Acţiunile iniţiate în plan politic, cu privire la privatizarea fondului funciar, cunosc manifestări dintre cele mai diferite ca forme de exprimare şi impacte sociale. Sunt multiple raţiuni care justifică abordarea unei asemenea probleme în plan naţional, fiecare locuitor al ţării urmărind cu real interes modul în care se poate soluţiona cumulul de nedreptăţi săvârşite de-a lungul deceniilor, în legătură cu dreptul de proprietate. Pădurile fac şi ele obiectul acestor interese, aş putea spune cu mai mare intensitate decât pământul de la câmpie. Situaţia este uşor de înteles: fermierii, care au fost sau pot fi repuşi în dreptul de proprietate, nu dispun de posibilităţi pentru a munci cu randament economic pământul pe care îl posedă. Este cert că o asemenea dificultate, în lumea satelor, va dura timp îndelungat, sărăcia continuând să se adâncească şi mai mult, pământul rămânând nemuncit.

Reprivatizarea pădurilor, însă, aduce după sine neîntârziat mari calamităţi şi distrugeri naturale, bine cunoscute la noi în ţară şi în majoritatea ţărilor din bazinul Mării Mediterane. Apetitul pentru privatizarea pădurilor este mare pentru tăietorii de lemne, care doresc să dobândească ceva venit prin vânzarea acestora, precum şi pentru formaţiunile politice care fac, fără deosebire, capital politic din această acţiune. Am susţinut şi continuăm să susţinem proprietatea individuală sau a persoanelor juridice asupra pădurilor, acolo unde aceasta se asigură în spiritul şi litera legii. Ceea ce se preconizează în prezent cu aceste păduri ale noastre nu are nimic sfânt, nici lege, nici dreptate socială, nici civilizaţie europeană. Va fi o mutilare fără seamăn a pământului ţării, împotriva sensului adevărat al dreptului de proprietate.

Evoluţia proprietăţii asupra pădurilor în România poate fi rezumată astfel : până în sec. III e.n., când romanii părăsesc Dacia, pădurile aparţineau domeniului public al statului. Coexista, în legătură cu proprietatea asupra pădurilor, „domenium emergens” al Romei asupra tuturor pământurilor (pădurea fiind un „res nullias” nesusceptibil de apropiere individuală) şi dreptul de folosinţă al oamenilor liberi daci, al urmaşilor nobilimii dacice, al soldaţilor din castrele romane şi al barbarilor colonizaţi.

Se conturează în sec. V-VII un început de consolidare a obştilor teritoriale şi de delimitare a pădurilor ca proprietate colectivă. Mare parte din pădurile care acopereau în proporţie de aproximativ 72% teritoriul actual al României s-a perpetuat sub formă de „res nullis”, fără a exista un „domeniu al cuiva până în perioada de apariţie a statului.

Diferenţierea socială, economică şi de autoritate, semnalată în sânul obştilor în sec. IX-X, are ca efect apariţia stratificării păturilor sociale şi a conducătorului de obşte (cneazul), cu funcţii, la început, administrativă şi judecătorească. Apariţia cnezatelor (sec. XI-XIII) marchează incipienţa unui „domenium emergens” al cneazului asupra pădurilor. S-a manifestat tendinţa reprezentantului obştei (cneazul) de a-şi aroga toate prerogativele de conducător, inclusiv dreptul de folosinţă asupra „pădurilor şi păşunilor celor comune”.

Amintim doar că un asemenea fenomen a fost remarcat şi la celţi, unde păşunile şi turbăriile s-au păstrat ca proprietate colectivă. Acolo, terenurile care nu erau considerate proprietate colectivă au fost cu timpul împărţite membrilor obştii cu drepturi ereditare : şeful îşi impunea dreptul de folosinţă asupra pământurilor „nealloties”, însuşite pentru turmele sale.

Se manifesta, de asemenea în perioada de formare a cnezatelor şi tendinţa de destrămare, de la câmpie spre munte, a obştii, prin împărţirea pământurilor arabile obţinute prin defrişarea până la dispariţie a pădurii.

„Lăzuirile” reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii prin schimbarea destinaţiei terenurilor forestiere, tendinţă ce s-a manifestat continuu, până spre finele sec. XIX.

