În contextul unei gestionări durabile a pădurilor, latura ecologică capătă o importanţă deosebită, fiind aşezată alături de cea economico-productivă a ecosistemului forestier. Administratorul şi/sau proprietarul de păduri este obligat astfel să privească această resursă naturală regenerabilă prin ea însăşi şi ca mediu de viaţă, şi ca scut protectiv cu efecte benefice asupra tuturor factorilor ecologici biotici şi abiotici direct sau indirect implicaţi. În acest sens, fitosociologia intervine într-o mai bună cunoaştere a ecosistemului forestier prin caracterizarea elementului său definitoriu – etajul arborescent – în interrelaţie cu flora erbacee asociată ca indicator al biotopului.

Modalităţi de abordare a vegetaţiei forestiere

Datorită structurii şi dinamicii sale precum şi acţiunii factorului antropic, ecosistemul forestier ridică dificultăţi particulare în definirea unor concepte operatorii, fundamentale în studiul fitocenotic al mediului forestier. Pentru a surmonta aceste dificultăţi, luarea în considerare a influenţei umane din optica unei evoluţii dinamice trecute şi viitoare a ecosistemului forestier se dovedeşte a fi necesară, domenii ca tipologia forestieră de exemplu, aplicând la începuturile sale metoda fitosociologiei. Integrarea vegetaţiei forestiere în diferite module conceptuale a permis o mai bună percepţie a complexităţii covorului vegetal, precum şi posibilitatea de a alege calea metodologică adecvată, conformă cu ţelul propus. Numeroase studii ştiinţifice (Ivan, 1979; Rameau, 1986, 1988, 1996; Becker, 1988; Brethes, 1989) demonstrează utilitatea fitosociologiei ca instrument silvicultural de caracterizare a patrimoniului forestier. O scurtă incursiune în evoluţia căilor metodologice de studiu a vegetaţiei, în general, şi a vegetaţiei forestiere în particular, poate da o imagine a importanţei ataşate de silvicultor şi de fitosociolog definirii unităţii floristice omogene şi a amplitudinii de variaţiei ecologice proprie acestei unităţi.

Luarea în considerare a criteriilor ecologice şi dinamice, cuprinderea sistemică a nivelurilor superioare individului, de organizare şi funcţionare, reflectată în teoria ecosistemică (sau a biogeocenozei¹ ), precum şi integrarea nivelurilor primare în unităţi din ce în ce mai mari (peisaj, teritorii fitogeografice), au condus spre o polarizare a preocupărilor de studiul vegetaţiei.

În gândirea ecosistemică ce interesează forestierul în mod special, suportul integrării biocenotice este comu-nitatea vegetală definită ca ansamblul populaţiilor din diverse specii inter-conectate şi încadrate într-un complex de relaţii biotice şi abiotice.

Căile actuale cele mai cunoscute de analiză a vegetaţiei forestiere se diferenţiază din punctul de vedere al metodologiei aplicate pentru punerea în evidenţă a aspectelor morfologice, structurale şi de dinamică a covorului vegetala(tabelul 1).

I. Calea fitosociologică clasică, fondată de către Braun-Blanquet şi Pavillard la Şcoala din Zürich-Montpellier este bazată pe ansamblul cortegiului floristic. Problematica priveşte, deci, covorul vegetal şi discontinuităţile lui, iar punctul de plecare este individul vegetal ce aparţine unei specii. Suma indivizilor ce prezintă anumite particularităţi constituie forma elementară a comunităţilor vegetale – individul de asociaţie – acesta fiind inclus în unitatea sintetică de bază, asociaţia vegetală. Asociaţia este elementul conceptual ce se găseşte la baza fitosociologiei şi ea are un caracter floristico-statistic. Ea se exprimă printr-un tablou ce cuprinde speciile, coeficientul lor de abundenţă-dominanţă2, sociabilitatea lor, fidelitatea lor vis-a-vis de condiţiile staţionale şi de comunităţile de plante. Percepţia cauzalităţii asociaţiilor vegetale, ce sunt reprezentanţii diversităţii formelor „indivizilor de asociaţie”, dă caracterul ecologic al fitosociologiei (Rameau, 1988). Ca o primă concluzie, trebuie de făcut o foarte netă distincţie între:

– formaţia vegetală, care poate fi o pădure, o păşune etc.,

– gruparea vegetală, ce desemnează ansamblul plantelor reunite în acelaşi loc şi

– asociaţia vegetală, care este o unitate abstractă cu o arie geografică delimitată şi care traduce condiţii ecologice relativ precise. Aceste condiţii sunt definite prin amplitudinea diferiţilor factori ecologici şi de către toate speciile ce constituie ansamblul specific normal al asociaţiei (Delpech et al., 1985). Ea se înscrie în dinamica grupărilor vegetale şi este percepută prin intermediul individului de asociaţie, entitate concretă delimitabilă pe teren.

