate cere ambelor firme să depună o garanţie ecologică. Cine vatămă mai puţin, câştigă cel puţin garanţia depusă de concurent, dacă nu poate obţine sau dacă nu cere un preţ mai mare. Garanţia ecologică este un preţ optim din punct de vedere social al permiselor aflate pe piaţă. De asemenea, pentru a fi sigură că piaţa nou creată este una dinamică, autoritatea publică poate fixa reguli suplimentare, precum preţul minim cerut pentru permisele vândute precum şi căile de urmat în situaţia în care apare concurenţa neloială.

Dacă C ar fi vătămat 70 % din arbori, nu 30 %, cheltuiala totală pe care ar fi avut-o cu măsurile de protecţie ar fi fost aria triunghiului OBA’ din figura 7. Protejând mai mult, a cheltuit o sumă echivalentă cu aria triunghiului OCC’. Din vânzarea permiselor ar trebui să recupereze diferenţa dintre aceste sume, respectiv aria trapezului A’BCC’. Aşadar preţul optim (P) pentru permisele pe care C le vinde lui A va fi dat de relaţia:

în care, ca element nou apare funcţia f(x), ce reprezintă costul marginal al măsurilor de protecţie adoptate de agentul economic mai performant din punct de vedere ecologic.

În exemplul de mai sus, C va plăti în final doar aria triunghiului OBA’, pe când A va plăti aria triunghiului OAA’ plus contravaloarea permiselor pe care le cumpără de la celălalt agent, respectiv produsul dintre preţul P şi “cantitatea” (numărul) de permise cumpărate de la C, adică diferenţa dintre nivelul pagubelor produse de el însuşi şi celălalt agent economic.

Dacă ambele firme de exploatare ar fi produs pagube peste nivelul admis de deţinătorul pădurii, ambele firme ar fi trebuit să plătească despăgubiri pentru aceste pagube; cu siguranţă A ar fi trebuit să plătească mai mult decât C, deci avantajul comparativ al lui C se păstrează, indiferent de nivelul pagubelor admisibile, deci indiferent de comportamentul vânzătorului masei lemnoase în raport cu cei doi agenţi economici, deci indiferent de preţurile oferite de cei doi pentru masa lemnoasă.

Analizând veniturile şi cheltuielile suplimentare, făcând abstracţie de costul lucrărilor de exploatare şi de preţul masei lemnoase, se poate constata că autoritatea publică, prin folosirea permiselor negociabile, dă posibilitatea agenţilor economici performanţi din punct de vedere ecologic să-şi recupereze cheltuielile suplimentare de protecţie a arborilor, seminţişurilor şi solului, iar cei mai puţin performanţi sunt obligaţi, la rândul lor, să internalizeze costul social al vătămărilor pe care le produc în plus comparativ cu agenţii performanţi.

Următoarea problemă este aceea a încorporării în modelul matematic a importanţei relative a pagubelor de exploatare, in raport cu cerinţele silviculturale şi ecologice. În arborete diferite, la vârste diferite şi în condiţiile în care funcţiile protective prevalează sau nu asupra funcţiei productive, costul social al pagubelor de exploatare va fi diferit; revenind la figura 1, dreapta ce reprezintă costul social se deplasează pe verticală: în sus dacă pagubele sunt foarte grave din punct de vedere social – cum ar fi vătămarea arborilor rămaşi la prima răritură, sau distrugerea stratului fertil de sol într-un arboret cu funcţii de protecţie – şi în jos dacă importanţa pagubelor este minoră – cum ar fi, de exemplu, vătămarea arborilor rămaşi la penultima tăiere de produse principale, sau crearea de noi căi de acces în arboretele tinere, ori distrugerea regenerărilor instalate accidental în arborete neexploatabile.

Cum poate fi acest aspect introdus în modelul matematic, în condiţiile în care poziţia funcţiei ce reprezintă costul social este incertă, în raport cu costul privat al agentului de exploatare ? Relativ simplu: reducând procentual costul marginal al agentului ce a produs daune de importanţă relativ mare, ceea ce înseamnă recunoaşterea doar parţială a dreptului “natural” de a vătăma. Relaţia (3) va fi rescrisă astfel încât preţul plătit de agentul ce este aparent mai puţin interesat de protecţia ecosistemului (“A” în exemplul de mai sus) să încorporeze importanţa relativă a pagubelor produse de celălalt agent, de la care trebuie să cumpere permisele transferabile. Aşadar, în relaţia (5) apare ca element nou ponderea k, în raport cu importanţa ecologică a pagubelor produse de cel ce cumpără permisele.

