PONTU 5

Trebuinţa sau nevoe ca totu moşinaşul de codru să ţie buni şi cu ştiinţă pădurari

Precum pe de o parte acolo în toate chipurile să pustiescu şi să jecuescu pădurile, aşa pe de altă parte moşinaşii de păduri n’au avutu povăţuire nice în purtare de grijă întru a avea păzitorii şi a ţinea pădurari care să fie cu ştiinţă la rândul pădurii. Şi deşi ţinu unii, dar ţinu acestu fealiu de oameni, carii n’au nice o ştiinţă de treaba şi rândul pădurarilor. Căci se află în acea socoteală că un pădurariu n’are trebuinţe de mai multă ştiinţă şi-i destul numai să păzească pădurea. O socoteală şi o urmare ca aciasta trebuie cu totul să lucreze împotriva scoposului aceluia, cu carele trebue pădurile să să tae, să să hăznuiască şi să să cultiverisească sau să să grijească şi pentru vreamea viitoare să să păstreze şi să să ţie la bună stare.

Ce poate un omu, care de toate ceale mai susu arătate nimic nu înţăleage şi n’are nici o ştiinţă de măsurile şi chipul gospodăriei şi ţinearii pădurilor în bună stare? Ce poate deci un omu ca acesta să facă pentru păduri peste carele el este pusu purtătoriu de grijă şi rânduitoriu făr’de nici o luare aminte? Dintr’o urmare ca aciasta doar lucruri poate cineva să închiae: ori că însuşi stăpânul moşiei n’are nici o ştiinţă şi înţăleagere de gospodărie şi grijirea pădurilor, ori că este cu nebăgarea în samă pentru bună starea lor. Atuncia este stricăciune şi paguba pădurilor îndoită şi groaznică, când nice stăpânul nice sluga nu ştie de rândul şi rodirea în urmă a pădurilor care acolo sântu foarte trebuitoare. Iar când stăpânul să fie cu nebăgare în samă, atuncia urmează aceiaşi stricăciune şi nici este de suferit un lucru ca acesta. Ceia ce pe moşinaşii din Bucovina dezvinovăţeaşte este aciasta că ei pân’acum n’au avut nici poveţuire şi învăţătură, nici n’au văzutu o rânduială de păduri.

Drept aciasta, pentru ca să să întâmpine acestui rău şi neorînduieli, trebuie tot stăpânul de moşie să ia acestu fealiu de măsuri ca să deae purtarea de grijă peste păduri acelor oameni, carii aciastă orânduială de codru au luat-o bine la priceapere şi la înţăleagere, şi care pe câtu să poate au toată silinţa de a griji rodirea, creaşterea şi buna stare a pădurilor după învăţătura şi povăţuirea aceştii orânduieli. Şi pentru mai mare ajutoriul şi îndreptarea moşinaşilor de codri, să dă poruncă prin dregătorii de acolo a locului, pădurarilor să fie aşezaţi pe moşiile visterii, ca să nu lipsească de a cerceta din vreame în vreame pădurile stăpânilor de moşii şi a ajutora dându-le căzutul sfatu, îndreptare şi învăţătură. Drept aciasta directorii ţinuturilor şi ai lor oameni, nu mai puţin vătafi stăpâneşti cum şi însăşi stăpânii sântu datori asupra moşiile lor de a purta de grijă, nu numai pentru curăţarea pădurilor, ci peste totu şi pentru cea mai cu de-amăruntul împlinire şi urmare aceştii rânduieli de codru.

PONTU 6

Greşalele ce se arată mai josu, sântu cu tărie oprite

Aprinderi de păduri. Nespusă stricăciune face aceea acolo obicinuită dare de focu pădurilor, care în vreame de vară mai vârtosu la păduri de molidvu obicinuiesc a face de răotate păstorii de vite sau însăşi lăcuitorii pădurilor, sau pentru ca să deschidă nou imaşu, sau ca să facă lazuri, pământuri de aratu sau fânaţe. Pădurile de acolo au un fealiu de iarbă, ce se chiamă iarbă de câmpu, sau cum îi zicu de care albinele ceale de pădure culegu cea mai multă hrană. Aciastă iarbă în vreme de vară să aprinde de cea mai mică scânteae de focu şi mearge arzându ca pucioasa făr’de oprire; para ei apucă apoi la rădăcină şi la trunchiu şi dă focu în scurt pretutindene, încâtu abia în câteva săptămâni să poate potoli. Care stricăciune neîntoarsă nu să face pentru tinerii copăcei, care cu acestu chipu ardu de totu şi să prăpădescu.

Deci fiindcă acestu rău obicinuitu vine o parte din pricina imaşilor de vite, păşunând vitele şi lăsându-le să calce toată pădurea fără nice o deosăbire, acar(sic) lemnu mare şi fără nici o rânduială de înpărţeală a codrului, şi pe o parte iarăşi să pricinuiaşte de acei podani, carii în mijlocul pădurilor s’au făcutu case sau bordee şi trăiesc sânguri depărtaţi de sate – drept aciasta are totul moşinaşul de pădure a griji.

Întei ca când podanii lui să nu să poată ajutora fără păşunea de păduri, atunci el acestu fealiu să pozvolească imaşul trebuinciosu pentru vitele lor, ca imaşul acela să să despartă şi să să împartă cu rânduială după sate, adică fiştecăruia satu să să împartă şi să să dea de păşune locu ca acela unde pădurea să află mai înaltă şi mai tare dela pământu crescută, sau la locuri ca aceale care pădurariul sau vătavul de pădure va însemna; afară de locurile aceale trebuie supt cea mai grea pedeapsă să le fie opritu de a-ş păşuna vitele. Cu acestu chipu să va putea mai în grabă, când din nenorocire să să întâmple aprinderi, urmări şi afla pe vinivatul, sau când acesta să nu se afle, atuncia să va trage totu satul la cuvântul de răspundere.

