Meseria de silvicultor, rezultantă complexă a unei multitudini de atribuţii, funcţii, atitudini, înmănunchiate sub această generică numire, reprezintă sinteza unor interferenţe ce decurg în mod condiţionat din evoluţia raportului dintre sistemul social global (societatea) şi pădure. Imperative ce îşi au originea în necesitatea gospodăririi optime a acestei bogăţii, în scopul obţinerii unui maxim de utilităţi materiale şi protective mai ales pe termen lung, au favorizat dezvoltarea numerică şi calitativă a acestui grup profesional. Profilul profesional al silvicultorului este prin excelenţă unul complex, în care cunoştinţele din diverse domenii de specialitate, se interferează, fiind absolut necesare, însă nu şi suficiente. Acestea se cer a fi asistate în permanenţă de o mare capacitate de gândire, de adaptare, de anticipare a nevoilor reale ale societăţii. După marele vizionar al evoluţiei silviculturii şi societăţii româneşti, profesorul Marin Drăcea, „o bună pregătire forestieră cere intuiţia viitorului”.

Faptul că principiile angajamentului silvic au precedat unele din conceptele dezvoltării durabile şi ale managementului ecologic cu peste un secol, constituie un argument solid în susţinerea afirmaţiei, dar si o garanţie a modului de gândire al silvicultorilor.

Gestionarea pădurilor în coordonatele spaţio-temporale ale debutului de mileniu III, nu mai constituie o activitate care să suscite interesul unui segment social limitat la nivelul proprietarilor, administratorilor, sau lucrătorilor silvici. Avalanşa actuală a informaţiei ştiinţifice, argumentează faptul de necontestat că pădurea, obiectul muncii noastre, nu mai poate fi catalogată drept un sistem biologico-tehnic destinat a produce lemn sau diverse servicii protective de care are nevoie societatea, ci nevoile actuale reale a societăţii au catalogat-o drept resursă strategică globală, prin care omenirea întrevede una din şansele supravieţuirii sale. (Un singur exemplu : rolul pădurilor în atenuarea modificărilor climatice globale). De aceea, gospodărirea ei nu mai constituie o problemă strict profesională, ci primeşte, datorită diseminării în cele mai diverse medii sociale, tot mai accentuate conotaţii filosofice, întrucât una din cele mai mari sarcini ale filosofiei contemporane este poziţionarea cât mai corectă a omului în mediul său. O nouă filosofie a gestionării mediului reclamă un dinamic instrumentar de specialitate şi reciproc, progresul tehnicilor de gestionare, condiţionează evoluţia în paralel a conceptelor filosofice.

Aşa cum bine prefigurează cercetări realiste şi raţionale, omenirea se află la răspântia crizei. O criză insinuată în toate nivelele structural-funcţionale afectează nemilos întreaga realitate. Din nefericire, pentru români, criza se particularizează în mod dramatic şi o trăim cu toţii necontenit, căci pe fundalul crizei globale criza structurală a societăţii româneşti se soldează cu efecte extrem de dureroase. Nu este locul unor detalieri privind această temă. Vizibilă nu numai cu ochiul specialistului sau filosofului, criza pădurii româneşti reprezintă o consecinţă atât a nenumăratelor impacte de ordin ecologic, cât şi de ordin politic şi social.

Nu se poate face abstracţie de faptul că, fiind una din puţinele ramuri economice care s-a adaptat şi a funcţionat destul de bine chiar şi în perioada de tranziţie, silvicultura a atras atenţia unor varii segmente ale clasei politice şi a electoratului. Poate de aceea la ora actuală sunt în lucru pe diverse nivele o multitudine de scenarii ce vizează restructurarea managementului şi a structurii proprietăţii acestei resurse regenerabile dar limitate, care este pădurea.

Desigur, nu toate aceste scenarii vizează neapărat scopuri strict legate de îmbogăţirea rapidă sau parvenirea politică a unor persoane sau grupuri. Se cunoaşte faptul că societatea – spre deosebire de individ – nu deţine şi implicit nu nutreşte valenţe etice. In cel mai bun caz, ea îşi conturează un sistem de legi care să-i apere interesele, prin care, teoretic, nici un grup nu poate fi favorizat.

