Pentru acei care preţuiesc după cuviinţă însemnătatea legăturilor trecutului spre temeinica propăşire a orcărei ramuri de gospodărie şi cultură naţională, nu va fi, cred, un lucru de prisos darea la iveală în „Revista Pădurilor” a celui întâiul cod silvic tipărit în limba românească.

E vorba de vechiul cod silvic buco­vinean, dat în numele împăratului Iosif al II- lea – atât de binevoitor faţă de românii din Austria – sub numele de „orânduiala de pădure, rânduiala de codru sau pravila codrului”, tipărit pe două coloane în limba germană şi română (cu chirilice).

CUVÂNTUL ÎMPĂRATULUI

Despre a sa Râmlenească asemenea în Ghermania, Ungaria şi Bohemia Crăiască mărire, Arhiduxul Austriei i Pr. i pr. al nos­tru prea milostivu Domnu, se face cu acias- ta de ştire unuia fieştecăruia deosăbit tutu­ror stăpânilor de moşii în Bucovina, moşinaşilor, târgurilor, săteanilor, de obşte supuşilor şi tuturor acelora carii în Bucovina să folosesc din prenalta apărare şi ocrotire – în ce chip, pentru ca atât pădurile vistieriei, cum şi a fieştecăruia stăpân de moşie de-aice nainte să să ţie la cea mai putincioasă bunăstare, a sa înpărătească mărire premilostiv au binevoitu aciastă de acum aşezată orî (n) duială de pădure a face să se publicească şi prin tipariu să să deae la ştiinţă.

Este de obşte cunoscut cum că în lucrurile de cari viaţa omenească are tre­buinţă, unul din cele mai de dorinţă şi mai blagoslovite folosuri întru o ţară este acela care firea au datu cu împărtăşirea de păduri. Mai vârtos pădurile ce se află în Bucovina, unde târgurile şi satele sânt mai peste tot de lemn făcute, şi unde încă tot cu lemnu se zideşte – sânt pădurile un odor, pentru a cărora ocrotirea şi ţinerea în bună stare cu atâta mai vârtos trebuie să să poarte de grijă, cu cât la o lipsă de acestu lucru de trebuinţă, nu puţină nevoe ar căuta a să pricinui locu­lui, atât pentru trebuinţa podanilor (Unterhannen – supuşilor), cum şi pentru sporiul alişverişului, care cu naşterile locu­lui (producta) să face.

Cu cât aciasta ce s’au zis este mai ade­vărat, şi cu cât lăcuitorul cel mai de pe urmă are parte la aciasta, şi cu cât mai mult lemnu se chieltuieşte peste anu, socotind peste tot, cu atâta mai tare, au stăpânit păn’acum nerînduiala şi neiconomia. Este un adevăr prin ispitire dovedit, cumcă mări de păduri cu totul s’au prăpădit din nerînduială şi nebăgare de samă de a griji pentru urmă, lăsând strănepoţilor numai bănaturile ceale mai amare. Nici odinioară să nu să lase cineva întru acea încredinţare că pădurile de aicea ar fi într’o măsurată sau de mijloc pro­porţie, iar o parte pe multe locuri acum s’au fărşit şi trag lipsă. Pădurile sânt de folos şi de slujbă la trebuinţele ceale de obşte şi ceale căsătoreşti, şi peste aciasta în multe locuri a ţînutului sânt spre alişverş pentru fabrice, din care mii de oameni trăiesc şi găsesc hrana lor. Şi câte alte trebuinţe nu s’or mai adauge cu vreme, pe care bunătat- nica fire sângură fără ajutoriul omenescu, şi numai prin nesocotite şi făr’de măsură hăznuială (folosire) a pădurilor n’a putea să le mulţumească şi trebuie să slăbească şi să nu poată din vreame în vreame da tânără odraslă şi lemnul de trebuinţă, fiindcă de o mie de ori mai mult lemnu vechiu se tae decât poate să crească nou – şi cîtră aceaia mai mult de o sută de ani trebuia să treacă pănă pădurile ceale pustiite să vie iarăşi la bună stare şi să să ridice.

Deci după aceaste de mai sus s’au zisu, pentru ca să să întâmpine totu răul şi lipsa de lemnu; aşijderea pentru ca să fie volni­cită o cu nouă orânduială, iar nu o nemă­surată hăznuire de păduri, şi pentru ca nice un moşinaş de păduri să nu fie oprit de a avea şi a trage cuviinciosul folos din pădurea sa, ci numai şi numai pentru ca să i se dea trebuincioasele chipuri şi învăţături spre binele său şi a următorilor săi – drept aciasta deci a sa împărătească mărire s’au îndemnat a da la ştiinţa tuturor regulile de păduri şi canoanele mai jos următoare, care fieşte – căruia stăpân de moşie şi de păduri, după starea şi deosăbirea pădurilor ce vor fi avînd, vor sluji de învăţătură, şi care de fieşte – carele negreşit trebuie să se urmeze şi să se păzească cu de-amănuntul.

PONTU1

În ce chip trebuie după rânduială să se ţie pădurile în bună rânduială, să să hăznuiască şi să să tae.

Nice odată nu trebuie pădurile a fi căl­cate, sau după plăcearea cuiva a să tăia, mai nainte şi până ce starea lor nu va fi cumpănită prin ispitiţi şi cu ştiinţă pădurari, fiind că întru aciasta şi numai stă ţinerea şi buna stare a pădurilor.

Nu-i destul că un moşinaş de pădure zice cum că el are trebuinţă într’un an de atâta lemnu şi apoi să-şi poată tăia atâta, în vreme ce toată bucata lui de pădure abia este în stare pre jumătate de atâta să deae; ci moşinaşul de păduri poate şi e datoriu pe tot anul atâta lemnu să taie dentr’însa pe câtu pădurea într’un an poate să deae; iar amintrele făcând apoi greşeaşte împotriva rânduielii şi aduce pe următorii săi moşte­nitorii săi la lipsă de lemnu, de care un purtătoriu de grijă şi bun iconom care tot­deauna să să ferească.

