Lucram la Ocolul silvic Falcău şi eram pe la începutul meseriei mele de silvicultor. Tocmai se organizase o vânătoare şi eram aşezaţi fiecare în standuri. Eu m-am nimerit lângă un pădurar cu experienţă şi cu suflet pentru pădure, pentru natură. Îmi face plăcere să-i amintesc numele: îl chema Fador Ştefan. Vânătoarea a început: hăitaşii au mânat vânatul către vânători, s-au tras focuri de armă. Apoi, fiecare a putut să vadă norocul pe care îl hărăzise zeiţa Diana în ziua aceea. Ştiu că mie nu mi-a ieşit nimic în bătaia puştii. Dar nu eram supărat din cauza aceasta. Afară era plăcut: sub picioare aveam zăpada moale şi curată, iar deasupra se scutura din când în când, parcă în şoaptă, cetina ninsă de brad. Ca în colindă …

M-am îndreptat către poziţia pădurarului amintit. Cei mai tineri obişnuiam să-i spunem “nea Fănică”. Pe zapadă am văzut urme proaspete de ciută. Aveam plan de recoltare la selecţie pentru această specie şi, cumva, ca un apropo, i-am arătat şi lui nea Fănică urmele. Acesta, cu respectul care nu l-a părăsit niciodată, mi-a spus: ştiţi, eu nu am să mai trag vreodată în cerb, ciută sau căprioară. Mă aşteptam să-mi spună că prea mult l-a impresionat poezia lui Nicolae Labiş, “Moartea căprioarei”. Am realizat însă că nu acesta era motivul, după ce a continuat cu o voce atinsă de emoţie: eram tânăr pădurar când am împuşcat prima ciută. De fapt şi ultima … Când m-am apropiat de ea am văzut vietatea privindu-mă cu lacrimi în ochi. Şi acum am în minte lacrimile acelea. Eu, unul, nu vreau să mai trăiesc niciodată o asemenea întâmplare, a încheiat pădurarul…

Am căzut pe gânduri. Mi-a apărut în faţă, pentru o clipă, imaginea unui “tablou” de vânătoare realizat de un personaj real, al cărui nume, de data aceasta, nu-mi face plăcere să-l amintesc. În acel “tablou”, realizat prin împuşcare şi expus pe zăpadă, se puteau vedea: 30-40 mistreţi, 20-30 ciute, 15-20 lopătari, 10-15 căpriori, 5-10 cerbi, etc. Era “tabloul” unui măcel în toată regula, şi nu al unei vânători. Urmând calea gândurilor, mi-am amintit apoi de sârguinţa cu care unii dintre colegii de meserie se străduiau să ucidă animale ale pădurii. Se întâmpla ceva total diferit de ceea ce scria profesorul nostru de vânătoare în revista “Izvoare” a Liceului Silvic din Câmpulung Moldovenesc. Acesta, Apathi Zoltan din nou, un nume pe care-l pomenesc cu plăcere spunea, încă de prin anii 1973-1974, că vremea vânătorii cu puşca şi luneta, cu vânat ucis, cu hăitaşi, cu câini şi cu gălăgie a cam apus. Că acest mod de a vâna nu mai este în acord cu sensibilitatea omului modern şi nici cu realitatea în care acesta trăieşte. Iar realitatea era aceea că dispăruseră deja anumite specii, în timp ce altele erau pe cale de dispariţie: zăganul, dropia, unele specii de uli sau vulturi nu mai puteau fi întâlnite decât prin cărţi. Este vremea ca în lumea vânătorii să se pătrundă cu aparatul de fotografiat şi nu cu puşca, cu binoclul şi nu cu luneta, spunea răspicat bunul şi clarvăzătorul nostru profesor. Să fotografiem partea de natură care ne place şi să fim mulţumiţi că ceea ce reuşim să imortalizăm ca imagine se păstrează şi ca realitate, că ceea ce admirăm unii dintre noi vor putea să admire şi alţii. Cei care vin după noi. Să nu lăsăm în urmă doar trofee. Nu toată lumea le apreciază … Împuşcând, apare un cadavru şi dispare o fiinţă. Apăsând pe trăgaci dispare un vis şi apare o dâră de sânge. Fotografia, în schimb, nu distruge visul. Îl lasă să continue, alături de minunea care l-a provocat. “Safari în lumea vânătorii” declara dl. profesor. Constat însă că prea puţini sunt cei care au reţinut spusele sale. Uitarea, nepăsarea, iresponsabilitatea sunt câteva din motivele care scot tot mai în faţă egoismul lumii acesteia. După noi potopul…

