Măsura adoptată după 1990 de a se pune în posesie persoane care au deţinut păduri s-a dovedit dezastruoasăpentru oameni, pentru ţară. S-au produs astfel tăieri ilegale de arbori, unităţi finanţate haotic pentru tocat lemn şi poluat râurile cu rumeguş prin distrugerea pădurilor ţării. S-au stimulat astfel activităţi ilicite cu lemne şi erodarea pe suprafeţe întinse a solului fertil. Cele mai grăitoare consecinţe ale unei asemenea politici le reprezintă însemnele frecvente de distrugere a numeroase locuinţe, sate, culturi arabile, căi de comunicaţie, bunuri personale, ca urmare a alunecărilor de teren din majoritatea judeţelor şi deselor inundaţii din diferite zone ale ţării.

În momente deosebite, determinate de fenomene naturale şi sociale, oamenii fac apel la experienţa înaintaşilor pentru a evita convulsiile trecutului, generate de diminuarea permanentă a suprafeţelor cu pădure.

O schimbare în bine este aşteptată şi va fi şi salutată. O schimbare în rău trebuie evitată prin orice mijloace. Mijloacele cele mai relevante de asigurare a viitorului pădurii le constituie cunoştinţele de specialitate, experienţa, precum şi recursul la retrospectiva istorică. Ne stau la dispoziţie multe exemple şi documente ale predecesorilor noştri, care prin activitatea susţinută au reîmpădurit terenuri sterpe cum au fost odinioară în Dobrogea şi Vrancea. S-a impus în această direcţie opera distinsului profesor Marin Drăcea profund cunoscător al realităţilor pădurii şi societăţii româneşti interbelice, care avertiza:

” Împărţirea pădurii este moartea ei . . . „

” Despădurirea pământului şi decadenţa popoarelor ce-l locuiesc au mers întotdeauna împreună. Să nu dorim nici unui popor o aşa zisă civilizaţie care pustieşte pământul. Asemenea nenorociri sunt începutul înţelepciunii omului. Ferice de acela care se cuminţeşte la timp din suferinţa altora.

Se poate ca masele adânci ale poporului să nu vrea să vadă această greşeală (despădurirea) . . . sau stăpânite de veşnica foame de pământ să se facă că nu o înţeleg. Este de datoria celor care se simt legaţi de pământul ţării lor să organizeze repede o reacţiune generală în contra greşelilor pe care trecutul sau prezentul le-au făcut şi le fac faţă de pădure.

Aceasta este una din primele şi marile datorii ale înţelepţilor şi conducătorilor unei ţări.” (s.n.)

O lucrare de mare relevanţă o reprezintă conferinţa „Consideraţiuni asupra fondului forestier a României” publicată în 1937 şi republicată sub forma unor restituiri în 1995, la împlinirea a 110 ani de la naşterea profesorului, care a fost pusă la dispoziţia actualelor foruri legiuitoare ale ţării.

Un alt exemplu la fel de contemporan sub raportul problematicii şi al zbaterii sufleteşti pentru apărarea pădurii româneşti îl reprezintă conferinţa „Pădurea din punct de vedere particular şi obştesc” susţinută în anul 1944 de către Ilie C. Demetrescu, profesor de politică forestieră la Politehnica din Bucureşti. Pentru importanţa şi actualitatea ei, lucrarea se restituie în paginile următoare. De aici un cititor contemporan interesat fie el silvicultor, politician, actual sau virtual proprietar de pădure va trebui să recunoască echilibrul cu care este judecată starea juridică a pădurii în raport cu coordonatele social – politice ale unui anumit tip de societate. Iar aceste coordonate reflectă mult prea fidel situaţia actuală a ţării noastre, pentru a fi eludate.

Pădurea, în care ne punem speranţa supravieţuirii într-un mediu sănătos de viaţă, a devenit „bun de interes global”. Ca urmare ea trebuie gospodărită unitar în timp şi spaţiu. Pentru ca acest deziderat să fie realizat, este necesară în primul rând stabilitatea regimului de proprietate, întrucât s-a văzut şi se vede că, în pofida tuturor prevederilor legale existente, pădurile ce au ieşit de sub gestionarea administraţiei silvice au suferit un regres accentuat, într-o perioadă scurtă de numai 6 ani.

România are nevoie acută de pădure. Nicicând şi nimeni nu ne va pune la dispoziţie, chiar pe valută, „păduri la second hand”, pentru simplul motiv că pădurea nu se învecheşte, ci dimpotrivă capătă şi conferă oricând valenţe înnoitoare. In acelaşi timp nimeni nu ne-o va vinde, atunci când îi vom constata cu adevărat lipsa, întrucât ea este cea mai mare mândrie şi fală pentru un popor civilizat, este însăşi viitorul lui.

Pentru multiple considerente rezultate din practica noastră cotidiană, din experienţa iluştrilor înaintaşi şi din învăţămintele istoriei, reuniţi la Câmpulung Moldovenesc în ziua de 21 martie 1997, slujitorii pădurilor Bucovinei, păstrători ale celor mai valoroase şi neasemuite întru frumuseţe arborete de brad, molid, fag şi stejari, vă chemă la raţiune şi înţelepciune pentru a ocroti, cât le mai avem, PĂDURILE ROMÂNIEI !

Participanţii la simpozionul

“Tradiţie şi continuitate în gospodărirea pădurilor din Bucovina”