Acolo unde se află păduri îndestulate, ceare de multeori trebuinţa a le măsura şi a le lua în scris gheometriceşte, şi apoi a le împărţi în tăeturi, care pe totu anul să să tae din păduri, fiindcă amintrilea este cu neputinţă la păduri mari şi despotrivite a putea şti starea lor cea adevărată şi a putea rândui o dreaptă împărţeală pentru ceaia ce trebuinţă ceare a tăia dintr’însele. Peste aci­asta nu-i destul cu atâta că pădurile s’or înpărţi cu bună rânduială peste tot în tăieturi de unde pă tot anul poate să să tae lemnul, adică drept întru atâtea părţi pe cât pădurea, peste tot socotind, poate să deae lemnu într- un an. Ci încă trebue a griji ca pentru tâm- plări de nenorociri, precum arsuri de foc şi vărsături de apă, unde urmează a să face o mai mare chieltuială de lemnu şi unde tre­buie a rădica de iznoavă şi adeaseori sate întregi, să treace de odată mai mult lemnu, decât în mulţi ani nu s’ar putea treace. Drept aciasta trebue ca să să cruţe o parte din aceaste păduri care la întâmplări ca aceaste (fără a păşi cu tăetura peste ceaia ce este rânduit a se taia pe an) poate ca să înciapă şi de-acolo să să tae lemnul trebuincios. Aciastă parte de pădure să să chiiame resăr- vată sau parte de pădure cruţată şi oprită pentru viitoare tâmplări de nevoe.

Îndată ce lucrul acesta, cu un chip sau altul să va lămuri, adică cum că stăpânul pădurilor peste partea poprită de păduri ştie hotărât cât poate să tae peste anu, atuncia toată ceaia stă întru o bine rânduită tăiare de leamne.

Mai întei de câtu toate trebuie în părţile acealea de păduri care sunt de tăiat, a să hotărî lemnul cel mai bun de chereste, de vase şi de şindile, şi apoi cel rămas de arsu să să facă în stângini.

Nice odinioară nu trebuie stăpânul pădurilor a se sluji, după cum în Bucovina să obicinuieşte, de caru de lemnu la socoteală, căci prin acest chip totdeauna va rămâne înşelat la socoteală şi lângă aciasta să facă atâtea neajunsuri şi furtuşaguri, de care nice să facă pomenire aici şi care pre multe să facu, cu obiciaiul acela. Copaci întregi fără măsură şi fără număr a încărca pe cară, aciasta se împotriveşte cu totul rân- duialei şi face a nu şti hăznuirea de lemnu ce iase peste anu. Drept aciasta numai lemnu acela trebuie să să care cu acest chip de tăe- turi, care nu se dă la despicat şi nu-i bunu de a face stângini, şi care numai ca nişte de pe urmă rămăşiţe de curăţit pot să să socotească.

Să înţăleage sângur de sine că fieşte care pădurariu trebue să ştie vreamea anume, în care se tae lemnul; luna lui Dechemvrie, Ghenuarie şi Fevruarie sunt anume vreamea în care lemnul de cherestea şi de arsu poate să să tae – la ceale doao luni de întei poate lemnul cel de cherestea să să tae, iar în câteş-treale luni cel de arsu.

Lăngă aciasta trebue osăbitu a şti cum că trebue cu cât s’a putut mai în grabă să să rădice totu lemnul din locul tăieturilor şi aşa tăiatul să să lase în pace.

Datoria şi ştiinţa a fieşte – cărui pădura- riu ceare ca pădurile stăpânului său să în­ciapă cu rânduiala lemnului de tăiat den- tr’acea parte, unde se află lemnu bunu de tăiatu şi unde strea locului acest fealiu este, încât mergând cu tăiatul înainte să nu se nimerească şi să vie peste copăcei tineri, carii începu a să rădica sau carii sânt în floarea creşterii.

Tăetorilor de lemn cu tărie să să porun- ciască fieşte-care lemnu jos de la rădăcină să-l oboară, iar nu cum e obiceaiul acolo mai vârtos iarna cându-i omătul mare, de lasă trunchiul copaciului de un stânginu de naltu.

La tăiatul lemnului de stânginu în tre­buincioasele bucăţi, adică la tăietul acelor bucăţi care pe urmă să despică în lemne mici de braţu, trebuie a să orândui hirăstrae anume făcute de tăiatul leamnelor, care în toate alte locuri sânt obicinuite şi a să ţinea. Acesta este chipul spre cruţarea lemnului şi mai vârtos spre uşurarea curăţirii locului, unde să tae leamnele. Este prin ispită dove­dit că tăind lemnul cu toporul, la 100 de stângini 16 stângini şi doae părţi dintr’un stânginu să prăpădeaşte în surceale, pentru mare tăetura ce se face cu toporu, deci stăpânul piiarde tot de una la o sută de stângini acei 16 stângini şi 2 părţi.

La ovorârea lemnului bun de chiristea, trebuiaşte pe locu unde să tae a să şi cureţi trunchiul copacului de crengi, dar nici odi­nioară nu trebue iar acolo pe loc a-l jupui şi de coajă, ci totdeauna este mai bine să-l jupească pe locu unde este să să facă ceva dintr’însul, sau acolo unde s’a scoate lem­nul, decât tocma acolo unde s’au tăiatu,

fiindcă amintrile cade şi mai cu greu curăţi­tul locului. Numai iarîş nu trebue a zăbovi cu jupirea coajei lemnului, fiincă apoi să usucă lemnul mai cu greu şi să strică şi de cari, din pricină că acea materie apoasă ce se află între coaj ă şi care mai mult pământ are decât cealelalte părţi, nu să scură aşa în grabă, şi după urmare trage după sine putrăgiune şi cari.

PONTU 2

Curăţitul locului unde se oboară şi să tae pădurea şi chipul cu cari să poartă mai nainte de grijă pentru creaşterea în urmă de nou a pădurii

Aice sânt trei lucruri, care trebue a să păzi.

De au poruncit stăpânul moşiei să să tae păduri, unde să află împreună lemnu cu frunza lată şi lemnu de munte (precum e bradul iproci), atunci trebue mai întei a şti:

La tâmplarea dentei, adică când stăpânul moşiei vra să aibă şi în urmă lemnu de che­restea, atunce trebue locurile tăeturilor să să cureţe foarte bine de toate creangele, rămăşiţe, surcealele şi lemnul ce zace josu, până şi rădăcinile trebuie să se scoată unde să potu şi să să lapede, şi apoi pământul de s’a putea să să are, iar de nu să poate aşa, atunci măcar cu toporul şi cu greabla de fierru să să zmulgă afară, ca apoi, după cum să va arăta la pontul al patrălea, să să poată sămăna locul. Acesta este chipul cel mai bun şi mai fără greşu, măcarcă unii laudă a fi mai bine de a lăsa copaci de sămânţă; dar aceasta, precum se va arăta mai jos poate cineva să o sfătuiască numai atunce, când cineva îi lipsitu de chieltuială sau voieşte să cruţe cheltuiala, care el o poate dovedi şi care să ceare la o sămănătură cu deadinsul şi de mâni de oameni făcută – în scurtu numai de o mare nevoe.