Au mai trecut câţiva ani. A dispărut, între timp, şi “marele vânător” (las, acum, la o parte faptul că în locul lui au apărut alţii, pe măsură …). În ţară s-a ajuns la mai multă libertate, iar la ocolul silvic au venit să vâne-ze mistreţi trei vânători din Germania. Erau oameni familiari cu domeniul forestier: ministrul silviculturii din landul Hessen, un cum ar fi la noi şef de ocol din acelaşi land şi un şef de rezervaţie naturală din landul Bavaria. S-a mers la vânătoare timp de trei zile, iar eu, însoţindu-i, am observat că oaspeţii noştri foloseau mai mult aparatul de fotografiat decât arma de vânătoare. Nu se supărau deloc dacă nu le apărea nimic în cătarea puştii. Cum, de altfel, nu s-au supărat nici atunci când hăitaşii, coordonaţi de un pădurar, au mânat vânatul în cu totul altă direcţie decât cea în care erau aşezaţi vânătorii. Mai degrabă au râs de această întâmplare, spunând că ei au vânat în România ceea ce hăitaşii au alungat din Ucraina.

Cert este însă că, la una din bătăi, şefului de rezervaţie din Bavaria i-a apărut în faţă un lup, într-un mod cum mai rar se întâmplă celor care-şi trăiesc plăcerile sub semnul Dianei: ţinta era aproape şi foarte vizibilă. Nu a rămas însă prea mult aşa … Drept urmare, l-am găsit pe norocosul vânător puţin supărat din cauză că nu a apucat să fotografieze admirabilul exemplar de lup. Eu, cunoscând foarte bine povestea cu Scufiţa Roşie, l-am întrebat pe neamţ de ce nu a împuşcat acest “dăunător” al pădurii. Răspunsul a fost prompt şi neaşteptat: “Dacă eu aş fi împuşcat astăzi lup în România, atunci a doua zi, în Germania, nevasta mea ar fi început procesul de divorţ …” Am fost sigur că glumeşte. Dar numai până când, ceva mai târziu, la masă, mi-a explicat despre eforturile lor în scopul reintroducerii lupului şi cum s-a ajuns, ca pentru ei, această specie să fie considerată dispărută.

Am mai aprofundat cu oaspeţii din Germania discuţiile pe tema vânătorii. Astfel, de la ministrul silviculturii al landului Hessen am aflat un adevăr simplu, pe care-l ştiam şi eu cândva foarte bine, dar pe care aproape că-l uitasem. Anume acela că vânătoarea în sensul de a ucide animale sălbatice îşi are două justificări pentru fiinţa umană: spre a se hrăni şi spre a se apăra. Niciuna dintre aceste justificări nu mai este de actualitate astăzi, pe meleagurile noastre, pentru vânătorii noştri…

Cu puţin timp în urmă citeam ceea ce medicul N. Dărămuş scria într-un cotidian din ţară. Pe calea aceasta am aflat, neplăcut surprins, că boncănitul cerbilor în Suhard este, de la an la an, tot mai slab. Cele mai puternice exemplare de cerb au fost împuşcate, decapitate şi transformate în trofee. Aceste trofee sunt, probabil, expuse cu mândrie vânătorească la expoziţii sau pe la case de vacanţă din ţară sau de aiurea. Cu siguranţă că podoaba foştilor cerbi din Suhard va fi admirată şi lăudată. În timpul acesta, atât lăudaţii vânători, pătrunşi de mândria isprăvilor cinegetice, cât şi admiratorii, ocupaţi cu împărţirea laudelor, vor uita de faptul că în Bucovina nu numai în Suhard! a mai dispărut o podoabă, a mai amuţit un muget. Cum vor fi explicând silvicultorii noştri dispariţia celor mai valoroase exemplare de cerb când, din punct de vedere genetic, acestea s-ar cuveni să conserve vigoarea unor generaţii viitoare de purtători de coarne? Aceasta nu este însă o problemă de genetică, este mai mult una de bun simţ. Bunul simţ faţă de cei care ne urmează nouă şi care au, şi ei, dreptul de a se bucura, cel puţin la fel de mult, de ceea ce ne bucurăm noi acum.

Aş vrea să le spun celor care ţin cu mândrie arma de vânătoare în mână să nu mai ucidă. Mă gândesc însă că s-ar putea să nu le vorbesc pe înţelesul lor şi s-ar putea să nu mă înţeleagă. Un lucru, totuşi, mă simt dator să-l spun: domnilor, atunci când ucideţi, măcar atunci, îndrăzniţi să priviţi victima în ochi. Poate chiar dacă numai câţiva dintre voi veţi reuşi să vedeţi ochii şi lacrimile pe care le-a văzut nea Fănică …

Autorul. Ilarion Chifan este absolvent al Facultăţii de Silvicultură, Universitatea “Transilvania”, Braşov. Actualmente este stabilit în Canada. Email: ilarion.chifan@drdc-rddc.gc.ca