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de numărul firmelor de exploatare, preţul de echilibru depinde de costul marginal al firmei celei mai eficiente din punct de vedere ecologic, nu şi de costurile marginale ale celorlalte firme.

Pentru autoritatea publică acest fapt este deosebit de important, deoarece nu cunoaşte practic costurile marginale ale tuturor firmelor de exploatare, ci doar tehnologia cea mai ecologică. Această estimaţie a preţului de echilibru este necesară stabilirii valorii garanţiei ecologice ce trebuie depusă de fiecare firmă anterior începerii lucrărilor de exploatare, în virtutea ipotezei potrivit căreia firmele de exploatare vor căuta să reducă fie cantitatea de permise tranzacţionate, fie preţul la care se vând, respectiv se cumpără, permisele. Această premisă este perfect justificată de faptul că pe piaţa lemnului pe picior nu există o concurenţă perfectă între firmele de exploatare (motivul a fost expus anterior).

Utilitatea acestui sistem în gestionarea pădurilor a fost pusă în discuţie prima dată în Statele Unite, într-o lucrare în care s-a abordat problema atingerii unui optim din punct de vedere social al volumului de masă lemnoasă recoltată din păduri (Munn, 1997). Ulterior, ideea a fost adaptată cerinţelor gestionării durabile a pădurilor pri vate (Drăgoi, 2000a) şi reducerii gradului de vătămare a arborilor, seminţişurilor şi solului cu ocazia lucrărilor de exploatare (Drăgoi, 1999; 2000b).

3.2 Sistemul permiselor negociabile de exploatare

La începutul fiecărui an, autoritatea ce reflectă importanţa ecologică a pagubelor produse de agentul ce vinde permisele, publică stabileşte un număr de puncte ce se acordă pentru fiecare metru cub ce urmează a fi exploatat, precum şi o garanţie ecologică pentru vătămările ce ar putea fi produse. Trebuie precizat că garanţia ecologică este complet separată de garanţia cerută de deţinătorul pădurii, a doua fiind influenţată în mare măsură de gradul de acceptare sau respingere a riscului asociat pagubelor de exploatare.

La finele anului, pe baza documentelor de reprimire a partizilor, se calculează, pentru fiecare firmă de exploatare j, numărul total de puncte rămase Nrj, potrivit relaţiilor 6 şi 7:

în care: NRi este numărul de puncte rămase în urma exploatării partizii i, Ne este numărul de puncte acordat pentru fiecare metru cub de lemn, Vi este volumul partizii i, Av, Sr, Ld, Tf şi St au aceleaşi semnificaţii ca şi în relaţia 1, cu menţiunea că se referă doar la partida i, iar k1, k2, k3 sunt ponderile acordate vătămării arborilor, seminţişurilor şi solului, prezentaţi în tabelul 3.

În situaţii ideale, o firmă îşi poate păstra toate punctele acordate iniţial, dacă, în decursul anului expirat, în partizile pe care le-a exploatat, nu a vătămat nici un arbore, nu a distrus seminţişurile, iar pentru adunat-apropiat nu a avut nevoie de drumuri suplimentare, folosindu-se de căile deja existente. În realitate aşa ceva nu se întâmplă, dar cu siguranţă una sau mai multe firme vor fi lucrat în aşa fel, încât să protejeze cât mai mult posibil seminţişurile, arborii şi solul; prin urmare, se va recalcula valoarea convenţională a punctelor rămase, pentru fiecare agent, împărţind numărul total de puncte rămase neconsumate la volumul total al partizilor. Aşadar, diferenţa dintre numărul de puncte realizat de firma ecologică -oricare ar fi aceasta – şi firma j ( NR’j ) va fi:

şi exprimă numărul de permise negociabile pe care orice firmă neecologică trebuie să-l cumpere pentru a mai putea exploata în anul următor.