Asemenea la a doaolea întâmplare este la grijitul pădurii a să face deosăbire din- tr’aceaia, adică când lemnu cu frunza lată şi lemnu de munte s’au aflatu de olaltă sau împreună şi stăpânul locului să fie nevoit de a avea atâta lemnu pentru cherestea, cum şi de amândoao feliurile. Atuncea pot po- ciumbii sau trunchiul de lemnu cu frunza lată – de nu sânt prea bătrâni – să să lase, pentru ca să scoată lemnu de arsu şi printră dânşii să samene sămânţa de lemnu de munte care acolo obicinuit slujaşte de cher­estea. Cu toate aceste totuşi trebue printre dânşii mai întei a rumpe sau a lucra pămân­tul şi a’l slăbi, pentru ca sămânţa de lemnu de munte cu atât mai în grabă să poată prinde pământu, să să înrădăcineze şi să încolţească.

Cel al treilea şi mai pe urmă lucru este când stăpânul moşiei să aibă în pădure numai lemnu de arsu şi de vase, şi după urmare numai lemnu cu frunză lată, neavân- du alt alişveriş, atunci grijitul care trebue în urmă creaşterea de copaci este aceasta şi numai (aceasta), ca după cum s’au zis, cu începutul primăverii, să fie strânsu şi curăţi- tu de pe locul ce s’au tăiatu lemnul cel oborâtu, şi ca stăpânul moşii să aibă în grijă în vremea tăieturii cu pociumbii sau trunchii de copaci cei rămaşi să nu fie prea bătrâni, pentru ca să poată de izvoană slobozi şi odrăsli lemnu nou, fiincă o hăznuire ca aci- asta de lemnu de arsu este foarte de folosu, atunce când mai vârtosu tăiare de pădure sau de lemnu să nu se fi făcutu în copaci tre­cuţi de măsura de mijloc cu vârsta.

Obicinuitu copacii aceia, care cresc din pociumbi sau din trunchiu, nu sânt nice ca cum buni de lemnu de cherestea, căci cei mai mulţi dentrenşii cătră 40 de ani să împlu de o putrăjune din pricină că pociumbul sau trunchiul rămasu este supusu putrăjunii de ploi şi umetelii ce cade asupră-i, care pe urmă răzabatu până la rădăcină. Drept a- ciasta un lemnu ca acela numai păn atuncia poate rămânea în stare sănătoasă, pănă ce putrăjiunea nu ajunge la a ea parte a rădăcinii din care el trage şi are acea apoasă materie carea hrăneşte. Drept aceiaia este mai de folosu ca acestu fealiu de lemnu să se tae la 25 ori 30 de ani, fiindcă aşa dau întreit mai multu lemnu de arsu decât cându întru’o sută mai multu de ani odată să tae.

Iar de sântu pociumbii sau trunchii vechi şi nu sântu buni a slobozi mlădiţele, atuncia trebue tăetura, după cum s’au zisu mai susu deplinu a o curăţa şi apoi a sămăna sămânţa lemnului cu frunză lată, rămâind la stăpânul moşiei sau la pădurariul lui alegerea de a hotărî care fealiu de lemnuri mai cu folos să să samene.

PONTU 3

Însemnarea soiurilor de lemnu, care acolo în ţară cresc şi ce să face dintrănsul şi care folos dau

Mai nainte de a păşi cu lucrul la chipul de a sămăna meidanurile care cu tăiatul pădurii s’au golitu şi apoi s’au curăţitu bine, şi de a le aduce la starea de a da lemnu, este de trebuinţă şi la acest scopos de folosu a arăta mai întei pe cât să poate mai în scurt acele soiuri de leamne, care acolo sântu obicinuite după fealiul lor, chipul şi lucrul care facu dintrânsul şi folosul ce dau – aşijderea a însemna şi floarea săminţii lor şi a lor coacere, pentru ca fieştecare stăpânu de moşie să aibă amână oareşcare idei şi ştiinţe şi să poată cerca şi pe pădurarii lor.

Pădurele de acolo aseamenea ca şi alte păduri a Evropii, sântu de doao fealiuri, adecă păduri cu frunză lată sau vii, care acestu de pe urmă nume îl au pentru aceas­ta, fiindcă în vremea ce se află în creştere, dau şi slobodu de iznoavă dela rădăcina lor mlădiţe; aşijderea păduri de munte sau păduri cu frunza ţepoşată, care nu din rădăcină, fără numai din sămânţă potu să să facă, precum: bradul, molidvuli proci.

Pădurile cu frunză lată sânt alcătuite de lemnu vârtosu şi lemnu moale; supt lemnu vârtosu să înţelege: stăjariul, frasinul, pal­tinul, jugastrul, ulmul, mesteacănul şi ari­nul. Lemnu moale este teiul, plopul, plopu negru, alunul, salcea. Aceasta sântu soiurile de frunte a pădurilor de acolo.

Lemnul sau păduri cu frunza lată

Cel mai bun soiu din soiurile de lemnu vârtosu este stejariul şi acela este de trei fealiuri : adecă stăjariul de câmpu sau văra­tic, stăjariul de iarnă şi stăjariul pietrosu sau de munte. Fieşte care dintrânşii are mai totu un fealiu de sămânţă şi deosăbire este foarte puţină.

Stăjariu de câmpu sau văratic, în preaj­ma celorlalte soiuri de stăjariu, are oarece mai mare şi lungăreaţă ghindă, cum şi la frunză să cunoaşte deosăbire. Soiul acesta de lemnu este pentru bunătate şi darurile alease ce are şi pentru frumoasa şi înalta izbucnire de creştere, cel mai trainic, atât la treaba oşteneştilor corăbii, cum şi la toate alte zidiri în ape şi pe uscatu.

Sămânţa sau roada soiului acestui lemnu se coace la sfârşitul lui Octombrie şi nu tre- bue îndată cea de întei roadă să să adune, ci după ce de coaptă ce este cade, apoi trebuie să să strângă – fiind obicinuitu cea dentei roadă este vermănoasă şi după urmare nu este bună de sămânţă.