Păstorilor şi păzitorilor de vite să nu le dea voe a purta cu sine scăpărători, amnariu şi iasca; şi mai vârtosu în vreme de vară să n’aibă voe nice de cum a face focul la locuri ca aceaste, cum şi drumeţii ce trec prin codrii ca aceşti, nu trebuie să aibă voe în vreame de uscăciuni să tragă tutunu, fiincă aciasta este adevăratu şi din nenorocire sântu şi pilde cu dovadă, că şi din beutul de titinu (sic) poate să să întâmple focu, numai câtu (să) cadă iasca aprinsă din lulea pe iarbă uscată, care îi zicu iarbă de câmpu, şi îndată prinde focu şi arde mergându. Pentru aciasta fieştecare păzitoriu de codru trebuie să aibă poruncă şi este datoriu adeaseori, mai vârtosu în vreame de uscăciune, ce se tâmplă peste anu, a umbla şi a călca cu silinţă pădurea sa şi locurile înpărţite de treaba păşunii. Şi fiindcă păşunarea acolo în ţară zăboveşte până târziu în toamnă, şi păstorii nu potu fără focu pentru frigul ce cade, pentru aciasta luarea aminte a pădurariului trebuie să fie ca el să dea voe şi să le arate locu de făcutu focu acolo, unde să poate să fie fără stricăciune şi fără primejdie.

Al doilea, podanii carii trăescu în mijlocul pădurilor, în laturi de la oameni obicinuiescu, pentru ca să-şi lărgească pământurile sau lazurile lor, a aprinde pădurile ce sântu pe aproape, de unde aseamene să stârnescu mari arsuri la vremi tari, vânturoase, şi în vreame de uscăciune. Pentru aciasta fieşte-care stăpânu de moşie prea bine va face, când el pe aceşti ca tâlhari sângurateci trăitori podani, stricându-le lăcaşurile, să le arate locu în sate şi acolo să- i aşaze. Iar cându una ca aciasta după starea locului să nu să poată face, atuncia trebue pădurea sau lemnul acela ce va (fi) prinprejuru şi lângă pământurile lor, din juru împre- juru să să însemneaze de pădurariu şi în totu anul să să cearce, şi aşa să să apere de aprinderi cum şi de toate neajunsuri. Cu un cuvântu, trebue vinovatul prinzându-să, şi mai vârtosu aceia carii dau focu cu denadinsul şi pricinuescu arsuri ca aceale, să să pedepsească după întîmplările vârstii lor şi spre pilda altora, cu pedeapsa cea mai sâmţitoare.

La cea de pe urmă, cându cu adevăratu să să stărnească aprindere ca aciasta, trebue să să cheme cu (m) mai în grabă toate satele, dându semnu ori cu tragerea clopotelor sau cu altu chipu, şi fiindu cu topoare, hărleaţe şi alte ca aceaste, să alearge spre ajutoriul pădurilor şi împrejuraşilor megieşi, trebue să să de aciasta ştire ca să să întâmpine răul şi stricăciunea la vreame şi cu toată mai nainte purtarea de grijă; pentru ca să să ţie cale focului să nu poată apuca nainte, trebuie a arunca şi a face gropi, a depărta frunza şi vreascurile şi iarba cea uscată, şi câteodată când pădurea este tare şi deasă crescută, a tăia drumuri întregi late de şase sau mai mulţi stângini, şi lemnu tăiatu să să arunce într’acea parte unde focul arde – şi aşa cu acestu chipu să să deschiză locul, ca para să nu poată găsi hrana ca să meargă înainte.

Arsuri de răşină fără rânduială. Fierberile de răşină în codrii de molidvu totul să să volnicească şi să fie slobode, din pricină că pociumbii sau tulpinile rămase şi vreascurile ci mai sântu prea bine potu să să iae la această treabă – mai vârtosu în Bucovina, unde multe păduri cu mulţime să află acestu fealiu de lemnu zăcându la pământu oboratu de vântu, şi alte strambături şi cusururi. Dar şi la aciasta acolo este nerânduială şi o foarte stricătoare hăznuire de pădure, fiincă şi lemnul cel stătătoriu îl tae la fierturi de răşină, sau din lemnul stătătoriu aleage, tae de surceale, şi aşa cu acestu chipu prăpădescu mulţime şi mii de copaci. Cu acestu chipu zeace cuptoare de fiertura răşinii nu sântu în stare de a arunca atâta câştigu sau folosu, câtă stricăciune face codrului numai un cuptoriu.

Deci pentru mai lesne priceaperea lucrului şi pentru ca să să areate fieştecărui stăpânul de moşie troposul de a ţinea cuptoare de fiertură de răşină şi chipul de a face aceiaşi dobândă, fără vătămarea pădurilor, trebuie stăpânul moşiei mai nainte de toate a rândui şi a aşeza în pădurile sale din care el voiaşte a avea acestu fialiu şi alte folosuri, aceasta ce mai josu urmează.

Întei, după curăţirea tăeturii trebuie pociumbii sau rădăcinile molidvului să să scoată şi cusururile (resturile) ce or mai fi de curăţitu, care de nimicu altu nu sânt bune, să să ducă la cuptoarele unde să fiiarbe răşina, şi numai atuncia să să dea voe a lua la aciastă treabă şi lemnul ce zace, când să fie de prisosu lemnu şi alte alişverişu să nu să poată face cu dânsul într’acea parte.

Al doilea, nice odinioară nu trebue a aşeza cuptoarele aceaste de fierberea răşinii în mijlocul pădurii, de unde poate să să întâmple adeaseori aprinsături şi pagube; ci pe câtu să poată să să facă la locuri despărţite ori la locuri sloabede sau pustii nu departe de sate.

Al treilea, trebue pentru treaba fierturii răşinii a pozvăli de a face numai bordeae cu cuptoare în pământu, căci aciasta este aproape de înţelegerea fieşte-cui, că la un cuptoriu rădicatu susu de la pământu trebuescu mai multe lemne decâtu la cel în pământu; peste aciasta cuptoriul în pământu este şi mai de folosu şi mai lăsătoriu fiindcă la cuptoriul cel rădicatu afară de la pământu cea mai multă materie să răspândeaşte prin para care sloboade în toate părţile, şi aşa să duce cu fumul în văzduh şi piare, unde acel de pământu să poată de-a-puteare-fi arde cu surceale şi dă multu mai mare folosu, fiind lăsătoriu.

Al patrălea, pădurarii lui sânt datori de a cerceta cuptoarele aceale cu sâlinţă, griijind de a depărta tot ce poate fi de stricăciune cum şi de aceaia trebue să aibă în purtare de grijă ca după ce pociumbii de molidvu se vor scoate cu rădăcina lor afară, apoi groapele ce vor rămânea să fie bine astupate cu pământu, ca sămânţa ce va cădea să n’aibă zminteală la creştere.

La cea de pe urmă lucrătorilor de răşină să fie slobodu a lua de arsu numai rămăşiţele şi lemnul acela ce a fi zăcându la pământu, şi poate bine va face stăpânul moşiei cându el şi acestu lemnu să-l rânduiască cu stânginul ori cu carul şi să nu lase a călca pădurea după plăcerea cuiva.