Este adevărat că economia de piaţă, o economie prin excelenţă a resurselor, îi acordă pădurii – prin prisma preceptelor dreptului roman – calitatea de domeniu, caz în care omul, proprietarul, are libertatea de a o exploata aşa cum doreşte într-un cadru în care producţia şi consumul – pe de o parte – şi capitalizarea de cealaltă parte – sunt atotputernice. Pădurea este supusă necondiţionat legilor banului.

Dacă s-ar apela la preceptele dezvoltării durabile către care datorită capacităţii anticipative evocate, trebuie să se îndrepte profesioniştii pădurii, atunci, obiectul muncii noastre, conform aceluiaşi drept roman primeşte calitatea de patrimoniu. In acest caz, stăpânul este un utilizator responsabil, care are datoria să exploateze în scopul conservării. Omul exploatează natura, căci trebuie să trăiască, însă nu are nici un drept să o distrugă.

Din perspectiva ecosistemică, atât lemnul cât şi funcţiile de protecţie nu reprezintă scopuri intrinseci ale dezvoltării pădurii, ci numai nişte atribute secundare, ce decurg din urmărirea finalităţii supreme: perpetuarea speciilor componente, deci a ecosistemului. In consecinţă, aceste „efecte reziduale” pot fi exploatate de către om, atâta timp cât funcţiile ecosistemice reale nu sunt afectate, cât timp strategiile umane nu vin în contradicţie cu strategiile naturii. Pentru aceasta, este necesară elaborarea unui sistem unitar de norme, ştiinţific fundamentate, obligatorii, indiferent de proprietarul pădurii. Gestionarea unitară în spaţiu şi timp reprezintă premisa esenţială a asigurării funcţiilor ecosistemice ale acesteia, pentru că niciodată un proprietar nu-şi va surclasa propriile interese pentru binele omenirii. Intr-o tară săracă, cu proprietari săraci, sau în rare cazuri puşi pe căpătuială, lipsiţi de tradiţia şi conştiinţa valorii patrimoniale, este greu de presupus că acest lucru este posibil. De altfel, precedentul creat de către Legea 18/1991 poate fi catalogat ca un experiment cu rezultate preponderent negative. In acest caz, imperativul învăţării din propriile greşeli, este indiscutabil. Actual şi realist , profesorul Marin Drăcea avertizează peste decenii: „Legea prevede garanţii pentru regenerarea pădurilor, că exploatările se pot sista, dacă regenerarea nu ţine pas cu exploatarea, dar aceste garanţii nu ajung căci, repet, la ce bun legile fără moravuri ?”

Oare putea fi acuzat acest titan al silviculturii româneşti de orientare comunistă, atunci când în 1937 afirma : „trebuie să amintim aici şi să subliniem încă o dată în toată importanţa sa marele act al secularizării averilor – pe noi ne preocupă aci numai pădurile mănăstireşti spre a se elimina cel puţin în parte, desigur nu în întregime mentalitatea şi incompetenţa balcano-asiatică ce tronase secole întregi în administrarea acestei mari averi naţionale. Se treceau aceste averi în seama unei administraţii silvice de stat, care năştea cu frumoase speranţe dar în grele condiţiuni „? Sau poate fi acuzat de interese înguste, profesorul Mihail Prodan, distinsul român de la Freiburg, mentorul a peste 30 de generaţii de ingineri silvici ce lucrează pe întreg mapamondul, care într-o scrisoare adresată domnului doctor Radu Ichim la aparitia legii 18/1991 afirma că „aceasta reprezintă de fapt începutul sfârşitului pădurii româneşti” ?

Noi însă, am reuşi să ne atragem acuzaţii de lipsă de realism, de vederi înguste şi păreri retrograde, de sorginte comunistă, întrucât ne desfăşurăm preponderent activitatea într-un masiv forestier care înainte de naţionalizare, nu a fost proprietatea statului, evocat deseori ca model de gestionare competentă. Răspundem încă o dată că nu proprietarul care are tot dreptul la venitul respectivei suprafeţe, în condiţiile în care face dovada reală a moştenirii sale, este important, ci modul unitar de gospodărire.