Stăjarii de iarnă nu să facu aşa înalţi, de şi crescu în locuri priitoare, buni de che­restea. Roada le este oareşce lungăreaţă, care iarăşi cu sfârşitul lui Octombrie să coace.

Cei mai proşti stăjari de munte sau pietroşi au mai nice frunze şi sântu foarte scunzi, pentru aciasta rar să umplă să fie buni de cherestea, însă dau bun lemnu de vase. Roada lor asemenea la sfârşitul lui Octombrie este coaptă.

Soiurile acestea de lemnu, afară de cel pietrosu stăjariu mare creaşte şi în locu pie- trosu, ceru pământu grasu, cleiosu pentru ca să crească buni nalţi. Locurile năsâpoase şi mlăştinoase nimic nu le priescu.

După toate aceaste, pădurile de stăjariu, mai alesu stăjari ernateci, aducu stăpânilor de moşii nu puţină folosu la îngrăşatu râma- torilor. Numai trebuie a avea acea mai nainte purtare de grijă, ca acestu fealiu de hăznuire a codrului băgându acestu soiu de dobitocu strîcătoriu, să nu să facă pădurii odrăslitoare mai multă stricăciune decât folosu. Luarea aminte şi ştiinţa unui pădu- rariu ajunsu la minte va şti ce măsură tre­buie să să pue la aciasta, şi ce trebuie să facă.

Al doilea soiu de lemnu, care pentru bunătatea lui şi de nimic ce este mai că vine de potrivă stăjariului este frasinul. El creşte la pământu de mijloc, aşişdereaş la munte să face. El este bun nu la fealiu de fealiu de zidiri pe uscatu şi în apă, dar mai vârtosu de grinzii şi grindeaiuri este foarte bunu. Creaşte în grabă şi are un trunchiu sau trupu grosu, neatedu şi dreptu. Frunza lui dă o sănătoasă hrană la vite. Sămânţa lui aseme­nea la sfârşitul lui Octombrie să coace.

Fagul iubeaşte la pământu ceva ume- josu şi cleios, de cherestea nu-i bunu, măcarcă întru aceale locuri unde el este mestecatu cu de alt soiul de lemnu, mai vâr- tosu bradu şi molidvu, acolo se face grosu şi înaltu în lemnu. Lemnul lui este îndesatu şi fragetu şi pentru aciasta nu poate îndelung ţinea şi a-şi purta a sa greotate. Însă dă cel mai bunu lemnu de arsu şi să poată prea bine lua la lucru rotăresc, la treaba cu lemnu de moară, şi la alte vase de lemnu. Când lemnul acesta să fie totdeauna în apă, atunci este foarte trainicu şi să face ca fierrul de tare; drept aciasta la lucruri şi zidiri ce se facu ca să steae în ape, la şarampoi cei mai de josu şi la tălpi de lăptoace bine să are. Roada lui sau sămânţa, care se cheamă jiru, să stânge la sfârşitul lui Octombrie şi dintr’însa facu acolo bunu oloiu.

Paltinul priaşte şi la ceale mai reale şi năsipoase locuri, el este bunu numai de vase şi facu dintr’ânsul tot fealiul de lucru stolearii, rotarii şi morarii. Sămânţa, care ca cum ar fi învălită în bobiţe spânzură în cren­gi, să coace aşişderea la sfârşitul lui Octomvrie.

Jugastru este pentru tăria lemnului său, vinele sau apele şi albimea ce are, foarte de folos şi de agonosită stolearilor şi teslarilor. Sămânţa îi este cu aripi şi să strânge toam­na.

Ulmul creaşte foarte înaltu în lemnu, cu toate aceste nu este bunu de cherestea de zidit, mai vârtosu când nu este prea bătrânu însă de lucru rotărescu şi vase gospodăreşti este foarte trainicu. Sămânţa are foarte mărunţea şi albă, care este coaptă toamna şi trebuiaşte cu multă luare aminte a o strânge îndată să duce în vântu.

Mesteacănul n’are lemnu grosu, creaşte mai tot locul, pe la pietroase şi de mijloc ruptori, dă lemnu bunu de arsu şi la lucru rotărescu, cum şi la butnărescu. De cercuri este de trebuinţă. Sămânţa lui spânzură în lungăreaţe ciubuceale, este foarte măruntă şi să coace în luna lui Octomvrie.

Arinul creaşte înaltu, iar de cherestea îi bunu numai în apă înăuntru, fiincă în apă trăiaşte veacuri şi la urmă să face piatră. Lângă aciasta îi este lemnu bunu de arsu, pentrucă cărbunii nu să trecu în grabă. Soiul acestu de lemnu este ştiutu a fi de doao feluri, adică arinu albu şi arinu negru. Aciastă deosăbire se trage de la pământu pe care creaşte. Arinul ce se află pe locul bunu băhniciosu şi grasu, face o coaj ă şi frunza mai neagră, creaşte şi mai tare decât arinii carii să află în locu uscăciusu; pentru acias- ta cel de înteiu fealiu se numeşte arinul negru şi cealaltu arinu albu. Sămânţa lui este ascunsă în mici ciubuceale în floarea mohorâta şi toamna îndată cade.

Teiul are o frumoasă înălţime, când stă în locu bunu, şi priitoriu soiului lui. Şi când n’are nice o hăznuială, întinde ramurile sale departe de la trupina lemnului, cum şi rădăcinile lui nesupusu de tare se lăţescu. Sămânţa lui este mică, plină şi rătundă; în luna lui Avgust şi la începutul lui Septemvrie este coaptă. În tăieturile curăţite, când să voiască cineva a sămăna acolo mai bunu fealiu de leamne, nu este prea bine de arăbda teiul pentru multul locu ce cuprinde împrejuru cu întinderea rădăcinilor. Lemnu lui este foarte bunu pentru multe fealuri de vase şi unelte trebuincioase la gospodărie cum şi pentru săpătorii de icoane şi la lemnu; iar coaja lui cea dinlăuntru e bună de funi sau de papure şi rogojini.

Plopul negru creaşte aşişderea înaltu să facă şi la locu bunu şi la locu prostu şi priiaşte foarte bine cu tot fealiul de lemnu amestecatu; cu toate aceste din toate leam- nele cu frunza lată este cel mai prostu, fiind­că nice de focu nu-i bunu. Într’aceale părţi de locu (se fac) dintr’însul covăţi, scafe, tal­gere şi cofe. Sămânţa lui este mai de doao deagete de lungă şi obicinuitu la sfârşitul lui Martie dă afară, care la călduri mari şi ţiitoare de totu se usucă.