Diploma loaniţilor (1247) atestă existenţa marii proprietăţii individuale („majores terrae”), fiind de presupus şi apropierea folosinţei unor păduri ale nimănui. Intre sec. XIV-XVI apare în ierarhia funciară feudală proprietatea domnească, care mult timp nu a fost diferenţiată de proprietatea de stat. Obştile teritoriale îşi conservă în mare parte folosinţa colectivă a pădurilor, deşi încep a se confrunta cu tendinţe de aservire şi încălcare a patrimoniului.

Apare, după sec. XVI-XVII, proprietatea mănăstirească şi cea laică, dobândită prin donaţie sau acaparare. In primul caz domnitorul, ca unul ce deţinea „domenium emergens” asupra tuturor pământurilor, dăruieşte locaşurilor de închinăciune păduri şi sate. In al doilea caz, multe sate care şi-au pierdut libertatea prin şerbire, nemaireuşind să supravieţuiască numeroaselor încercări de acaparare, au fost înghitite de obştile libere. Intre marea masă a ţăranilor liberi, ce îşi păstrau dreptul de folosinţă asupra pământului şi boieri se nasc conflicte, care au culminat cu binecunoscutele răscoale din trecutul poporului român.

Apreciindu-se (sec.XVlll-XIX) că „vechile îngăduinţe asupra pădurii deveneau nesuferite”, şi-au făcut apariţia primele reglementări în materie, concretizate prin „cărţi de popreală”, care în fond impun restricţii de exploatare a lemnului în moşiile statului şi creează premize de transformare a proprietăţilor colective în proprietăţi familiale cu fosinţă ereditară.

Prin legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, amendată prin Decretul Domnitorului Alexandru loan Cuza (nr. 1251 din 15.09.1863) se desfiinţează vechiul sistem al dreptului de transmitere cutumiară a folosinţei pământurilor. Statul desfiinţează iobăgia, împroprietăreşte pe ţărani, dar le interzice să vândă pământ şi să taie păduri. Prin acţiunea de împroprietărire, în baza Codului Civil de sorginte franceză, divizarea fondului funciar duce la morcelarea (fărâmiţarea) proprietăţii asupra pământului şi pădurilor prin moştenire. De remarcat că, în condiţiile legii respective, statul avea dreptul să cumpere păduri şi aşa se explică faptul că, în Principatele Unite, într-un interval de timp foarte scurt, proprietatea de stat asupra pădurilor a crescut de la 18.992 ha la 724.673 ha.

Proprietatea colectivă a ţăranilor liberi naşte discuţii, recunoscându-se în deceniile ce au urmat întinderea dreptului fiecărui membru al obştei şi asupra pădurilor şi păşunilor. Inspirat din Legea agrară (1864), Codul Silvic din 1910 pleacă de la ideea că proprietatea devălmaşă a ţăranilor liberi era o indiviziune rezultată în urma unor succesiuni în timp. Un studiu întocmit pentru Muntenia evidenţiază că aproximativ 30% din pădurile existente, în secolul XVIII aparţineau moşnenilor.

Legile agrare de după cele două războaie mondiale au fărâmiţat şi mai mult fondul forestier al ţării, a cărui suprafaţă s-a diminuat cu peste 2,1 milioane ha, tăiate fără reţinere, defrişate şi transformate în izlazuri, grăbindu-se ca nici unde în Europa procesele de erodare a dealurilor şi munţilor. Aproximativ 2 milioane de locuitori devin în România Mare „proprietari”, fiecare posedând sub 1 ha de pădure. Punerea în posesie sau împroprietărirea agrară nu înseamnă, potrivit reglementărilor de drept juridic şi proprietate, că scopurile pentru care s-au făcut acţiunile respective de-a lungul devenirii noastre naţionale au fost cu totul diferite faţă de motivaţiile actualului proiect de lege.

Cele arătate sunt o parte din considerentele pentru care chemăm la raţiune şi la o atentă chibzuinţă cu privire la viitorul pădurilor, până nu se declanşează o catastrofă ecologică şi sărăcia nu ne scoate definitiv din Europa.