După această operaţie, va fi evident ce firmă a lucrat mai ecologic, indiferent de volumul exploatat. Toate celelalte urmează să o răsplătească, proporţional cu diferenţa calitativă dintre lucrările efectuate de ele însele şi firma cea mai performantă din punct de vedere ecologic. Pentru simplificarea expunerii, firma cu cel mai mare punctaj va fi numită de acum încolo firma ecologică, iar celelalte firme ne-ecologice. Diferenţa calitativă este dată de diferenţa aritmetică dintre numărul de puncte recalculate pentru firma ecologică şi numărul de puncte recalculate pentru fiecare firmă ne- ecologică. Prima ecologică (E) pe care firma cea mai performantă din punct de vedere al calităţii lucrărilor de exploatare o poate cere este dată de următoarea relaţie:

în care:

Deoarece este posibil să existe o înţelegere între firmele de exploatare sau, din contră, tendinţa de a face din acest instrument un mijloc de eliminare a firmelor concurente, autoritatea publică, stabileşte un prag superior al preţului pentru firmele clasate pe locul doi şi trei şi un prag inferior pentru celelalte firme. Astfel, pentru următoarele două clasate preţul maxim admisibil va fi:

în care: Nr3 este numărul de permise ce tre- buie cumpărate de firma ce s-a clasat pe a treia poziţie în clasament. Această relaţie decurge din egalitatea 11:

potrivit căreia firma câştigătoare nu poate cere de la următoarele două clasate mai mult decât garanţia ecologică totală depusă de acestea, adică produsul dintre garanţia pe metru cub şi volumul total exploatat.

Pentru celelalte firme, ce nu s-au clasat pe locurile doi şi trei, preţul este limitat inferior, nu superior, iar limita inferioară este G. Dacă firma câştigătoare face abstracţie de punctajul realizat de o altă firmă concurentă – fie aceasta k – înlocuind în relaţia (11) Nr3 cu Nrk, rezultă că P este egal cu G, deoarece diferenţa Nrmax – Nrk este minimă, adică unu. Dacă se introduce în ecuaţia (11) şi dobânda p aferentă garanţiei ecologice, rezultă:

O cotă parte din veniturile obţinute din vânzarea permiselor ecologice va fi plătită celui ce asigură monitorizarea – inspecţia pentru regim silvic – pentru a motiva astfel interesul acordat urmării din ce în ce mai atente a lucrărilor de exploatare.

Analiza s-a făcut separat, pe produse, făcând însă abstracţie de vârstele arboretelor, şi având în vedere doar două categorii de vătămări, fără diferenţierile pe grupe funcţionale – s-a considerat că s-a recoltat lemn doar din arborete încadrate în grupa a II-a funcţională. Se presupune că volumul ce nu mai poate fi cumpărat de firmele ne-ecologice este adjudecat de firma ce a vândut permisele de exploatare. Întrucât relaţia dintre capitalul disponibil şi competitivitatea pe piaţă este de tip cauză-efect, s-au considerat efectele economice resimţite prezentate în tabelul 4.

Simularea s-a bazat pe ipoteza potrivit căreia cele şapte firme de exploatare sunt înţelese în obstrucţionarea, pe cât posibil, a introducerii permiselor negociabile, iar firma câştigătoare vinde permisele la preţurile minime, impuse de algoritmul de este modificarea distribuţiei masei lemnoase între firme. În figurile 8 şi 9 sunt reprezentate evoluţiile celor două dis tribuţii, pe cei zece ani pe care s-a realizat simularea;

în figurile 10 şi 11 sunt prezentate evoluţiile gradelor de vătămare, în cele două ipoteze: o garanţei ecologică de 10.000 lei/m3, respectiv 5.000 lei/m3.

Se observă că efectele se resimt în primul rând asupra distribuţiei volumului între firmele de exploatare – după zece ani au rămas trei, respectiv două firme din şapte, şi în al doilea rând la nivelul pagubelor de exploatare efective. Gradul de vătămare a arborilor a fluctuat oarecum întâmplător, dar se poate aprecia totuşi tendinţa descendentă a gradului de vătămare a regenerărilor deja instalate. În fond, totul a depins de măsura în care intervalele de variaţie prezentate în tabelul 2 au diferit de la o tehnologie la alta şi aici este locul în care este necesar a se apela la rezultatele cercetărilor deja întreprinse în domeniu.