Plopul creaşte foarte în grabă, să face înaltu şi obicinuitu pe malul râurilor îi merge mai bine şi le întăreaşte, lângă că e bunu de arsu, este bunu şi de treabă de făcut cofe şi covăţi. Sămânţa lui este în mici flocoşi muguri, carii când se usucă de soare, apoi cade sămânţa. Acel copaciu dă odraslă ca şi salcia sau răchita, când cu acelaşi chipu să să răsădească.

Alunul şi salcia sau răchita sânt cu a lor fire şi folosul care facu, fieştecărui gospodariu prea bine ştiute, încât nu este tre­buinţă a mai face o deosebită vorbă de aci- asta. Numai ca să să sădească şi să să pue răchite sau sălci prin sate şi pe lângă dru­muri, mai vârtosu pe unde nu sânt pădurile de ajunsu, fiindcă acel lemnu dă cel mai bunu şi cel mai în grabă ajutoriu la garduri cum şi de arsu.

Lemnul sau păduri de munte cu frunza ţepoasă

Larisul sau precum unii zicu sorbul este cel mai bunu soiu de lemnu de munte, iubeaşte la locuri neatede, nu creaşte pre- tutindene aşa mare, să face foarte naltu, dă cel mai bunu lemnu de cherestea, trăiaşte multu în apă şi la uscatu şi este foarte bunu de tot lucru de gospodării, de uştori şi de lemnu de ferestrii şi de pari de vie. Sămânţa lui stă cît aluna de mare, învălită în cucureaze mici, este cu aripşoare şi la sfîrşitul lui Octomvrie să coace. Ţăpoasele frunze a lui cu începutul ernii se învălescu în mici mucuri, să usucă şi cadu. Acest copaciu dă ceale mai bune catarturi de corăbii care prea bine să pletescu de neguţătorii, cei ce neguţătoresc pe mare. Pentru aciasta bine şi folos ar fi acestu soiu de lemnu a-l sămăna în pădurile ce se află pe malurile de ape mari.

Molidvul rodeaşte atît în locuri pietroase cum la neatede năsipoase, numai cu această dăosăbire că la locuri pietroase, se face mai grosu şi mai mare. La lemnul să asamănă cu larisul sau sorbul, numai cît are în sine mai multă răşină şi materie unsuroasă, şi este bunu de cherestea la zidiri în apă şi pe uscat, cum şi de cărbuni şi facere de răşină. Roada sau sămânţa lui creaşte în cucureaze şi este coaptă în luna lui Noiemvrie, dar tocma la Martie sau April peste iarnă cade sămânţa şi să samănă în luna lui Maiu; ţăpoasele frunze îi sântu lungi şi verzi în floare a apei de mare şi se face pîlcuri – pîlcuri. Lemnul sau trupul lui sloboade tare crengi, cînd să aibă împrejuru locu să să întindă.

Bradul să află mai mult în munţii cei înalţi, măcar că acolo crescu bine şi pe la şesuri pe multe locuri. În lemnul de naltu şi de tare între ace pe toate alte soiuri de lemnu de munte. Roada lui este aşişderea învălită în cucurează. Grăunţul şi aripa grăunţului este mai mare decît la ceialalţi copaci de munte şi se coace toamna. Ţăpoasele frunze sânt ca iarba de verzi, stau drept în sus şi sânt mai mari decît a molidvului, facu vîrvu ca o coroană, încît de departe poate cineva să o deosăbească din alte leamne de munte. Asemenea este lemnu de cherestea, de şindile şi de pari de vie.

Ceatinului (die Fichte) trebuiaşte ceva locu bunu, căci la locuri foarte umădoase şi băhnoase piere şi se usucă tocma cînd este în floarea creaşterii. Are bună înălţime de lemnul de cherestea. Sămînţa este multu mai mică decît a bradului, se află în cucureaze lungăreaţe şi cade cu sfîrşitul lui Octomvrie şi Noiemvrie când sânt zile calde. Ţăpoasa frunză a lui este mai galbină şi mai subţire decât a bradului şi spînzură împreună cu crengile în josu.

Chiedrul sau livanul se află numai la munte Carpatului (a Tatrelor) creaşte pintre stînci şi colţuri de piatră la butuchie grosu ca şi molidvul, facu scînduri dintr’ânsul. Lemnu lui, pentru mirosul cel are, zicu să aibă acel dar a păzi straiele, mai vîrtosu blanele, de molii şi viermării. Săpătorii de icoane şi de lemnu obicinuiescu, când să n’aibă lemnu de teiu, de iau şi lucrează din- trînsu. Roada sau sămânţa lui este aseamene încuiată în cucureaze, să poate pune în bucate şi să coace toamna ca şi sămânţa celuilaltu lemnu de munte. Pasările obicinu- itu o mănâncă. Ţăpoasa frunză a lui este mai lungăreaţă decâtu a molidvului şi are mâzgă subţire curgătoare şi răşinoasă.

Tisa, care la acea parte de loc să află foarte raru, să numără aşişderea între lemnu de munte. Este peste măsură îndesată şi se potriveaşti la floare cu lemnul perjului.

PONTU 4

Strângerea sămânţelor de pădure, păstrarea şi sămănatul

Sămânţele de stejariu, frasinu, fagu, paltinu, jugastru, ulmu, mesteacănu, arinu, sânt coapte după cum mai sus s’au arătat toamna mai de vreame sau mai târziu, după cum este timpul. La acel puntu de vreame trebue fieştecare bunu pădurariu sau stăpânul care pofteaşte a sămăna tăeturile ceale curăţite, a strânge la vreame sămânţa. Dreptu aciastă treabă foarte să-i fie aminte : După ce săminţele s’au coptu bine, atuncia trebue ghinda şi jiru de fagu şi alte săminţe care sânt grele şi dreptu suptu copaci să să stângă; dar trebue a lua bine sama, ca să nu să stringă împreună şi rupte, sau mai vârto- su viermănoase. Obicinuiescu unii, şi pentru mai mare îndem (î) nara, cum şi ca să apuce la mai multă sămânţă, înprejurul acelor copaci ce stau la marginea pădurii sau de sine în câmpu şi carii dau sămânţă multă, a trage după mărimea copaciului garduri înalte de câteva palme ca să poată cădea într’însele roada ce este coaptă. Dup’aceia trebue să să usuce sămânţele afară la vântu sau la locu ca acela unde poate să ajungă vântu. Ghinda şi jiru se poate prea bine cu acestu chipu să să puie într’o groapă uscată, mai vârtos la locu năsiposu, şi aşa să să păstreze peste toată iarna; adică după mulţimea săminţei strânse trebuiaşte a săpa o groapă în patru muchi şi dedesuptul, când locul să nu fie din fire nisiposu, să să aştearnă de doua sau trei deagete un rându din năsipu şi asupra-i să să toarne unu rându de ghindă de patru degeate, şi iarăşi asupra ghindii unu rându de năsipu şi iar un rându de ghindă, şi tot aşa una cu alta amestecat până numita groapă cu acestu chipu să va umplea; numai rându cel deasupra de năsipu trebuie să fie de o palmă de grosu şi pe dea­supra acestui năsipu să se puie şi să să acop­eră cu pământ sau cu lutu bine bătutu făcân- du-i vârfu ca umezeala şi frigul să nu poată străbate; şi aşa va fi ghinda şi jiru care primăvara se va scoate afară din groapă aşa de proaspătă şi de sănătoasă ca când atuncia întâi ar fi culeasă din copaci.