În ierarhizarea sistemului fito-sociologic, asociaţia are ca unităţi de rang superior subalianţa, alianţa, subordinul, ordinul şi clasa, iar ca unităţi de rang inferior subasociaţia (specii diferenţiale), rasa (aspecte corologice), forma (aspecte altitudinale), faciesul (rol cantitativ ridicat al uneia sau al mai multor specii), faza (aspecte dinamice). Metodele floristice au înglobat individul de asociaţie forestieră precum şi n indivizi de asociaţie bryo-lichenici rezultând astfel fitocenoza forestieră.

Particularitatea acestei sistematici constă în determinismul ei: în sociologia vegetală, vegetaţia este un efect, modul său de grupare avându-şi cauzalitatea în ansamblul factorilor ecologici, dinamici şi istorici (Rameau, 1988).

II. Calea sinuziologică are conceptul central calat pe cenasociaţia vegetală construită pe baza sinuziei ca sintaxon elementar de definire floristică a fitocenozei forestiere. Sinuzia intraforestieră este o comunitate concretă de organisme suficient de apropiate prin spaţiul lor vital, prin biologia şi periodicitatea lor pentru a putea fi reunite în acelaşi compartiment structural şi ecologic, izotrop şi izofuncţional, în care ele întreţin relaţii de competiţie (Gillet, 1985). Sinuzia grupează indivizi ai diferitelor specii, dar care aparţin aceluiaşi strat (sinuzii arborescente, arbustive, erbacee, muscinale), aceleiaşi fenofaze (sinuzii vernale, estivale) sau aceluiaşi microbiotop (sinuzii saxicole, humicole, etc.). Se poate astfel detaşa concluzia că sinuziologia se ocupă cu structura covorului vegetal. După Gams, citat de Ivan (1979), se pot distinge trei tipuri de sinuzie: sinuzia de ordinul I, ce conţine populaţia unei singure specii dintr-o fitocenoză; sinuzia de ordinul II, unde sunt incluse populaţiile mai multor specii dintr-o fitocenoză şi care aparţin la o singură formă de viaţă; sinuzia de ordinul III, în care coabitează populaţiile mai multor specii ce aparţin la mai multe bioforme. Actualmente însă, sinuzia de ordinul I se confundă cu populaţia, iar cea de ordinul III cu fitocenoza. De fapt, sinuzia abordează două faţete: unastructurală, ca parte concretă a fitocenozei si una adaptativă, unde se reunesc specii de plante cu adaptări asemănătoare (Ivan, 1979).

Privită astfel, fitocenoza forestieră este o comunitate vegetală formată dintr-un complex de sinuzii intraforestiere organizate spaţial, temporar şi funcţional în sânul aceleiaşi biogeocenoze, ele fiind interrelaţionate ecologic, dinamic şi genetic (Gillet, 1985). Deci sinuzia este parte integrantă a fitocenozei şi este constituită din organisme ce au fie aceeaşi fenologie, fie un habitat foarte specializat în interiorul unei staţiuni.

Pe măsură ce complexitatea lumii vegetale este din ce în ce mai bine percepută, noi concepte apar în încercarea de a integra interdependenţa fitocomponentelor prin introducerea de noi variabile de definire a cadrului ecologic de creştere şi dezvoltare. Pentru că vegetaţia traduce într-un mod fin condiţiile ce caracterizează mediul, se iveşte posibilitatea nu numai de a nominaliza speciile ce se regăsesc pe o suprafaţă dată, dar şi de a lega distribuţia lor în indivizi de asociaţie (abundenţă-dominanţă, vitalitate) de forme particulare legate de anumiţi factori de mediu (ex. ecotipurile), precum şi de rezultatele datorate staţiunii (productivitate).

Fitosociologia, abordând doar secundar relaţiile cu mediul, respectiv staţiunea, definind obişnuit doar floristic asociaţiile vegetale, se impunea o mai bună luare în considerare a condiţiilor ecologice care sunt la originea determinismului vegetaţiei şi a fenomenelor dinamice.