În tabelul 5 este prezentată o secvenţă a simulării, secvenţă ce conţine principalele date referitoare la funcţionarea acestui instrument economic: preţul maxim ce poate fi cerut de la firmele situate pe poziţi ile doi şi trei (relaţia 10) diferenţa dintre numărul de puncte la metru cub realizat de oricare dintre firme şi firma cea mai bună (relaţia 8), valoarea primei ecologice ce revine celei mai performante firme. Garanţiile ecologice au fost capitalizate la o dobândă de 9 % şi s-au acordat 500 puncte pentru un metru cub de lemn exploatat. Se observă că firmele B şi G, clasate pe locurile doi şi trei au de pierdut doar o mică parte din garanţia depusă, pe când firmele C şi D au de plătit, doar pentru a putea participa la licitaţiile din anul următor, sume ce depăşesc de zeci de ori garanţia ecologică; corespunzător datelor din tabelul 2, volumul de masă lemnoasă ce va fi exploatat în anul următor se va diminua, potrivit modelului de simulare, cu 75 %, respectiv 90 %. Suma totală colectată din vânzarea permiselor de exploatare (prima ecologică) se ridică la peste 8 miliarde lei, suficientă atât pentru cheltuielile reclamate de o tehnologie performantă cât şi pentru acoperirea costurilor monitorizării şi despăgubirea proprietarului, pentru vătă- mările ce au depăşit pragurile admisibile şi nu au fost penalizate.

Actualul sistem, bazat doar pe penalităţi, nu ar fi condus în nici un caz la un astfel de rezultat, deoarece nu creează un avantaj comparativ pentru firmele performante din punct de vedere al calităţii lucrărilor de exploatare, ci doar le penalizează pe cele ce nu se încadrează în li- mitele admisibile. Sistemul permiselor negociabile funcţionează chiar şi atunci cânt toate firmele de exploatare vatămă în limitele admisibile, adică deplasează nivelul pagubelor de la optimul privat spre optimul social (vezi figura 1).

4. Discuţii şi concluzii

Primul avantaj pe care îl oferă acest sis- tem este acela de a stimula agenţii economici ce exploatează masa lemnoasă să aplice tehnologii ecologice de recoltare şi transport al lemnului. Firma cea mai performantă din acest punct de vedere sau firmele performante, în situaţii de egalitate a punctelor recalculate va putea să ceară firmelor mai puţin performante din punct de vedere ecologice o sumă de bani, prin care să-şi acopere, total sau parţial, eventualele cheltuieli suplimentare (protejarea arborilor în zona coletului, folosirea atelajelor sau a mototroliilor şi funicularelor). Permisele negociabile nu exclud existenţa unor praguri maximale pentru vătămările produse arborilor, seminţişurilor şi solului, dar pot fi aplicate foarte bine şi în lipsa acestor praguri.

Unitatea ce monitorizează calitatea lucrărilor de exploatare câştigă, la rândul ei, de pe urma vânzării acestor permise, fiind astfel motivată să evalueze obiectiv consecinţele lucrărilor de exploatare. Aspectul este cu atât mai important, cu cât vor exista, în viitor, mai multe forme de proprietate, iar sistemul clasic al pena- lităţilor nu va asigura efectuarea unor lucrări corecte de exploatare a lemnului.

Un permanent motiv de discuţii între agenţii economici de exploatare şi Regia Naţională a Pădurilor, acuzată uneori de concurenţă neloială, ar putea astfel să dispară: dacă nu efectuează lucrări de calitate, chiar echipele de exploatare ale ocoalelor silvice subordonate Regiei Naţionale a Pădurilor ar putea fi puse în situaţia de a cumpăra permise de la alţi agenţi de exploatare, ceea ce va atrage după sine mai mult răspundere în efectuarea lucrărilor sau în luarea deciziei de a exploata în regie proprie masa lemnoasă. Ba mai mult, firmele de exploatare au motive să participe la monitorizare, fiind direct interesate în corectitudinea acesteia: fie pentru a plăti mai puţin, fie pentru a încasa mai mult, la finele anului.

Pentru a avea totuşi o imagine completă a controverselor provocate de acest concept trebuie să prezentăm şi aspectele negative ale permiselor negociabile.