De pe aceleaşi poziţii, s-ar putea face trimiteri la ţări cu o silvicultură deosebit de eficientă, care au majoritatea suprafeţei pădurilor în proprietate privată. Perfect de acord. Insă au rezultate bune, numai acele ţări bogate, care prin eforturi financiare pe de o parte (subvenţii, scutiri de impozite, taxe) şi printr-o conştiinţă forestieră şi o tradiţie, de cealaltă parte, reuşesc să impună o politică forestieră coerentă la nivel naţional. Şi aici ne adresăm o întrebare, aparent insidioasă – abstracţie făcând de valenţele conservative ale silviculturii durabile, apropiate de natură, care nu pot fi decât benefice- oare promovarea insistentă a acestui concept nu reprezintă în fapt o încercare puţin disimulată de a asigura o politică forestieră unitară cu mijloace financiare mai reduse ? Nu cumva guvernele acelor ţări nu mai dispun de suficiente mijloace financiare pentru a asigura politici unitare şi eficiente?

Nu ne-am propus o pledoarie, în sprijinul proprietăţii de stat în silvicultură, pentru menţinerea pădurii sub o gospodărire unitară, deşi momentul ar fi fost cel mai nimerit. S-a făcut apel la aceste mari probleme ce frământă lumea silvică românească şi la două exemple relevante, cu forţă de simbol, în scopul mărturisit din start, de a sublinia necesitatea unei simbioze efective între cunoştinţele profesionale şi capacitatea de exprimare a responsabilităţii (libertatea), legătură manifestă prin cele două bine cunoscute laturi ale conexiunii:

a) un bogat instrumentar profesional bazat pe informaţii de actualitate privind mecanismele funcţionării pădurii în contextul crizei globale, impune cu acuitate o atitudine responsabilă ce trebuie să se manifeste prin punerea la dispoziţia decidentului politic a unor puncte de vedere fundamentate profesional pentru ca acesta să adopte cele mai adecvate măsuri de politică forestieră;

b) exercitarea unei responsabilităţi perfect motivate şi creditate în concordanţă cu cerinţele reale ale societăţii, implică cunoaşterea, adoptarea şi executarea întregii game de lucrări pentru conservarea pădurii, trecând peste lipsuri financiare, peste constrângeri şi interese de moment.

Atât pregătirea profesională, cât şi atitudinea etică, responsabilă, creionează în mod armonios trăsăturile esenţiale ale silvicultorului. Lipsa uneia din aceste trăsături, are şansa a se solda cu efecte caricaturale, care pot să apară, indiferent de funcţie, nivel ierarhic, sau grad ştiinţific.

Şi un ultim element: premisa manifestării plenare a personalităţii profesionistului pădurii, o reprezintă unitatea corpului silvic, prin care poate fi evidenţiat al treilea parametru al ecuaţiei ce furnizează cheia unei silviculturi moderne, direcţionată spre soluţionarea a marilor probleme ale omenirii.

Timpul ne presează. Acum! Dar nu trebuie să ne preseze în adoptarea hotărârilor privitoare la viitorul pădurilor ţării. Legiuitorii înşişi şi-au manifestat voinţa de a evita greşeli ireparabile. In spiritul celor arătate, avem datoria să le arătăm calea şi prin aceasta să deschidem ferestre spre viitor.

Recursul la cuvintele profesorului M. Drăcea, devenit (pentru a câta oară ?) contemporanul nostru , este prea tentant, pentru a nu-l evoca în încheiere: „Renaşterea forestieră a lumii, nu ne poate lăsa pe noi indiferenţi faţă de soarta propriilor noastre păduri.

Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât democraţia de astăzi şi teroarea votului, exagerează pe de o parte puterea celor tentaţi să abuzeze de un bun comun pădurea – şi pe de altă parte, măreşte răspunderea pe care noi toţi, cei conştienţi de nevoile de azi şi de mâine ale neamului, trebuie să o luăm asupra noastră, dacă într-adevăr avem simţul răspunderii faţă de viitor, sau dacă vrem să dăm copiilor liniştea şi siguranţa necesară unei dezvoltări fireşti.

Ni se fac prea multe semne, ni se dau prea multe şi puternice avertismente care, trebuiesc până la urmă, să ne aducă la simţul realităţii, ca popor conştient de propriul său viitor”.