În luna ianuarie, anul 1920, într’un articol apărut în „Economia forestieră”, arătam că pe acea vreme se ştia că în pădurea Tarcău 2.000 de ha au căzut victima atacului lui Bostrichus typographus, că tot în acea pădure 3.000 ha sunt ameninţate de acelaşi atac şi că există temerea ca, calamitatea să cuprinză şi alte regiuni ale vechiului regat şi ale ţinuturilor alipite.

După un an de combatere, d-l profesor N. A. Jacobescu, într’un articol publicat în Revista Pădurilor (Jan.-Martie 1921), ne dă o statistică a pădurilor contaminate – incomplectă şi ea – din care rezultă că, în confiniile României-Mari, calamitatea s-a întins asupra unei suprafeţe de 109.842 ha, iar după d-l Grigoraş (Rev. Păd. no. 10-12 1920) ar fi vorba de 300.000 ha. Progresul este fulgerător şi dă de gândit.

Chiar de am admite că în anul 1920 nu se cunoşteau încă ţifrele din ţinuturile alipite şi mai ales din pădurile particulare, şi deci datele din acel an nu sunt comparabile cu cele de azi, totuşi, de vom ţine seamă, numai de pădurea Tarcău, şi pentru ea re- sultă o sporire aşa de rapidă a invasiunei, că cu drept cuvânt ne putem întreba: măsurile de combatere presintă ele vre’o utilitate, sau dreptatea este din partea acelora care preconizează o politică de abţinere ?

S’a scris destul de mult asupra acestei cestiuni. Din toate ce s’a scris resultă, pe de o parte că sferele înalte cari au răspunderea situa-ţiunei nu au fost la înălţimea lor, pe de altă parte că formalismul biurocratic cari presidă din nenorocire la întreaga acţiune a Casei Pădurilor a fost cea mai mare piedică la punere în lucrare a mijloacelor bine cunoscute de combatere a lui B. typographus.

Nimic nu zugrăveşte mai bine nepregătirea absolută a centrului de a domina situaţiunea dificilă în care ne aflăm decât istorioara care se povesteşte în Minister cum că defunctul Pârvulescu, după ce raportase cele văzute la Tarcău, a fost „de urgenţă” retrimes la faţa locului, nu cu braţele goale, nu … cu 5000 lei, iar reîn- tors după 8 zile la Bucureşti, a fost întrebat de rezultat!

Pictore, spune orbului focul culorilor de pe un tablou! Te va înţelege!? Trebue să aibă cineva simţul lucrurilor, pentru a putea trage concluziuni, pentru a putea lua dispoziţiuni. Ziceam că mijloacele de combatere a lui B. typographus sunt bine cunoscute şi am convingerea că elevii defunctului Pârvulescu şi elevii mei ar fi putut da ori cui relaţiunile necesare, fie direct, fie după consultarea cursurilor. Teoria combaterii este arhicunoscută. Nu era nevoia deci de comisiuni savante – compuse de oameni chemaţi şi nechemaţi – cari să studieze şi să avizeze asupra unui cas nou şi ambarasant; era nevoia de organizarea grabnică de combatere c u ori ce sacrificiu. Cine ştie de ravagiile lui Bostrichus provocate altă dată şi în altă parte, ştie că orice întârziere va duce spre o catastrofă. Dar negreşit, dacă B. typographus este cunoscut cuiva numai din auzite, dacă poate nici n-a ştiut de existenţa lui înaintea calamităţii la care asistăm, cum să-şi dea seamă de primejdia, crescândă ca o avalanşă, a acestui distrugător al pădurilor, când e lăsat în voia lui.