În primul rând, este contestată moralitatea apelării la astfel de mijloace (Lipsey şi Chrystal, 1999), deoarece, aşa cum s-a precizat, premisa de la care se porneşte este aceea că firmele de exploatare au dreptul să producă pagube. Al doilea aspect este eficacitatea utilizării lor, dată fiind importanţa covârşitoare pe care o are dimensiunea pieţei pe care se face schimbul şi costul tranzacţiilor. În general, cu cât piaţa este mai mare, cu atât ar trebui să crească şi eficienţa aplicării acestui sistem deoarece firmele vor fi mai motivate prin suma mare pe care o pot câştiga. În acelaşi timp cresc şi cheltuielile de monitorizare, deoarece cel puţin teoretic la reprimirea mai multor partizi vor participa mai mulţi reprezentanţi ai firmelor implicate, ceea ce generează nu doar costuri suplimentare, ci şi probleme de ordin logistic. O piaţă unică, la nivel naţional, va fi probabil foarte ineficientă, tocmai din acest motiv.

La extrema cealaltă, prea multe pieţe locale vor fi de asemenea ineficiente, deoarece o firmă poate câştiga într-un ocol silvic şi pierde în altul, ceea ce anulează avantajele de ordin economic pe care se bazează acest sistem. O soluţie optimă este aceea a suprapunerii pieţei permiselor negociabile peste piaţa locală, prin piaţa locală înţelegându-se un număr relativ redus de ocoale în care operează un număr de asemenea redus de firme de exploatare. Un simplu tabel în care sunt exprimate procentual volumele extrase în perioada anterioară de diverse firme în diferite ocoale ale unui inspectorat silvic permite identificarea uşoară a acestor pieţe.

Costul tranzacţiilor cu permise negociabile a atras atenţia în mod deosebit deoarece premisa de la care s-a pornit în aplicarea acestui gen de instrumente economice a fost tocmai absenţa acestor costuri. Aceste cheltuieli vizează monitorizarea emisiilor poluante vătămările de exploatare în cazul de faţă crearea cadrului instituţional şi supravegherea efectuării tranzacţiilor. Tipologia acestor costuri, imperfecţiunile dar şi succesele în aplicarea diverselor sisteme de permise negociabile pe diverse pieţe sunt subiecte bine reprezentate în literatura economică a ultimilor ani. Un subiect mult discutat în literatură se referă la dificultăţile şi cheltuielile mari de a monitoriza deversările şi emisiile accidentale, altfel spus de a supraveghea dacă toţi concurenţii respectă tot timpul regulamentul de joc (Stavins, 1995; Solomon, 1999; Stavins, 2000). Din acest punct de vedere, aplicarea permiselor negociabile în exploatarea pădurilor poate fi benefică şi eficientă, deoarece nu se pune problema dispariţiei în scurt timp a “probelor” respectiv a vătămărilor produse arborilor, seminţişurilor şi solului. Reprimirea partizilor este momentul cel mai potrivit pentru inventarierea vătămărilor, iar constatarea acestora nu presupune decât cheltuieli mai mari de transport, dacă se urmăreşte crearea unei pieţe perfect transparente pentru firmele de exploatare.

Mulţumiri

Prezentele cercetări au constituit subiectul unei burse de cercetare Fulbright, finanţată în cea mai mare parte de Departamentul de Stat al Statelor Unite, orientată spre proiectarea a două sisteme de permise negociabile: unul destinat firmelor de exploatare şi altul deţinătorilor de păduri particulare. Primele mulţumiri le adresez conducerii Institutului Naţional al Lemnului, pentru receptivitatea şi solicitudinea în finanţarea suplimentară a cercetărilor, şi domnului inginer Nichifor Tofan, de la Direcţia Silvică Suceava, pentru furnizarea datelor primare. Pe parcursul cercetărilor, valoroase sugestii şi comentarii am primit de la dr. Erin Sills şi dr. Joe Roise (Universitatea de Stat din Carolina de Nord, ce a găzduit bursa de cercetare), şi de la dr. Joseph Buongiorno, de la Universitatea din Wisconsin, unde sistemul a fost prezentat pentru prima dată într-o şedinţă publică. Tuturor le adresez întreaga mea gratitudine.

Note