Îngrădituri prăpăditoare de păduri. Asemenea este un obiciaiu acolo carele nu mai puţinu prăpădeaşte pădurile cu făcutul gardurilor şi a răzloagelor la grădini, la ţarini şi la fânaţă, la care ei punu alături câte doi pari din mari despicături făcuţi şi câte doao leaţuri de codru nelucrate – pe multe locuri pune cel mai tare şi mai bunu lemnu de păreate. Deci el oboară la pământu cu tăiatul pentru îngrăditură cel mai bunu şi mai frumosu lemnu de laţuri şi de căpriori şi dintr’aciasta facu pari şi popreale, şi ceaia ce este mai rău că peste iarnă ei ardu gardurile şi de primăvară de iznoavă iarăşi le punu.

Întei, obiciaiul acesta este pentru aciastă pricină foarte de stricăciune şi de pagubă, fiincă lemnul ce este de aciastă triabă îl tae când el mai bine creaşte şi îl alegu acolo, unde pădurea este mai deasă şi mai crescută, pricinuindu cu aciasta multă stricăciune cealalte păduri, că să prăpădescu multe mii de lemnu tânăru, care cându să fie fostu cruţatu, cel mai bunu lemnu ar fi datu cu vreame.

Asemenea al doilea, fiincă acestu chipu de făcutu garduri pe tot anul se înoiaşte, deci nu numai pădurii ci şi însuşi ţăranului aduce îndoită păgubire, căci pe de o parte să pricinuiaşte o ne’ncetată pustiire a pădurii şi pe de altă o pe tot anul de iznoavă ostăneala ţăranului, care el ar putea să o facă pentru alte trebuinţe.

Deci pentru ca să să pue şi la aciasta oarecare măsuri şi hotară, şi pentru ca să să abată stricăciunile, dreptu aciasta tot lucrătoriul de pământu este slobodu numai acolo să pue garduri, unde o mare nevoie să ciară şi aceale trebuie să fie împletite din răchită, alunu şi dintr’altu lemnu netrăbuitoriu; de pari de gardu să să iae creangele sau vârfurile, care în tăieturile pădurii să află căzute la pământu. Acel fealiu de garduri, de vor fi bine făcute, trăescu mulţi ani. Lângă aciasta fieşte-care moşinaşu sau măcar vătafii de pe moşiile lor vor şti din ce fealiu de ciretei potu să se facă garduri făr’de stricăciune, sau de au pădurile acestu fealiu de sălci, care să poată lua de treaba aciasta. Înpregiurul ţarinilor, fânaţelor şi iamaşurilor depărtate, adică acolo unde trebuiaşte ae îngredi, se potu săpa şanţuri, şi aşa multu mai bine a păzi ţarinile de intratul vitelor, de câtu cu gardurile, după cum facu acum de să strică atâta pădure. Căci şanţurile fiind odată bine făcute, de nu va fi locul prea tare năsipusu, să potu dreage pe tot anul cu puţină ostăneală şi aşa să potu ţinea mulţi ani. La săpatul şanţurilor ţărâna să aruncă afară pe margine înpregiurul ţarinii ca un iazu, şi ţine multă vreame atâtu de bine cât şi gardurile.

După toate aceste trebue stăpânii singuri să aibă acea în purtare de grijă ca podanii lor să să îndeamne de a face garduri vii. Acestu scopu folositoriu poate să să săvârşească când stăpânul moşiei să dea o mică îndemânare sau ajutoriu cu bani ori cu altu chipu podanilor săi, mai vârtosu acelora cari ar arăta silinţă la aciasta. Garduri vii să făcu din răchiţi, puindu-să în pământu crucişu, dar şi dintr’alt fealiu de lemnu ca acela, care creaşte fără de sămânţă. Aşişderea potu să să facă garduri vii cu punerea de totu soiul de spini, cum e porumbelul, spinul, măcieşul şi păducelul şi ca de aceaste, care cred să să samene cu denadinsul pe marginile sau laturile ţarinilor, fânaţelor ori a imaşului, să înmulţăscu şi crescu apoi sângure desine aşa de desu, încâtu mai cel mai micu dobitocu nu este în stare să poată treace sau răzbate. Garduri ca aceste trăescu în veaci şi cu vreame dau din crengile lor atâta nuiale bune pentru dreagerea gardurilor vechi, cum şi lemnu micu de arsu. Din care nu puţină odihnă să prinicuiaşte ţăranului, care de multeori nu poate mearge la leamne, de omătu mare sau de viscol.

Rumperea coajii pe împrejurul lemnului. Mai petutindene şi în ceale mai multe păduri este acel stricăciosu obiciaiu că podanii, pentru ca să-ş lăţească ţarina şi fânaţul care mergu alături cu pădurea până şi în mijlocul pădurii, pentru ca să poată avea mai multu lemnu căzut, jupescu din răutate copaci întregi stătători împregiuru şi ciocârtescu, din care pricină lemnul se usucă şi cade în vreme de vânturi tari. La aciasta trebuie fieşte-care pădurariu cu sâlinţă şi cu de amănuntul să fie privighetoriu, şi prinzând pe nişte călcători ca aceştia, îndată să înştiinţeaze pe stăpânul său, care osebitu de înplinirea pagubii lemnului ce au stricatu, trebue să să rânduească să şi lucreaze de boerescu la angarii înpărăteşti, ori la ceva spre folosul pădurii.

Tăierea creangilor de copaci. Asemenea stricăciune, şi care foarte multu înpiiadecă copacii tâneri de a creaşte mari, să pricinuiaşte din tăiatul creangelor copacilor stătători, cari mai multu să tâmplă la aceale părţi, unde-i puţinu lemnu de cel căzutu şi vreascuri şi ţăranul caută cu chipu acesta să strângă lemnu de arsu – acestu obiciaiu este mai vârtosu la păduri de munte cu frunza ţăpoasă unul din ceale mai vătămătoare, după cum sântu pilde, că copacii cu o sută de ani abiia ajungea la acea grosime şi mărime, cari au alţi copaci cu patruzeci de ani, ce nu i-au stricatu cu tăiatul creangilor.