În iarna anului 1915/1916, un uragan răstoarnă pădurea de pe o suprafaţă de 850 ha. De aveam o conducere conştientă se luau măsuri imediate pentru cojirea măcar a materialului răsturnat şi pericolul era conjurat. O echipă de 300 de oameni, într-o lună sau două, putea să facă această lucrare. Nici un preţ nu era prea mare, pentru a determina pe muncitori să înfrunte rigorile iernei şi să intre imediat la lucru în pădure. Şi dacă se invoca tocmai rigorile iernei, pentru a explica şi scuza neexecutarea unei lucrări aşa de inexorabile, o conducere conştientă ar fi dispus ca cel puţin în primăvara 1916 toţi aceşti arbori să fie trataţi ca arbori cursă, să fie cojiţi atunci, pentru a distruge progenitura lui B. D-nul Grigoraş, în lucrarea lui remarcabilă şi meritorie, ne spune că din causa multelor formalităţi acea lucrare nu s’a făcut nici până azi! Evenimentele de răsboi pe cari d-le Grigoraş le invoacă asemenea, pentru a explica neexecutarea la timp a acestei lucrări, nu pot să justifice omisiunea acestei măsuri, căci se ştie că România nu a intrat în răsboi decât în luna August 1916. Ele pot fi invocate pentru explicarea inacţiunei din anii 1916-1918, dar totuşi rămâne vina iniţială din iarna 1915/1916 şi din primăvara şi vara 1916. Cari o fi celelalte cause, cari „nu e loc aici (articolul d-lui Grigoraş) ca să fie pomenite”, nu ştiu şi, aşa fiind, nu mă pot pronunţa asupra lor.

După ce astfel atunci cânt trebuia neapărat să intervenim, când adevărata conştiinţă silvică ar fi făcut ori ce jertfă pentru a înlătura pericolul pe care îl întrezărea, zic după ce atunci nu s’a făcut nimic, în urmă intervine răsboiul şi se înţelege că ori ce lucrare salvatoare era exclusă. Dar şi interminabilul răsboi s’a terminat! Asistăm cel puţin acum la acţiune hotărâtă, condusă de conştiinţă clară a imensităţiei pericolului, condusă cu armele ce ne pune la dispoziţia ştiinţa şi practica altora? Nu, nimic! Trece anul 1918, trece şi anul 1919. Se fac lucrări de punere în exploatare a arborilor atacaţi după tipicul obicinuit, se ţin tacticos licitaţii, se convoacă consilii, parcă cine ştie ce problemă era de deslegat, se fac lucrări pregătitoare pentru un credit, parcă, când arde casa, mă gândesc la credit şi nu pui mai întâi mâna să sting focul cu un cuvânt se fac aceleaşi formalităţi cari au zădărnicit la 1916 cojirea arborilor frânţi şi desrădăcinaţi. În fine, intrăm în anul 1920. Doar a fost timpul necesar pentru a organisa lupta în mod temeinic şi ne putem aştepta la o acţiune chibzuită şi susţinută. Cine vrea să’şi facă o idee asupra chipului cum s’a pregătit campania acelui an, să citească articolele ce s’au scris în cestiune, şi va rămâne cu impresia că peste tot domneşte desorientarea că nimeni nu a fixat ceea ce e de făcut şi cum e de lucrat. D-l Grigoraş face următoarea declaraţie: „Unul din obstacolele cele mai mari de cari ne’am lo-vit în campanie de lucru a anului 1920 şi cari de multe ori ne’a pus în situaţiunea penibilă, de a nu putea face faţă cerinţelor urgente ale lucrărilor, a fost lipsa braţelor de muncă”.

Şi această după un an de deliberare, de comisiuni, de licitaţiuni. Lucrul cel mai elementar, a’şi asigura braţele necesare, s-a neglijat. S’au dat instrucţiuni inaplicabile (vezi C.I. Ionescu, pag. 6): elevii stagiari şi practicanţi sunt trimeşi la lucru fără pregătire materială; s’au născocit sisteme fantastice de distribuirea arborilor cursă, dar nu s’a făcut cea ce era aşa de natural să se facă, nu s’a utilizat experienţa altora, experienţa vastă, câştigată cu ocaziunea combaterii altor calamităţi la fel, experienţa tehnică, administrativă, organisatorie, experienţe de tot felul, depue şi descrie până în cele mai mici amănunte în jurnalele şi cărţile de specialitate silvică. Citind articolele scrise despre combaterea lui B. t. se vede cum se dibue, cum ce cercetează, cum se bănue, cum se află în fine. Această activitate de cercetători face cinste mare tuturor cari au participat la ea, are o incontestabilă valoare ştiinţifică, dar, în fond, nu s’a ajuns la altceva decât la confirmarea celor ştiute de mult, nu s’a găsit nimic nou ce s’ar fi putut utilisa pentru o combatere mai temeinică a destructorului redutabil. Dacă cercetările, în mod indiscutabil, au profitat mult acelora cari le’au întreprins în locul literii moarte s’a pus ceva trăit, ceva văzut- apoi pe de altă parte s’a perdut din cauza aceasta mult timp cu combaterea eficace a inamicului, i s’a dat un avans enorm în partida angajată între el şi noi.