Alte săminţe, cum e frasinu, paltinu, jugastru, ulmu, mesteacănu, arinu, care n’au atâta de multă apoasă materie, nice nu sânt părţile cu atâta pământu amestecate după cum ceale de întei, potu să să păstreze peste iarnă în locu uscatu şi care să nu ţie răciala, în jitniţe sau podu, în poloboace sau în saci, prea bine. Culegerea acestor şasă feluri de săminţe să deosăbeaşte din ceale de întei şi într’aciasta că sămânţa acestora mai adese­ori însuşi din lemnu caută să fie culeasă şi ruptă, fiindcă o samă de aceaste sămânţuri să află în lădunce în chipu poamei de vie sau ca ciubucialele formăluite, pentru aciasta sântu şi mai mici şi lesne să înprăştie şi să iau de vântu cătră aceaia ar fi prea anevoe şi uneori cu neputinţă şi în zadar de a le putea culege.

Dar la sămănătură este cea mai de treabă şi cea mai de întei regulă aciasta, ca bine să să cumpănească şi să să cerceteze pământul şi firea lui, cărui soiu de lemnu poate să fie mai bunu şi mai priitoriu. Adeaseori arată însuşi firea lui, cărui soiu de lemnu poate să fie mai bunu şi mai priitoriu. Adeaseori arată însuşi firea aciasta, când cineva cercetează soiurile de lemnu care mai nainte au fost acolo. Însuşi starea locului, unde să află pădurile, adică supt climă sântu puse pădurile, duce de mână şi face pe pădura­ri ul cu ştiinţă să poată socoti şi judeca cu siguranţă şi fără greşeală, cum trebuie să urmeze la sămănătură şi la alegerea soliului sau de pădure cu folos şi priinţă să să poată sădi, mai vârtos ca pădurarii trebuie să ştie ceaia ce este de priinţă, de folosu şi de stricăciune fieştecărui soiu de lemnu.

Dup’aciasta ce s’au arătatu aici mai sus şi pentru ca să nu ne abatem de la rânduiala, cu care am urmatu păn’aice, înceapem mai întei a arăta cum trebuie să se urmeze cu sămănătura şi sădirea codrilor dă stejariu şi fagu.

Deci locul tăeturii de păduri carele s’au curăţitu, trebuie după cum s’au arătatu mai sus la pontul al doilea, acolo unde să poată să să are, iar de nu, cu greabla de fieru sau cu vreun alt chipu trebuie bine să să slăbească; dup’aceaia trebuie cu săpători a face gropşoare de o palmă domnească, una de alta departe; dup’aciasta urmează puito- riul de sămânţă, care în fieştecare gropşoară aruncă câte o ghindă, apoi dau pământul cu piciorul la locu peste groapă ca de doao sau trei deagete de grosu, şi aşa samănă totu locul, de unde s’au tăiatu pădurile. Unii obicinuesc a o sămăna ghinda la creaşterea luminii.

Prin cercare s’au aflatu cu dovadă cumcă arând sau săpându sau scurmând locul de sămânţă de stăjariu, aşa ca şi sămânţa lem­nului de munte sau ca şi alte pâni să potu sămăna şi grebia cu bunu sfârşit. Dar acestu chipu de sămănare numai atuncia să poată face, când cineva să aibă sămânţă de priso- su şi să n’aibă din destul oameni de lucru şi când să fie nevoie de a grăbi cu locuri mari de pădure. De este primăvară bună şi are priitoare şi umezoase vremi, atunci obicinu­it răsare sămânţa în şeapte sau optu săp­tămâni, şi îndată este împregiurată şi cu frunzişoare şi întru o vară creaşte mai înaltu de câtu jumăate de palmă.

La sămănatul pădurilor de stejariu sau de fagu mai întei trebuie doao lucruri a păzi: întei ca sămănătura să să facă primăvara şi al doilea ca să facă aciasta lemnu bunu şi neatedu, numai cu mâni de oameni şi să nu să slujească curăţatul copacilor de sămânţă.

Întei pentru sămănătura de primăvară, deşi aceşti copaci după firea lor toamna au sămânţa lor coaptă şi atuncia o lapădă, din care aciasta cineva ar socoti cum că toamna trebuie să şi samene, cu toate aceaste sămănătura de primăvară trebuie să să pro- timisască de cea de toamnă, din princină pe o parte că şoarecii şi alte gângănii obicin- uesc târziu toamna, negăsind la câmpu nice o hrană, să să tragă la păduri şi acolo caută hrană. Dreptu aciasta nimerind la un locu ca acela semănatu, pricinuiesc mare stricăci­une şi mănâncă sau strică crescăturile tinere, de nu de tot, dar o parte măcar dintr’însele.

Deşi aceaste jigănii primăvara esu la câm­pul poate să aibă acestu fealiu de jigănii, totuş nu potu aşa de multu să strice ca peste o iarnă întreagă, fiindcă sămănătura de primăvară îndată începe a încolţi. Pe de altă parte iarăşi este sămănătura de toamnă supusă înghieţăturilor celor tari de cătră primăvară, care câteodată strică cu totul trunchişorul care încolţeşte şi este foarte jingaş, şi aşa face pe nedeajde zădarnică cum şi pe socoteala făcută cu înpărţirea şi creaşterea de pădure.