Mai bine este stăpânul moşiei, acolo unde nu este lemnu zăcaş, să hotărască după numărul podanilor săi, nescaiva părţi de pădure de aciastă trebuinţă, şi pe totu anul aşa să rânduiască, decâtu prin tăeturi de aceste de crengi, să să dea primejdii de a avea în urmă în toată pădurea sa numai lemnu strâmbu, în locu de lemnu bunu şi netedu, sau de a avea acestu fealiu de lemnu, care de pe locu să nu crească mai mare. Drept aciasta mai bine este de rândui, după cum mai susu s’au zisu, niscaiva părţi de păduri de aciastă trebuinţă, căci este cu neputinţă ca ţăranul să poată trăi fără lemnu de focu – deci el va căuta cu totul chipul să să grijească de frigu, fie şi cu cea mai mare stricăciune a pădurii şi va fi sâlitu fiindu de nevoe a înşela şi pe cei mai buni pădurari.

Iar într’aceale locuri unde este din destul lemnu decel zăcaş şi podanii numai pentru că îndeamnă ca să nu meargă mai departe să pozvolescu singuri a pricinui stricăciune ca aciasta, trebue aciastă nerânduială şi pozvolenie cu tărie să să oprească.

Drumuri fără treabă prin păduri. Aseamenea de stricăciune şi pentru podlogarii de lemnu şi călcătorii de păduri mai cu îndemânare sântu drumurile ceale multe, care fieştecare ţăranu îş face la casa lui la pădure. Aciasta face mai grea paza pădurii şi înmulţeaşti tâlhăriile de lemnu, fără a le putea opri.

Drept aciasta trebuiaşte toate drumurile de pe laturi a le strica şi din fieştecare satu a lua după trebuinţă numai unul sau cel mai multu doao drumuri la pădure. Lângă aciasta trebue hotărî ţăranilor zilele pe săptămână, în care ei să poată merge la pădure pentru ca să strângă cusururile de lemnu netrebnic, de cari ei au trebuinţă, ca atâta pădurarii cum şi alegătorii lor să ştie să să păzească şi să poată întâmpina toată stricăciunea ce s’ar putea întâmpina când ei să n’aibă ştire. Afară de aceaste zile nici un stăpânu să nu fie pozvolitu de a mearge şi a călca pădurea cu toporul, sau într’altu chipu, fără pricină. În imaşurile ce or fi rânduit în codru şi locurile de păşunatu să nu fie slo- bode nice unui păstoriu şi păzitoriu de vite a purta şi a avea cu sine toporu, ci pentru si- guranţia şi apărarea despre lupi trebue să poarte măcar (Stocke mit eisern Ringen) ferecate cu fieru şi ascuţite – fiindcă ceale mai multe jupiri de copaci, obicinuitu să facu de dânşii şi aşa că dându peste pagubă cu greu să potu afla şi dovedi făcătorii şi trage la căzuta pedeapsă.

Dărâmatul pentru oi şi capre. Osăbitu de aciasta este şi acel stricăciusu obiciaiu, mai alesu la munţi, de darmă, în vreame de iarnă, pentru oi şi capre, bradu şi molidvu şi le aruncă de hrană. În păduri mari şi numai la cea mai mare nevoie să poată pozvoli dărămatul; dar iarăşi numai într’acea parte de pădure, care la anul viitoriu este să să facă tăetură, sau numai la locuri depărtate, unde să fie deosebitu lemnu strâmbu şi ne bunu de nimică, iar amintrelea cu tărie să să oprească şi nici odinioară să nu să lase podanii de a întra şi călca pădurile ceale mai de frunte cu scoposul acesta.

Greblatul muşchiului de pe copaci. Nu mai puţinu obicinuiescu unii a grebla muşchiul de prin păduri, împreună cu frunzele căzute şi a le înprăştia în grajduri în locu de pae de aşternutu pe suptu dobitoace.

Aciasta este foarte de stricăciune lemnului mare ce se află în creaştere, fiindcă prin aciasta rămân goale rădăcinile copacului şi i se ia umezeala, care lui îi trebuie ca un gunoiu ce-l hrăneşte, şi peste aciasta să strică încă şi multu lemnu sau copăcei tineri cu zgâriatul şi să batgiocurescu. Drept aciasta greblatul muşchiului şi a frunzii trebue numai cu acel chipul să să pozvolească, ca frunzele şi muşchiul numai de mai susu să să iae, iar nu până la partea cea mai de josu, pentru ca rădăcinile să poată totudeuna din destul rămânea acoperite – şi aciasta să înţăleage numai la păduri înaltu crescute, unde lemnu de cel tinăru nu este.

PONTU 7

Poruncă de oprire pentru oi şi capre

După cum toate crescăturile tinere, tăeturile de pădure sămănate şi locurile care au lemnu tinăru, trebue câţiva ani să fie apărate şi cruţate de toată păşunarea – aseamenea este de trebuinţă ca caprele, care sânt cel mai stricătoriu dobitocu de pădure şi nice să nu pozvolească la locuri ca aceale unde de anu în anu să tae lemnu, şi unde tăeturile pe o parte să samănă, iar pe altă parte să lasă pociumbii ca să sloboadă mlădiţe şi să facă de nou lemnu, fiindcă acestu soi de dobitocu să sue şi să caţără în toate locurile, sare şi peste garduri, cercându-ş hrană din mlădiţele ceale tinere şi frunză, care foarte le place. La munţi unde nu se poate pretutindene a se face garduri pinprejurul tăeturilor de pădure, unde s-au făcutu sămănătură de lemnu, sânt caprele cuatâtu mai primejdioase, cu cât în puţină vreame botjocorescu o întreagă pădure de nou crescută. Ele rodu jingaşele şi ceale mai de frunte mlădiţe, şi aşa un copăcelu încă la începutul creaşterii lui să face strâmbu, scoate crengi din josu şi nu poate mai multu să crească în susu.

PONTU 8

Pentru steclării, băile de fierru şi facerea potajului sau fierturile de cenuşă

Cu câtu sânt de folosu alişverişu şi tragerea banilor în ţară sticlăriile, băile de fierru şi fierturile de cenuşă, cu atâta mai cu mare socoteală şi rândueală trebue să să chivernisească, fără de a jertfi în puţină vreame păduri întregi. Stăpânul pădurilor trebue totdeauna şi întru alişverişu ca aceasta să aibă aşa luare aminte, ca la hăznuiala pădurilor sale să nu treacă peste măsură sau să facă aceaia ce poate pricinui mai multă cheltuială de lemnu, mai multă pagubă de cât dobândă şi cu vreame o cu totu prăpădenie şi pustiire pădurilor sale. Dreptu aciasta numai la aceale părţi de locu să potu pozvoli aşezări de steclării, de băi de fierru şi de fiertură de cenuşe, unde e îndestul lemnu şi altu alişverişu cu dânsul nu este, de grijă că cu vreame poate să urmeze lipsă. Dar şi la aciasta trebue rânduiala aciasta de pădure să să urmeaze şi să să păzească, adică ca totu lemnu trebutoriu la lucrarea steclării, fieru- lui şi cenuşii, să să tae după cum s-au orânduitu, să să care la vreame cuviincioasă, tăeturile să să tae după cum s-au orânduitu, să să care la vreame cuviincioasă, tăeturile să să lase iar să crească, dar nu după cum se obicinuiaşte a face dintr’însele poeni şi a le preface în arături şi fânaţe.

