A plecat dintre noi, cu discreţia şi demnitatea ce i-au fost proprii, domnul RADU ICHIM. Dinadins scriu aşa. Întâi pentru că Domniei sale nu i-a plăcut, timp de o viaţă, ascunderea după titluri ştiinţifice şi efemere demnităţi administrative. Înşiruirea sforăitoare a acestora, atât de plăcută auzului multora, îi provoca o grimasă ironică, ascunsă cu elegantă. Apoi, pentru că nu văd ce altă formulă decât cea începută cu majusculă voievodală I-ar putea cuprinde simplu şi riguros pe acest Senior al codrilor Bucovinei, pentru care simplitatea – acea însuşire înaltă, proprie marilor spirite, ce „văd idei” şi au acces la esenţe – şi rigoarea au fost criterii de muncă şi principii de viată. Nu ştiu cum altfel i-aş putea saluta – ca unul din fericiţii ce au avut şansa de a-i fi, la început de carieră şi de visuri, ucenic la „Şcoala” de silvicultură şi demnitate care a fost şi este Staţiunea de cercetări de la Câmpulung Moldovenesc – decât printr-o adâncă plecăciune a frunţii, statura înaltă, domnească, de molid de rezonanţă, ale cărui inele perfecte vibrează azi trist în inima celor ce slujim cu sufletul pădurile acestor locuri.

Puţine destine umane stau, la ceasul din urmă, atât de deplin, de total, sub semnul verbului ce-l apropie sublim, pe Om de Creator: a ctitori. A întemeiat şi gospodărit exemplar mii de hectare de păduri în bazinul Bistriţei Aurii. A scris cu trudă şi exigenţă dusă la extrem peste 120 lucrări ştiinţifice şi o serie de cărţi pe care nici un cercetător al pădurilor, şi în general al istoriei Bucovinei, nu le poate ignora. A construit, condus şi impus în lumea pretenţioasă a ştiinţei unitatea de cercetare de sub Rarău şi colectivul ei recunoscute azi unanim.

Dar, mai presus de alte întemeieri, Radu Ichim a fost un ziditor, un „creator” de oameni şi conştiinţe, în sensul superior dat termenului de Constantin Noica, el însuşi fondator de „şcoală” întru înţelepciune şi rostire filosofică originală. Radu Ichim a format multe generaţii de silvicultori în calitate de cadru didactic la Câmpulung Moldovenesc şi Braşov şi de mentor al şcolii de cercetare de la Câmpulung Moldovenesc. O şcoală ce avea să dea oamenilor nu lecţii, ci stări de spirit : curaj, curiozitate, superb orgoliu de a „defrişa” noi drumuri în gândirea silvică. A ajutat pe fiecare, cu o remarcabilă intuiţie, să-şi găsească propriul drum.

Un destin exemplar, întreg, să clădeşti universuri (ce altceva sunt pădurile ?) care să te reprezinte peste veac; să zideşti instituţii şi echipe închegate; să dărui posterităţii cărţi importante, să edifici conştiinţe, cariere, personalităţi. Poate că însuşi Demiurgul, uimit şi orbit pentru o clipă de o omenească invidie fată de acest pământean care a dorit şi a izbutit să aducă totul aproape de perfecţiune, I-a lovit, răpindu-i nedrept şi prematur cea mai scumpă creaţie, distinsa sa fiică Victoria (Coca). Iar acum, l-a chemat la El, curios probabil – ca unul care a ratat de atâtea ori, vezi starea lumii de azi şi din totdeauna – să afle direct de la sursă cum se poate izbândi în tot ceea ce începi.

La revedere, Domnule Profesor. Vă spun aşa pentru că noi, „băieţii” dvs., vă reîntâlnim aproape zilnic, când ne răsfoim cărţile, când ne răsfoim amintirile scumpe. Vă spun aşa şi nu altfel pentru că rămâneţi lângă noi, în minţile şi sufletele noastre. Şi pentru că o parte, una esenţială, din ceea ce suntem ca strădanie zilnică, spirit şi mândrie vă aparţine.