S’au făcut şi erori tecnice cari erau uşor de evitat, dacă se ştia a utiliza experienţele altora.

Toată lumea e de acord că mijlocul radical de prevenire şi de represiune sunt arborii cursă, arborii opritori le zicea Daniilescu, primul profesor de protecţia pădurilor la Şcoala noastră de Silvicultură. Şi în literatura franceză se vorbeşte de „arbres piege”, şi în cea germană de „Fangbäume”. Dar negreşit, principiul combaterii fiind cunoscut, mai trebue să ştie cineva să’l şi aplice. Unde şi din cari elemente arborii cursă trebuesc aleşi, câţi şi când trebuesc doborâţi? La „cât” şi la „când” răspunsul s’a găsit prin dibuire. Multă vreme s’au tăiat prea mulţi arbori, acum tendinţa pare a fi inversată. D-l Grigoraş crede că într’o vară nu trebuesc tăiaţi mai mulţi arbori decât maximum 3 la ha. D-sa are avantajul că’şi reazimă afirmaţiunea pe experienţa căpătată prin practică; dânsul însă este în contradicţie cu cifrele pe care le găsim în literatură – 10-12 arbori la hectar – cari şi ele nu sunt decât resultatul experienţelor multiple făcute cu ocasiunea invaziilor anterioare-Asupra elementelor potrivite a servi drept cursă cei mai mulţi cu drept cuvânt au sfârşit a conveni că arborii lâncezi, cu energia vitală mai mult ori mai puţin scăzută, sunt cele mai bune curse. În adevăr, ideia că arborii cursă trebuesc neapărat aleşi din arborii sănătoşi este în contradicţie chiar cu ideia de arbore cursă.

Când tindem cuiva o cursă, căutăm a-l ispiti cu ceva ce îi agreabil, ce îi convine. Eh bine, lui B. t. ce îi convine? Arborii sănătoşi sau cei lâncezi? Se ştie de mult şi s-a adeverit din nou cu ocasia atacului cu care ne ocupăm că el are o deosebită prefe- rinţă pentru materialul oarecum maladiv. Atunci la ce bun a sacrifica arbori viguroşi şi sănătoşi? Vom recurge la ei numai în casul când nu dispunem de alt material deloc sau deajuns, mai ales când este vorba a feri un arboret până acum neatacat de molipsire. Sau în acest cas le reducem arborilor aleşi energia vitală, îi îmbolnăvim, îi facem lâncezi prin faptul tăerii. De altfel, tăerea arborilor cursă nici n-ar fi necesară; ne putem foarte bine închipui arbori cursă în picioare cari vor funcţiona perfect de bine, fiind accesibili din toate părţile. Tăerea e necesară numai pentru reducerea vitalităţii şi mai în urmă pentru uşurarea operaţiunei de cojire. Prin urmare dar cu toată hotărârea: în limitele posibilului vom alege arbori cursă numai dintre arborii cu o racilă oarecare. La acelaşi resultat au ajuns şi cei mai mulţi din cercetătorii noştri şi mai ales D-l Grigoraş afirmă acest lucru fără ezitare.

Mai dificil a fost a găsi răspunsul la întrebarea cum să distribuim arborii pe suprafeţele ce vrem să le apărăm.

E curios cum această cestiune a muncit aşa de mult pe luptătorii noştri. Cum ziceam adineaurea, s’au născocit diverse sisteme de distribuire – prin împrăştiere, în bande, în ochiuri – adică s’a căutat a „nimeri” pe răufăcător prin felul repartisării arborilor lăsat în voia întâmplării, nu s’a organisat urmărirea bazată pe fapte biologice cunoscute.