Unde sântu băi de fieru, atâtu pentru paza de focu cât şi a nu zăhăi creaşterea pădurii tinere, trebue pe cât a fi în putinţă să nu pozvolească cărbunărie să să facă în locurile tăiatei păduri, ci să să rânduiască şi să să dea afară locu, unde nu poate să urmeze stricăciune; iară cărbunarilor să să dea tare poruncă, ca de nu s’a putea amintrelea, şi şi (sic) le va căuta a aşeza cărbunăriile lor în mijlocul codrilor, atuncia şi mai vârtos în vreame de vânturi mari osăbitu la munţi unde uneori mari fortuni şi vîscolituri să scornescu, ca cărbunarii să aibă în grijă şi foarte să iae sama ca stolurile cărbunăriei cum sântu aprinse să nu le deschiză vântul şi să le împraştie ducându-le cu pară, din care să scornescu focuri şi după urmare stricăciuni.

PONTU 9

Pentru pădurile târgurilor şi a săteanilor sau răzăşeşti

Cea mai multă pusteire şi stricăciune de pădure şi fără orânduială şi fără socoteală tăieturi de păduri, acolo să făcu în pădurile ce au de stăpâni târguri şi sate. Fieştecare târgoveţu şi fieştecare săteanu creade că ar avea o volnicită dreptate a putea tăia lemnul după plăcearea sa, fără de măsură, când şi câtu îi va plăcea, nu păzesc tăiatu şi să pozvolească până şi de a face după rădicarea lemnului din locurile unde s’au tăiatu pădurea, pământuri, fânaţă şi imaşuri, arzând hugeaguri de copăcei tineri ce mai găsescu – şi cu acestu chipu au căzut în pusteire mai toate pădurile, mai vârtosu ce se află pă lângă târgurile ceale mai mari, unde fieşte-care târgoveţu sau săteanu tae şi duce lemnu de vânzare la târgu în toată vreamea.

Ce după scoposul prenălţatei împărăteştii măriri nu este de a opri târgoveţilor sau săteanilor de a-ş hăznui pădurile cu rânduială mai vârtos că scoposul mearge numai şi numai asupra dreagerii şi ţinerii în bună stare a pădurilor acestora – aşa, pe de altă parte, mearge scoposul şi voiaşte a sa împărătească mărire a micşora pozveleniia de toate stricătoare şi făr’de rânduială tăiarea de lemnu. Drept aciasta să şi poruncescu aceaste de mai josu următoare.

Întei. Toate pădurile aceale care au târguri şi sate de stăpâni, trebuie prin pădurari cu ştiinţă să să socotească şi, câtu lemnu de cherestea şi de arsu poate să aibă din pădure într’un anu, ţiindu pădurea în bună stare. Preste care măsură şi sama, suptu grea pedeapsa nici de cum să nu să poată păşi.

Al doilea. Afară de luna lui Dechemvrie, Ghenarie şi Fevruarie să nu să tae nice de cumu lemnu, şi la tăiarea lemnului trebue să să urmeze şi să păzască chipul şi regulile ce s’au rânduitu într’aciasta rânduială de pădure.

Al treilea. Câtu va fi putinţă trebue târgoveţii şi satele răzăşeşti să să silească ca să grijească pădurile lor şi să le samene, sau măcar să li se dea poruncă şi să să facă ca tăieturile curăţite să le ţie în stare ca să poată da iarăşi lemnu. Aciasta să poate săvârşi cu atâta mai bine, când fieşte cărui târgoveţu şi săteanu carele are parte în pădure să să porunciască ca să strângă pe tot anul o samă de sămânţă. Cu acestu chipu ei vor putea cu atâta mai bine sămăna şi griji tovărăşăeaşte tăieturile ceale curăţite, cu câtu o stângere ca aciasta de sămânţă nu le face nice o cheltuială, afară numai o puţină ostăneală toamna, când ei şi făr’de aciasta n’au altu lucru – ostăneala care cu dreptu este să o facă, pentru ca să grijească de sineş şi de moştenitorii lor.

Al patrulea. Fiincă târgurile acolo au rânduială de judecătorie, drept aciasta stăpânirea aciasta este datoare a priveghiia la toate şi a răportui nerânduielile ce s’or fi făcutu. Maghistratul are datorie de a aveaaciasta în purtare de grijă şi a opri prăpădenia pădurilor lor.

Al cincilea. Numai atuncia să aibă voie târgoveţii şi satele, care au a lor însăşi păduri, de a putea vinde lemnu, când pădurile lor să aibă lemnu de prisosu, şi după urmare când să să poată tăia şi duce lemnu de vânzare, fără a să lăsa pe sineş la strâmtoreală de lemnu de cherestea şi de arsu. Deci când aciasta să nu fie adică când pădurea abia să fie pentru trebuinţa lor atuncia cu totul trebuie să să oprească de a tăia lemnu de vânzare din pădure.

Al şasălea. Toate aceale noao lazuri şi arderi de păduri care sântu de stricăciune şi piardere pădurelor, să porunceaşte cu tărie să fie oprite. Toate maghistraturile şi diregătorii, care nu vor urma aceştii porunci, sau care vor treace cu vederea sau vor pozvoli peste poruncă, să porunceaşte să fie traşi la cuvântu de respundere; aşişderea şi pentru alte tâmplări care să facu cu stricăciunea pădurilor.

Al şeaptelea. S’au obicinuitu târgoveţii şi ţăranii răzeşi, din pădurile lor ce sântu mai aproape de târguri, a tăia de arsu fără de osăbire lemnu cel mai frumosu, a-l face despicături şi a-l căra la târguri de focu. Aciasta foarte de stricăciune şi înprăştietoare pozvolenie, trebuie de acum înainte a fi oprită şi de toate neajunsurile ce s’or face cu aceaste păduri să se pedepsească cu pedeapse aşezate prin patentă.