Căci la al doilea nu fără cuvânt nici fără pricini întemeiate să sfătuieşte de a nu sluji de copaci de sămânţă, pe care să obicinuia mai nainte la 40 sau 50 de paşi de locu a-i lăsa în tăeturile a pădurii. Aciasta o face cineva numai la nevoia cea mai de pe urmă, de vreame ce: întâi aciasta este bună samă că nu în fieştecare anu să face deplinu sămânţa de lemnu, mai vârtosu de stăjariul şi de fagu, încă de multeori nu rodeaşte câte 4-5-7 (şi) mai mulţi ani; în vreamea aciasta părăjeaşte de iznoavă locul tăeturii de pădure crescând iara şi altă buruiană care apoi face de nu poate prinde pământu nici odinioară sămânţa ce cade şi aşa să dă de zminteală nădejdea şi sigura socoteală pen­tru înpărţirea pădurii care să făcuse, şi sminteala este cu atâta mai fără scăpare cu câtu după rânduială noaoa creaştere de pădure trebue îndată după tăetura pădurii la anul următoriul să dea colţi şi să crească; pe de altă parte foarte raru să tâmplă ca la marginea pădurilor, unde stau stăjarii şi fagii, sau la câmpu limpede, unde soarele poate să aibă mai multă lucrare, să nu poată afla pe totu anul atâta de multă ghindă sau jiru cât să poată trebui de sămănătură care să face cu mâna de omu. A doaolea sminteală la stăjariu şi fagu este că sămânţa de copaciu cade dreptu suptu tulpină sau cel mult la câţva paşi dela tulpină, şi după urmare tre­bue să rămâe locuri sau meidanuri deşarte întru aceale tăeturi.

Iar la alte soiuri de copaci a cărora sămânţă nu e aşa greoae, ci mai mică şi uşoară, având aripşoare, din pricina aciasta lesne să poate împrăştia şi duce de vânturi, este primejdie cu atâta mai mare, cu câtu în vreame de vânturi mari şi înprotivitoare sămânţa aceaia o ia vântul şi o duce până afară din tăetura pădurii, sau că rămâne numai unde şi la locuri de munţi adeaseori primăvara, fiind căzut sămânţa toamna sau vreame călduroasă şi în vreame de iarnă să spală de pe costişuri de omătul ce să topeaşte şi depreună cu pământul să trage în văi. După toate aceaste nu este cu putinţă de a putea acei copaci de sămânţă, mai vârtos când să fi stătut câţiva ani la locurile tăeturii de pădure a-i ridica cu atâta socoteală şi luare aminte, fără a face o mare vătămare şi stricăciune tinerelor odrasle crescute, după cum unii din pădurari cu ştiinţa vor să să apuce că potu.

Cu un cuvântu sămănatul tăeturilor cu lăsatul copacilor de sămânţă este un lucru foarte nesiguru, care să înpotriveaşte înpărţelii făcute de pădure şi bunei rândueli, şi prin care să face numai o pădure mai mult cu lemnu strâmbu, foarte raru sănătosu şi foarte raru înaltu la lemnu şi dezpotrivitu.

În multe locuri acolo, din pricina dezpotrivirii pădurilor, care s’au stricatu cu obiciaiul cel de mulţi ani ce au fostu acolo, de a lua şi a tăia într’alesu numai cei mai buni copaci de cherestea, de a rupe crengile de focu şi de a-i strica încă tineri fiind cu vitele – deci din pricina dezpotrivirii pădurilor şi fiincă păduri ca aceaste de pe locu nu potu creaşte, drept aciasta anevoie este acestu fealiu de locuri cu păduri cu totul a le curăţa, ca la vreme să să poată creaşte în urma pădurii potrivită, tare şi bună de che­restea. Ce potu folosi acolo copacii lăsaţi de sămânţă, în vreame ce ei în vârfu au crengile tăiate şi sântu slabi, şi după urmare nu sântu în stare de a avea sămânţă, şi de şi au totuşi e foarte puţină ?

Drept aciasta să arată fieşte-cărui moşinaşu de păduri cu denadinsul ca să samene lemnul după chipul ce s-au arătat mai sus.

Toate aceale soiuri de lemnu cu frunză lată, ce facu sămânţa aripoasă, trebuie peste tot să să samene şi să sădească ca şi lemnul de munte, ce are frunză ţăpoasă, după cum să va arăta la pontu ce urmează.

Sămânţă de lemnu de munte sau de lemnu cu frunză ţăpoşată

Toată sămânţa lemnului de munte sau cu frunză ţăpoşată este coaptă obicinuitu cu jumătatea sau cu sfârşitul lui Octombrie; drept aceasta să culegu din copaci cucureazăle pe cât va fi de trebuinţă de sămânţă la semănătură de peste anu şi peste iarnă, să păzescu întru locu uscatu. Cel mai bunu lucru este ca aciastă sămânţă, pentru materia ei cea unsuroasă şi răşinoasă, are acel daru că nici cucureazele nici grăunţele de sămânţă (nu) paţe aşa uşoru stricăciune, măcar fie frigul cât de mare.

Cu cât intratul primăverii, adică când începu zile calde, cum şi preste toată vara, trebuie a curăţa sau a scoate sămânţa din cucureaze. Pentru aciasta dar trebuie tot moşinaşul de păduri cu un an mai nainte de a tăia pădurea de pe locul de unde s’au rân­duit să să tae, să fie grijitul din destul cu sămânţa.

Chipul cum să curăţă sămânţa este foarte uşoru, adică cucureazele strânse să se toarne pe ţoluri, care să fie zeace şi de mai mulţi coţi de mari, sau şi pe scânduri, care încă trebuie să fie bine lămbuite una într’alta, şi împrejuru să aibă păreate de o scândură de latu în chipul unui sicriu. Deci când apoi cucureazele pătrunse de fierbinţeala soare­lui să desfacu, atunci trebuie să se amestece bine cu greble de lemnu şi să se întoarcă, pentru ca să cadă şi să să scuture sămânţa de desupt. Şi fiindcă cu acestu chipu, sămânţa nu totdeauna cade, ci mai vârtosu sămânţă sau grăunţele ce sântu la ciocanul cucureazelor de unsurosu ce este rămânu lipite – pentru aciasta trebuie cucureazele să să poarte şi să să amestece cu mâna în co- văţi cu care acest chipu şi cel de pe urmă grăunte trebuie să cadă în covată.