Unde aşezăm o cursă de şoareci, de vulpi, de orice ar fi ? Acolo unde bănuim că se vor ivi şoarecii, că va apare vulpea, că se va arăta lighioana pe care o pândim. În mod firesc dar vom aşeza arborii cursă în apropierea locurilor cari sunt preferate de B.– locuri cari sunt perfect cunoscute – sau acolo unde după o prealabilă cercetare, s’a încuibat. La aceiaşi soluţiune ajunge şi D-l Grigoraş. Bunul simţ care respiră din întreaga sa lucrare l-a călăuzit şi în această chestiune şi cu drept cuvânt pledează pentru abandonarea sistemului bandelor. D-sa crede însă că în anumite locuri ar exista necesitatea de a concentra arborii cursă în ochiuri şi motivează aceasta prin temerea de a nu întrerupe nici odată masivele de molid foarte susceptibile faţă de căldură şi a acţiunei de desrădăcinare. Dar este o cestiune dacă găurile acestea, create în masiv, nu sunt pentru vântul puncte de atac mult mai lesnicioase decât locurile rărite prin dispariţiunea unor arbori isolaţi; apoi şi înrăurirea defavorabilă a razelor solare ne- împiedicate se va manifesta mai mult mi se pare în casul ochiurilor practicate în masiv, decât în casul unei răriri abia perceptibilă, determinată prin doborârea arborilor rari, diseminaţi pe ici şi acolo.

Dar, dacă Bostrichus, ca oricare alt vieţuitor, are anumite preferinţe de trai, de localitate etc., apoi nu este deloc exclus ca să se găsească şi în locuri şi în situaţiuni cari nu constitue un optimum de existenţă pentru el. Aici trebue urmărit tot aşa de bine ca şi în locurile unde se află de preferinţă. De nu-l vom nimici aici, se vor forma noi focare de infecţiune, de unde atacul se va întinde asupra locurilor până acum ferite de invaziune. Iată un lucru ce mi se pare nu s’a făcut în mod sistematic, un lucru pe care toţi aceia cari au scris asupra acestei cestiuni îl menţionează în treacăt, ca ceva secundar, ca ceva condiţionat de anumite împrejurări şi posibilităţi, nu însă ca condiţiune sine qua non, ca ceva esenţial, ca ceva ce stă la baza întregei companiei de combatere.

S-a pronunţat – la începutul calamităţii – cuvântul de arbore cursă, s’a zis că este singurul mijloc de combatere, şi toată lumea ca fascinată, s-a agăţat de ideia şi de practica arborilor cursă ca de un mijloc suprem şi unic de scăpare. Şi cu toate acestea, „est modus in rebus”. Ziceam că arborii cursă se aleg în locurile cunoscute ca preferate de Bostrichus, apoi în cele în care s’a instalat fără ca să fie un optimum pentru el. Deci, înainte de a distribui arborii cursă, trebue să ştim unde se află Bostrichus, trebue o revizuire minuţioasă a masivului, pentru ca, în baza unei asemenea revizuiri, să ştim unde să marcăm arborii cursă. De fapt cum s’a procedat? D-l Grigoraş şi alţii n-o spun … La Tarcău, lucrările de combatere a u început în luna Decembrie 1919 cu marcări de arbori cursă . Tot D-l Grigoraş ne spune în altă parte că odată cu cojirea şi în tot cursul campaniei de lucru să se observe şi să se urmărească cu cea mai mare stăruinţă toţi arborii atacaţi de insecte din picioare. Apoi, într’un alt loc citim:

„dacă avem personal silvic inferior suficient şi bine dresat, şi dacă dispunem de braţe de muncă, atunci, odată cu lucrările de combatere, să se facă şi operaţiuni culturale de extragere a arborilor maladivi, rupţi etc., cu o vegetaţie lâncedă, ce se găsesc răspândiţi în pădure, utilizându-i şi pe aceştia ca arbori cursă”.