PONTU 10

Pentru păduri besericeşti sau ctitoreţi

Această orânduială de codru să porunceaşte să să urmeaze şi într’aceale păduri, care sântu date de ctitorii besearicilor. Patronul besearicii să aibă a porunci cu aceaste păduri, iar nu preoţii besearicii.

El însă este datoriu a urma după cum să porunceaşte în rânduiala aciasta de pădure. Iar la aceale păduri beseariceşti unde maghistratul sau epitropii prindu locu de patronii besearicii, acolo trebuie iarăşi maghistratul sau epitropii să aibă purtare de grijă, ca să să păzească cu pădurile rân- duiala ce s’au aşezatu, aşişderea ei au a vinde din tr’însele lemnu pentru folosul şi binele besearicilor.

PONTU 11

Pedeapse rânduite şi aşezate pentru stricătorii şi călcătorii de păduri

Peste măsură de multe sântu chipurile, cu care podanii acolo pricinuescu stricăciunea pădurilor, pentru aciasta nice este cu putinţă a le înşira toate, ce numai să dă aicia fieştecărui stăpânu de moşie învăţătură cum trebue şi până unde poate a pedepsi vinovăţii ca aceastea.

Întei: mai întei de câtu toate trebue el să înveaţe şi să spue podanilor lui toate aceale licheli (sic), neajunsuri şi stricăciuni de pădure, care cu poruncă sânt oprită; şi încă în totu anul de iznoavă să le reânoiască. Această publicuire să-i facă bine să înţeleagă nerânduiala şi stricăciunea, cum şi vătămarea carea însuşi lor să pricinuiaşte – şi aşa arătându-le părinteaşte totu chipu de stricăciune, să le dea de ştire ca să să fe- rească de aceale, ca să nu cadă la pedeapsă care urmează dintr’acealea.

Deci aflându-se vreo stricăciune despre cineva, atuncia stăpânul moşiei trebue, fiind trebuinţă să chiame de faţă după rânduială pe vinovaţii să să-i înfăţăşeaze cu pădurarii şi alegătorii lor, ca să-i poată dovedi cu toată rânduiala de greşala şi vinovăţia lor. Şi apoi după cum a fi paguba: de va fi podanul bine avutu, să-l facă să plătească lemnul după preţul de mijloc al lemnului, şi dându-i şi tari înfruntări şi învăţătură să să ferească, să-l sloboadă cu atâta pentru înteiaşdată; iar când să fie podanul săracu şi să nu poată să plătească păgubirea, atunci trebue el după pagubă ce va fi făcutu să să iae la lucru cu mâni pe cum la tăiatul lemnului de stângiu, la drumuri şi curăţituri a pădurii, ori la altu lucru trebuinciosu pădurii aceleia, căriia i- au făcutu pagubă. Iar când el al doilea sau al treilea rându va fi prinsu de străjari făcându păgubiri în pădure atunci trebue unul ca acela, lângă plata ispaşiei pagubii cu bani sau cu lucru, peste aciasta să mai lucreze spre pedeapsa pentru poftoreala (repetarea) vinovăţiei lui. Când mai adeaseori să să prindă, atunci trebue să să cearte şi cu închisoare, dându-i de mâncare numai pâne şi apă la închisoare.

Aceii vinovaţi carii cu răutate să pricinuiască aprindere de pădure, şi de acolo să să întâmple mari păgubiri, care ei să nu fie în stare nice odinioară de a plăti, unii ca aceia trebue să să trimeată la directorii ţinu- tului, ca să să osândească acolo la lucru robescu în publicu pe mai mulţi ani.

Podanilor străini de pe altă moşie, carii ar intra şi ar tăia sau ar călca pădurile a vreunui stăpânu de codru, trebue cându ei să nu să ştie a cărui sântu, ca să să poată acolo la stăpânul lor ceare îndestulare, pe unii ca ceştia trebue a-i zălogi, adică sau să li să iae topoarele, sau, când a fi mai mare pagubă, să li se oprească carăle şi boii şi păn’atuncia să să ţie, până ce prin mijlocirea stăpânului lor – carele trebue cu căzuta rânduială a să pofti să va plăti pagubii, care să ciară ca să să şi pedepsască cela vinovatul, pentru ca să nu se mai facă călcări de pădure.

La întâmplări ca aceaste, trebue mai întâi a căuta ca unii ca aceştea stăpâni de păduri să păzască o bună megieşie întru sine prin împrumute (sic) slujbe şi ajutoriu unul pe altul, să ferească de păgubiri pe ţăranii lor, să-i ţie la bună rânduială şi cu tărie să le oprească acestu fealiu de neajunuri.

Însă pădurarii lor trebuie să să ferească, suptu cea mai grea respundere, de bătăi în tărie sau orce fealiu de pedeapsă şi neajunsuri, fără ştiinţa stăpânirii lor, fiincă prin aciasta sânguri ei să arată împotrivitori poruncii şi să făcu vinivaţi de vinovăţii în tărie făcute, care tare sântu oprite, şi după urmare să facu vreadnici şi vinivaţi de pedepse.

După toate aceste se dă mai nainte de ştire şi să porunceaşte tutuoro stăpânilor de moşie, ori de care stare şi rangu să fie să lase acea obicinuită negrijire, care ei arată la darea în orândă a moşiilor lor, lăsându fără socotu arândătorilor acestor vreamealnici, carii caută numai folosul pentru vremi, toată voia să hăznuiască pădurile şi să să folosească dintr’însele, pe câtu vor putea arândătorii, carii caută să scoată ce au datu şi să şi dobândească câtu ar putea mai multu, prăpădescu pădurile cu totu fealiul de chipu.

Drept aciasta de aice înainte la fieştecare dare în arându trebue stăpânii moşiei, carii au păduri şi dau în orândă moşiile lor, să aibă cea mai cu deamănuntul luare aminte şi în purtare de grijă, ca ei să nu pozvolească pe arândătorii lor la ceva mai multu de câtu ceia ce să poată tăia din pădure cu ţinerea în bună stare a pădurii, şi lângă aciasta să pue în contractul sau zapisul de arândă datoriile arândaşilor de a griji pădurile şi creaşterea de lemnu nou să şi înveaţe pe pădurarii lor ca ei să oprească pe arândători de la o tîiare de lemnu peste rînduială şi să aibă a înştiinţa iasta pe stăpânii lor la vremea aciasta.