Osăbitu de aciasta sântu un fealiu de măestrii de sămânţă, care sântu făcute în chipul unui coperământu de casă cu perdeli de lemnu împrejuru, care potu să să deschiză sau să să rădice în susu şi iarăşi să să sloboază în josu. Aciastă măestrie este de aciasta bună, fiincă în vremea de furtuni şi ploi rapede, sămânţa ce se află la curăţitu cu atâta mai în grabă poate să să acopere, căci nimic nu este mai de stricăciune, de cât când sămânţa umedă se pune în poloboace şi aşa să să ţie, atuncia înceape a se aprinde şi a putrăzi şi se strică de totu, şi aşa apoi nu este bună de nimic de sămănătură.

Obicinuitu dau:

32 coreaţe de cucurează a lemnului la- risu sau sorbu – 1 coreţu de sămânţă curată

19 coreaţe de cucureaze a molidvului –

1 coreaţu curat

1 6 coreaţe de cucureaze a ceatinlui – 1 coreaţu curat

1 7 coreaţe de cucureaze a bradului – 1 coreaţu curat Cu o coreaţu de grăunţu de acestu fea­liu de sămânţă se poate sămăna locu de 1200-1400 sau cel mai multu 1600 stângini în lungu şi în latu.

Sămânţa cea curăţită şi dreasă sau cea desfăcută, în cucureaze să poate pune în poloboace sau într’alte vase de lemnu şi a să păzi susu la uscăciune, cu acel chipu să steae doi şi trei ani foarte bine.

Sămănătura se face primăvara în luna lui Aprilu sau Maiu după cum va fi vreamea. Sămânţa să să amestice cu a treia parte de pământu sau ţărână cevaşi umejoasă, şi aşa ca grâul sau săcara să să arunce, fiindcă cu cât a fi mai deasă sămănătura, cu atât mai frumosu lemnu de cherestea se va face. De au fostu pământu întei aratu, atuncia tre- buiaşte ceva grăpată sămânţa, ca să fie în uşoru acoperită cu pământul, căci aşa va încolţi mai în grabă şi nu s’a putea spulbera de vântu aşa lesne, care se tâmplă de multe ori când sămânţa zace neacoperită la pământu.

Dup’aceia la şeasă săptămâni, când nu e mare uscăciune şi fierbinţeală, şi când este vreme ceva ploioasă, dă sămânţa colţu afară, carele are o coroană alcătuită de cinci sau şease gingaşe ţăpoşate frunze. Este lucru vreadnic de însemnare când dă întei afară peliţa sau coaja sămânţi, ţine deasupra încuiate aceale frunze ţăpoşate şi acoperite până atuncia până când ţăpoşatele frunze sânt deajunsu de tari şi de crescute ca să să poată lăţi şi să poată suferi văzduhul – atunci cade coaja josu şi lasă să crească slo- bodu trunchiaşul, care poate că atuncia este latu de un deagetu în lăţime.

Deci când tăieturile trebuie să fie curăţite şi grijite cu chipul cel mai susu ară­tat, atunci trebuie prea bine să să păzească să nu intre vite şi vânatu, şi pentru aciasta când să fie trebuinţă să să închidă şi cu gar­duri, ca tânăra din nou odrăslită pădure să fie până atunci bine apărată, până când vitele să nu o poată strica.

Mulţi au acea greşită, socoteală când vădu că noaoa pădure creaşte îndesatu şi drept de o potrivă, cum că trebuie cu tăi­etură a o rări, pentru ca să să dea, cum să zice, lemnului ce rămâne locu să poate creaşte mai bine şi mai leasne; ci acia stă greşită socoteală este făr’de temelie şi urmarea ei va aduce mai multă pagubă de cât dobândă, fiincă cercarea şi ispitirea mai vârtosu la lemnu de munte dovedeaşte împotrivă, căci îndată câtu tinera pădure este rară, atuncia îndată la al doilea an sloboade noao crengi de isnoavă ci în chipu unei piramide mearge de josu până susu, de ce făcându-şi vârfu şi necrescând drept naltu. Toate ceale mai bune a lui şi mai putincioase mâsge care-l hrănesc să duc şi răspândesc îndată, ca să zicu aşa, din tinereaţele lui într’aceaste crengi, care dece- dece să fac mai groase şi după urmare nu le mai poate lepăda. Însuşi lemnului din aciastă pricină nu poate nice odinioară să aibă nălţimea sa cea obicinuită, şi aciasta îl face, pentru multele crengi lăţite ce are din toate părţile, de nu-i bunu de cherestea. Iar când la o noao tânără pădure să fie şi să crească copăcei deşi ca cânepa, atunci ei sau trunchiul lor nu potu arunca şi slobozi de josu crengi, ci creaşte vârful lor totu dreptu în sus şi naltu, crescând şi în butucu. Până acela al optulea sau al noaolea anu acei butuci sau copăcei pieru de sine carii sântu mai slabi şi nu potu să crească aşa de în grabă după ceilalţi. Ei îşi fac sânguri locu, şi aşa au un butuc neatedu, dreptu şi înaltu, şi aceale crengi den josu care sânt foarte slabe încetu-încetu se usucă, cadu de sineş josu şi butucul copaciului sau trupul lui carele încă este în puteare, având ceale mai bune mâzge ce-l hrănescu, tămăduiaşte îndată rana sau locul unde au fostu creangă, căci el fiind încă în creaştere are puterea şi mâzga sau materie destulă ca să poate creaşte locul acela şi să umple şi coaja cu lemnu. Cu acestu chipu şi numai, poate să aibă lemnu bunu de cherestea şi naltu la butucu. Aşişderea este şi la lemnul cu frunza lată, precum e stăjariul şi frasinul. Deci aseme­nea trebuie să să urmeaze, când scoposul este de a face lemnu bunu de cherestea; şi încă cu atâta mai vârtosu trebuie a urma acestu fealiu la lemnu cu frunza lată, cu câtu acestu soiu de pădure de tineră încă sloboade tare crengi, când să stea şi să crească în voe şi raru. Se poate cineva încredinţa de aciasta cu lesnire, când să ia sama la aceale păduri unde crescu stăjari şi molidvi – stăjarii stau de josu până susu ca o luminare fără crengi şi după urmare cel mai frumosu lemnu de cherestea.

Dreapt aciasta când o pădure din nou creaşte cu lemnu strâmbu şi crengosu, atun­ci cu bună samă nu este altă pricină de câtu că s’au sămănat tare raru, ori că în urmă au rărit-o, pricini de care fieştecare moşinaşu carele voiaşte a rodi lemnul bunu, trebuie pre tare să să fărească.

(Continuare în numărul următor.)