III. Calea fitoecologică vine să răspundă la această problemă. Ea permite construcţia comunităţilor vegetale pe baza relaţiilor mediu-specie şi ea priveşte ecosistemul forestier ca un sistem dinamic, analizându-l atât la nivelul funcţionării, cât şi la nivelul potenţialităţilor. Premiza o constituie faptul că speciile care cohabitează într-un compartiment staţional omogen, răspund în mod diferenţiat la acţiunea complexului factorilor ecologici, în speţă a factorilor edafici şi climatici. Comportamentul autecologic diferit este indus de exigenţele faţă de mediu şi de amplitudinea ecologică a speciilor considerate separat sau în comunităţi vegetale.

Asociaţia este astfel definită ca unitatea ecologică cu o compoziţie floristică bine determinată de biotop, având o fizionomie uniformă, la interior existând o afinitate sociologică datorată tendinţelor ecologice, geografice sau altor tendinţe de a se grupa. Ansamblul constituit prin încadrarea asociaţiei în sistemul relaţiilor ecologice individualizează elementul de definire floristică a unităţilor elementare, concretizat prin grupa sociologică de specii indicatoare sau grupa ecologică. Grupa ecologică este un grup de specii care, într-un anumit teritoriu, au comportamente similare în ceea ce priveşte ambientul şi care din această cauză, găsesc optimul lor de frecvenţă şi abundenţă în staţiuni ce posedă caractere analoage (Rameau, 1988). Trebuie precizat că această cale implică două niveluri metodologice bine delimitate:

– nivelul grupelor ecologice, unde sunt incluse speciile cu distribuţia lor, grupe sensibil identice pentru diferiţi factori ecologici; se pot astfel departaja grupe de specii cu aceleaşi exigenţe faţă de mediu;

– nivelul grupelor vegetale, în care se găsesc relevee defalcate conform pragurilor ecologice determinate de amplitudinea sau toleranţa fiecărei specii faţă de fiecare factor staţional. De fapt, influenţa factorilor asupra populaţiilor de plante se manifestă prin efectul a două mecanisme: unul de selecţie şi altul de reglaj (control), astfel că pentru un teritoriu dat, gradul de heterogenitate dictează numărul şi densitatea releveelor rezultând unităţile staţionale.

Principala sursă de biodiversitate care a obligat mereu la reelaborarea, reconsiderarea sau ameliorarea metodologiei diferitelor teorii sau concepte fitosociologice este variabilitatea condiţiilor ambientale – elementulstaţional, în particular staţiunea forestieră. Staţiunea (sau biotopul) este reprezentată prin ansamblul caracterelor fizice, chimice, topografice şi biotice omogene regăsite în mezo- şi microclimat, sol, compoziţie floristică, structura vegetaţiei spontane etc., ce caracterizează o suprafaţă de teren variabilă. Ea trebuie privită:

– ca o unitate fizico-geografică cu o arie practic omogenă şi caractere definitorii pentru unitatea elementară de geotop (relief, substrat litologic, sol). Aceste caractere influenţează în mod indirect plantele, având rol de determinant ecologic al factorilor (Chiriţă et al., 1977);

– ca o unitate ecologică unde există o anumită specificitate, datorată factorilor ecologici care în timp nu sunt constanţi, dar care au un mod unitar de manifestare a regimelor de valori (lumină, temperatură, umiditate, vânt etc.). Ei acţionează direct asupra vegetaţiei. Ansamblul acestor rezultante dă specificitatea staţiunilor între care diferenţele sunt mai mult sau mai puţin sensibile din cauza interdependenţei şi interacţiunilor între caracteristicile staţionale. Modificarea unui factor antrenează modificări diferenţiat accentuate ale celorlalţi factori ai complexului ecologic. Consecinţa vitală a specificităţii staţionale se manifestă prin aptitudinea de a întreţine o anumită vegetaţie (aptitudine fitocenotică) şi prin nivelul productivităţii puse la dispoziţia acesteia (potenţial productiv). Aici însă, ne aflăm în domeniul tipologiei forestiere, al cărui concept central este tipul de staţiune,caracterizat prin criterii ecologice, dinamice şi floristice.

În acest context, un loc particular îl deţine silvofaciesul, care are o structură dominată local de o specie lemnoasă. Deci, fizionomia luată de un compartiment staţional datorită modului de gestionare actual sau trecut, tradus prin silvicultura practicată, a îndepărtat arboretul de starea naturală, artificializând ecosistemul forestier. Principiul ce stă la baza caracterizării silvofaciesului este că pentru un acelaşi tip de staţiune caracteristicile solului sunt foarte puţin modificate, condiţia impusă pentru a putea ataşa mai multe silvofaciesuri la un acelaşi tip de staţiune este ca modificările survenite să nu influenţeze potenţialităţile forestiere, aceste modificări fiind de obicei reversibile.