PONTU 12

Tăietura pădurilor la munţi

Fiincă pân’aice s’au arătatu numai chipul acela, cu care pădurile care sântu la şesu trebue să să tae, să să hăznuiască şi să să ţie în bună stare – deci acum este de trebuinţă a arăta chipul cu carele la munte trebue să să tae pădurea, pentru dăosebirea ce este la oarecareş lucruri şi mai vîrtosu şi pentru neorînduialele reale şi de păduri stricătoare obicinuiri ce se lucrează şi cu pădurile de munte, unde multe mii de copaci să prăpădescu cu nemiluita şi fără de rânduială tăiare de lemnu. Căci nimic nu este mai de stricăciune de câtu când la munţi mari, fără a fi rânduite locuri anume de tăeturi, să să tae lemnu ici şi colea, şi apoi să să prăvălească de pe costişe în josu, sau să să care afară cu boii. Şi prăvălindu-l în josu şi cărîndu-l cu boi să să prăpădească multe sute de copaci pentru unu, şi aşa încetu- încetu codruri întregi să prăpădească din pricina celei mai rele economii.

Munţii de acolo, carii cea mai mare parte suntu cu păduri, să împartu cu trei fealuri: în munţii mai mici sau poale de munţi, în munţi de mijloc, şi munţii Carpatului sau Tatrii.

Munţii mai mici sau podgorie sîntu mai multu acestu fealiu că în pădurile lor să poată mai pretutindeni umbla cu caru şi totu lemnul să poată scoate cu boii: drept aciasta într’aceşti munţi nu este nici o deosăbire la curăţirile tăieturile şi la sămănatul locurilor golite de lemnu, de ceaia ce s’au zisu mai susu de pădurile de şesu.

Dar munţii de mijlocu şi munţii Carpatului, sau cei mai înalţi şi mai în fundu, au cu totul o altă stare de munte, fiindcă într’înşii ori că cu totul nu e cu putinţă de a căra lemnu cu vită ori că de şi va fi la putinţă de a căra lemnu cu vită ori că de şi va fi la putinţă, dar peste mînă de greu – şi aşa lemnu căpătatu cu acestu chipu nice odată nu poate să plătească chieltuiala, care cu dânsul mai nainte trebue să să facă. Dar şi la aciasta, precum în toate alte lucruri, înţălăpciunea ziditoriului au purtatu de grijă ca şi aceale păduri care să află în cei mai mari munţi şi în ceale mai adânce văi, să nu fie în zadaru, ci să slujească spre traba şi folosul oamenilor. Ea au deschisu în locuri ca aceale izvoară de ape depururea curgătoare şi dintrînsele au făcutu râuri care împartu munţii şi care aflării omeneşti ceii osîrduitoare dau amână mijlociri, chipul şi folosu de a putea cu ajutoriul lor dobândi lemnul care se află pe îmbe părţile lor şi a-l aduce plutindu-l pe apă multe mile de locu cu chipu cel mai uşoru – care lemnu când să nu fie chipul acesta ar fi cu neputinţă de a-l câştiga, sau şi câştigându-l ar fi fără de folo- su pentru mare cheltuială. Dreptu aciasta la tăiere de pădure în munţii de mai susu numiţi, ce au o stare ca aceaia, trebue a lua sama la doao lucruri.

Întei, de să află pin văi, râuri aşa îndestulate de ape pe care taiatu lemnu să să poată pluti, coborî şi duce la locu.

Al doilea, când să nu fie ape, de este cu putinţă a scoate lemnul cu vite, fiindcă sântu locuri ca aceale, unde macar că să află văi, dară sânt foarte strâmte pietroase şi stâncoase, care nice cu un feliu de înjugătură nu este cu putinţă a să călca; cătră aceasta izvoarele lor sântu foarte slabe şi obicinuiescu a să usca în grabă – iarăşi alţi munţi sântu care de multe ori au celu mai bunu lemnu şi cea mai frumoasă pădure, de n’au nice o apă, ci după topitul omătului să usucă, şi aşa lemnu lor nice să să poată pluti pe apă nice căra cu vită. Obicinuiri sântu aceaste doao pricini la munţii cei de cătră mijloc şi cei înalţi – adică că ceale mai mari văi au mai adeseaori îndestulate ape şi după urmare râuri pe care poate pluti lemnu; iar văile ceale mai îndosite deşi au izvoare dar foarte slabe, orică n’au nici ca – cum.

Deci ca lemnul ce stă acolo să poată lua şi avea, trebue a găsi alte chipuri, care mai josu la locul lor să vor arăta.

La întâiul peristasu. Cându starea lemnului să fie acestu fealiu de au pădurile râuri de plutitu lemnul şi să poate îmbe părţile lăsa lemnu tăiatu pe ape, atuncia trebue tăieturile pădurii (precum s’au pomenit la pontu 1-tei) să să rânduiască după cum va fi starea pădurii. Dar la taierea pădurii trebue aceasta să să păzească ca cu taiearea pădurii, să purceadă din vale şi să meargă în susu, păzind rând dreptu, pentru ca nu cumva făcându rându strâmbu lemnu ce să porneaşte în josu să lovească în pădurea ce stă şi să sfarme mulţi copaci stătători care să tâmplă cându rândurile să nu fie dreptu însemnate. Deci aşa să înceapă den josu a să tăia lemnu adică de la o lature de rându cătră altul, aşa ca vârfurile copacilor să cadă în josu, şi cu acestu chipu vinu copacii culcaţi rânduri unul lângă altul. La tot rândul de tăiare de copaci să să şi tae crengile şi apoi iarăşi de iznoavă altu rându de copaci să să oboare, şi aşa să să urmeaze până ce va ajunge în vârful sau spinarea muntelui, după cum ar fi însemnatu locu până unde să să tae pădurea. Dar fiincă lemnul cel de plutitu obicinuitu să tae în luna lui Maiu până la sfârşitul lunii lui Iulie, pentru aciasta trebue îndată cu tăiatul creangelor să să cureţe şi de coajă lemnul oborâtu din pricină ca cu atâtu mai uşoru să să poată duce în josu de-a prăvălacul.

Târziu toamna cându pământu este bine îngheţatu, trebue lemnu cel tăiatu să să sloboadă în vale; să înceapă din dealu cu aruncatul în josu, pentru ca butucii cei mai de susu să meargă până’n vale peste cei de josu, şi apoi în vale să să facă grămezi, şi primăvara mai nainte de ce se pornescu apele să să leage plute şi să plutească până la locu unde este de dusu.