Concluzii

Abordarea fitosociologică a mediului forestier a constituit întotdeauna o latură ştiinţifică importantă, însă cu o strânsă aplicabilitate în definirea, caracterizarea şi gestionarea pădurilor. În acest domeniu, conceptul de formaţie forestieră şi de tip de pădure au permis doar parţial utilizarea şi fructificarea rezultatelor obţinute de fitosociologie.

Evoluţia diferitelor concepte privind fitocenoza forestieră a dus la o mai largă cuprindere în studiu a diverselor componentelor vegetale ale pădurii, astfel încât aplicaţiile fitosociologiei în cercetarea resurselor forestiere au devenit un instrument valoros în gestionarea acestui patrimoniu.

Note

¹După Sukaciov (1944), biogeocenoza integrează biocenoza şi biotopul într-un complex unic, ale cărui limite sunt în general determinate prin cele ale fitocenozei.

²Coeficientul de abundenţă-dominanţă, conceput de Braun-Blanquet, exprimă talia, spaţiul ocupat şi volumul speciei în suprafaţa studiată.

Bibliografie

Becker, M., LeGoff, N., 1988: Diagnostic stationnel et potentiel de production. Revue forestiere française, vol. 40.

Braun-Blanquet, J., 1932: Plant Sociology. McGraw-Hill Book Company, Inc., New York.

Bręthes, A., 1989: La typologie des stations forestieres: recomandations méthodo-logiques. Rev. For. Fr. XLI.

Chiriţă, C. et al, 1977: Staţiuni forestiere. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.

De Foucault, B., 1986: La phytosociologie sigmatiste: une morpho-physique. Université de Lille II, Laboratoire botanique, Lille.

Delpech, R., Dumé, G., Galmiche, P., 1985: Typologie des stations forestieres: vocabulaire. I.D.F. Paris.

Gillet, F., 1985: L’aproche synusiale integrée des phytocoenoses forestieres. Application aux foręts du Jura. Colloques phytosociologiques, XIV, Phytosociologie et foresterie; Nancy – 1985. J. Cramer, Berlin – Stuttgart, 1988.

Guinochet, M., 1973: Phytosociologie. Masson et Cie, Editeurs Paris. Collection d’écologie.

Ivan, D., 1979: Fitocenologie şi vegetaţia Republicii Socialiste România. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Long, G., 1975: Diagnostic phytoécologique et aménagament du territoire. Tome I-II. Masson etC^ie, Editeurs, Paris.

Oosting, H., J., 1956: The study of plant communities. W. H. Freeman and Company, San Francisco.

Pavillard, j., 1935: Eléments de sociologie végétale (Phytosociologie). Hermann, Paris.

Rameau, J.-C., 1985: Typologie des stations forestieres, concept et méthodes: élément pour la Commision méthodologie du groupe de travail typologie des stations. E.N.G.R.E.F. Nancy.

Rameau, J.-C., 1986: Les etudes stationnelles forestieres en France. E.N.G.R.E.F. Nancy.

Rameau, J.-C., 1988: Le tapis végétal. Structuration: dans l’espace, dans le temps, réponses aux perturbations, méthodes d’étude, integrations écologiques. ENGREF, Nancy.

Rameau, J.-C., 1996: Réflexions syntaxono-miques et synsystématiques au sein des complexes sylvatiques français. ENGREF, Nancy.

Résumé: Aplications fitosociologique dans la caracterisation de l’ecosistem forestier. Nouvelles orientations.

Dés l’origine, la sylviculture a tenu compte des principes de l’écologie, nottament du principe systématique pour caractériser la végétation forestiere. A ces outils de classement des associations végétales, la phytosociologie apporte ses concepts opératoires. On peut identifier trois voies principales sur lesquelles on a essayé de grouper les individus végétaux en associations et groupes: la voie phytosociologique classique, la voie synusiologique et la voie phytoécologique. La derniere repond aux exigences de classement de la végétation forestere, car elle inclut les influences de la station sur la présence/absence ou abondance-dominance d’une certaine espece et sur la vitalité correspondante aux conditions du biotope. On réalise ainsi une évolution des concepts de la phytosociologie qui est mieux adaptée au besoin d’une sylviculture écologique.