Slobozirea sau aruncarea lemnului în vale de pe costişurile munţilor să face pen- tru aceaia târziu toamna, fiindu că iarna din pricina omătului mare ce cade la munţi este acestu lucru cu mare nevoe şi uneori nice poate să să facă.

Plutele lemnului trebue totdeauna să să facă după cum a fi şi apa de multă şi după lărgimea părăului, adică numai atâtea lemne trebue să să leage plută la un locu, câte să poată mearge pe apă, fără primejdie. Pentru lesnirea şi îndemânatul plutitului să obicinueaşte stâncele sau pietri mari ce să află în ape a le sfărâma şi a le zbura cu pravu de puşcă, şi aşa a face râul neated, prin care să dobândeşte că să potu lega zeace şi mai mulţi butuci la un locu pă apă plută (sic), unde mai nainte abia şasă butuci putea să să dea plută pe apă.

La al doilea peristasu. Foarte raru să tâmplă ca la munţi să nu să afle văi ca aceale, care nici apă n’au nice cu vite nu să potu umbla. La una ca aceia sâlinţa omenească au aflatu un chipu care acolo în ţară nu este cunoscutu, dar cu atât mai multu în alte ţări să obicinuiaşte la mari şi de treabă lucruri cu multu folos, şi prin chipul acela să ducu multe mii de butuci din ceale mai adânce văi şi din ceale mai neumblate locuri, la văile ceale mai mari şi la ape ducătoare de plute. Deci fiindu că chipul acesta în sine este foarte prostu, dar folosul lui ţine mulţi ani, pentru aciasta pentru stăpânii de codru de acolo care au păduri în munţi, este cu atâta mai de trebuinţă şi mai de folosu chipul acela, cu câtu ei prin acela vor putea fi în stare din codrii lor cei mari a putea trage folosu şi în munţi mari şi a nu lăsa din anu în anu să putrezească, mai vârtosu că ei totdeauna obicinuescu a tăia mai întei pădurea ce să află mai aproape, şi aşa nu tae pădurile lor după rânduială, căci după rânduială trebue totdeauna mai întei pădureliceale mai depărtatea le tăia, a le sămăna şi a le face iarăşi să rodească pădure – şi apoi să tae pădurile ceale mai aproape. Cându să nu să urmeaze aşa, atuncia trebue la vreame nevoe de lemnu, mii de greutăţi să fie, adică cându atuncia întei să să înciapă a să tăia din pădurea cea mai depărtată sau care să află în munţi îndosiţi ca aceştia, după ce pădurea ce s’au aflatu mai aproape cu totul să să fi tăiat. Deci daru pentru ca să să poată câştiga şi acest lemnu care să află, după cum mai susu s’au arătatu, în locuri greale neumblate, tre- bue să să facă un chipu de jgheabu din patru, cinci sau şasă neciopliţi şi întrulocaţi copaci sau lemne groase, din care leamne două sau trei ceale mai groase să vie pe dedesuptu, iar de pe îmbe părţile să vie sau să să puie câte unul, cel multu doă. Aceaste jgheaburi să cheame slobozituri de lemnu şi mergu de’nceputul văii până la sfârşitul tăeturii deolaltă, şi pe totu anul trebue după cum să mearge cu tăetura înnainte, şi ele, adică jgheaburile, să să lungiască. Aceaste jgheaburi le facu uneori cu podişu, mai vâr- tos acolo, unde înceape deşchiderea văii.

Pe aceaste jgheaburi, în vreame ce ţine frigul şi mai bine noaptea pe lună, să lasă în gios lemnul ce zace de îmbe părţile oborâtu unul după altul, şi aşa cu o aruncare să duce lemnul în puţine cuvinte păn’în vale la acel locu unde să poate lega în plute şi duce pe apă în josu. De va avea acea vale izvoare sau mici râuri apoi foarte bine să face ca jgheaburile aceale să să ude cu ape, care îngheţându pe dânsele uşureaze şi înţese meargerea lemnului în josu. Cu acestu chipu să slobodu dintru o vale, chiar când să ţie doao ceasuri locul, multe sute de butuci într’o zi, şi aşa să ducu la locul rânduitu. Nu are vreun mare meşteşugu facerea acestoru jgheaburi, şi fieştecare cioplaşu de lemnu, căruia numai odată să să arate chipul cum să închiiae, cum să punu şi cum să lungescu acele jgheaburi, va putea prea uşoru să înţăleagă.

Aciasta nu mai este deosăbire la aşăzarea tăeturilor de pădure că încă într’aceale văi unde acestu fealiu de jgheaburi vor fi de trebuinţă, acolo trebue de pe îmbe părţile deodată să să rânduiască tăeturile pădurii, adică acestu fealiu ca lemnul să să tae cu de-a dreapta şi de-a stânga vălii, şi aşa de amândoao părţile să să şi sloboadă în josu. Pricina este că cându întei să să tae o costişe şi apoi ceialaltă, atuncia jgheaburile aceste care s’au aşezatu pentru o parte să zdrobească cu lăsarea sau slobozirea lemnului de pe ce ceaialaltă parte, şi aşa totdeauna este trebuinţă de a dreage jgheburile sau de a le face de iznoavă de nou.

Drept aciasta în treaba şi rânduiala pădurii, toată ceaia stă totdeauna ca moşinaşii de păduri să aibă şi să ţie bun şi cu ştiinţă pădurari şi inconomi de păduri, care însuşi au ştiinţă cu lucru de acestu fealiu de apucări la păduri – şi carii după urmare sântu în stare de al le rândui şi a le arăta după rânduială, cu folosul stăpânului moşiei, mai vârtosu că nu totu stăpânul de moşie poate şi este în stare a rândui şi a fi de faţă sânguru la toate. Peste aciasta mai nici este cu putinţă de a putea aice într’această rânduială de pădure a înşira cu deamănuntul şi a arăta una câte una toate aceale tâmplări şi lucruri de pădure, care mai multu să arată şi să prilejescu la lucrare. Deci ţinerea în bună stare a pădurilor cum şi prăpădenia lor spânzură mai multu de buna sau reaua aleagere jitarilor de pădure, la care aceasta s-au întâmpinatu cu aceaia ce s’au pomenitu în pontul a cincelea, cum totu stăpânul trebue să să sâlească de a avea de aici înainte pădurari cu ştiinţă, bine ispitiţi la ale pădurii şi cercaţi de buni cu troposul ce s’au arătatu totu într’acel pontu.

(Sfârşit)