Cum zisei mai sus, dintr’o operaţiune de bază pe care trebuea să se rezime întreaga campanie de combatere, se face ceva accidental, ceva ocazional, ceva condiţional, fără a’şi da seama că tocmai aceasta este esenţialul. Nu cu marcări de arbori cursă trebuia începută campania, ci cu o razzie prin pădure, cu căutarea stăruitoare a inamicului, căutare care în adevăr tot anul trebuia continuată, căci şi doborârea şi aşezarea arborilor cursă toată vara trebue urmată. Şi aceste revizuiri nu trebue să depinză de vr’un „dacă” sau de un „poate”, ci trebuesc făcute în ciuda tuturor dificultăţilor. La ce bun a tăia într-o pădure de 1.000 de ha., atacată de Bostrichus, 3.000 de arbori cursă, dacă alţi 3.000 de arbori infectaţi scapă atenţiunei noastre şi funcţionează ca adevărate clocitoare de Bostrichus. Cine-şi dă seamă că cele 60-80 ouă, depuse de o femelă, ne duc în a treia generaţie, adică primăvara anului al doilea, în cifra rotundă la 10.000 de femele, va înţelege că 3.000 de arbori invadaţi şi neobservaţi ne vor hărăzi anul viitor sute de milioane de urmaşi. Numai aşa îmi explic această înmulţire fantastică de care am vorbit la început şi care a fost cauza că din câteva mii de hectare d’acum doi ani să avem acum zeci şi sute de mii de hectare invadate. Dificultăţile incontestabile, enorme, inerente operaţiuni de revizuirea arboretelor pe cari negreşit nimeni nu ştie să le aprecieze mai bine decât acel care le simte şi le îndură executorul şi supraveghetorul imediat al lui, tânărul practicant şi stagiar aceste dificultăţi nu trebue să fie motivul de a se ocoli o lucrare fără de care reuşita combaterii bostrichizilor este imposibilă. Cert, ultra posse nemo obligatur, imposibilul nu trebue să-l cerem. Lucrul trebue astfel organizat ca imposibilul să devie posibil.

Şi aici D-l Grigoraş ne dă indicaţiuni preţioase, deşi şi la el, pe ici pe acolo, se strecoară calificativul imposibil care cu tot dinadinsul trebue înlăturat. Cea mai importantă cestiune, de a cărei justă soluţionare depinde în primul rând succesul măsurilor de combatere, este felul organizării muncei mecanice.

D-l Grigoraş ajunge la concluziunea că angajamentele trebuesc făcute de cu iarnă şi pentru tot timpul campaniei. E un desiderat. D’aci resultă că în timpul campaniei 1920 nu s’a procedat astfel, dovedindu-se din nou ce puţin s’a ştiut a se aprecia importanţa manoperei, acestui prim element în combaterea bostrichizilor. A umba după muncitori din lună în lună, sau chiar din săptămână în săptămână, a nu fi siguri de a avea muncitori la un moment dat, însemnează a nu fi pătruns de necesitatea de a se efectua anumite lucrări neapărat la anumite epoce. Este deci fără discuţiune şi absolut necesar a se face angajamentele din vreme şi pentru un timp îndelungat. Discutabile însă sunt modalităţile angajamentului. În unele privinţi nu pot ajunge la aceleaşi concluziuni ca D-l Grigoraş. D-sa, apreciind foarte bine mentalitatea lucrătorului nostru în genere şi în special mentalitatea sa specifică de după război, impresionat de lipsă de conştiinţă, de îndărătnicie, de scepticismul simplist pe de o parte, de concepţia fatalistă pe de altă parte, crede că prin constrângere se poate ajunge la executarea mai conştiincioasă a lucrărilor . Nu ştiu întru cât legislaţiunea noastră uvrieră actuală ne permite a introduce în contractele de muncă clause de constrângere, dar îmi închipuiesc că garanţia îndeplinirei acestor clause va fi în orice cas minimă. Constrângerea eficace aşa cred-n’ar putea consta decât în amendare sau în licenţiarea lucrătorului, adică în îndepărtarea indirectă sau directă a muncitorului din pădure. Căci muncitorul amendat, cu susceptibilitatea sa specială de după război, prea probabil va fi revoltat şi-şi va căuta aiurea de lucru. Nu, cred că zelul muncitorului trebue stimulat prin condiţiuni cît de favorabile, mai ales prin condiţiunile şi modalităţile de plată, astfel încât perderea angajamentului să fie pentru el equivalent cu pierderea unei situaţiuni pe care numai cu greu o poate găsi aiurea. Să nu se facă economii rău înţelese. Să se dea mult pentru a putea cere mult.

Şi sub ce formă să se dea ? D-l Grigoraş propune a se face angajamente „cu preţ convenit pe unitate de măsură m³ de material fasonat”. Cred că D-sa greşeşte. Când plăteşti pe cineva în raport cu cantitatea lucrată (în acord), atunci interesul celui angajat este a lucra repede şi mult. Din contră, în casul de faţă, unde este vorba de lucrări migăloase unde este cestiune de a găsi materialul infectat, unde trebue să avem grijă de a nu-l tăia, nici prea de vreme, nici prea târziu, de a-l coji sistematic, fără a lăsa să scape vr’un gândac, etc., interesul nostru este a face lucrările cât mai conştiincios, adică fără grabă. Pentru acest cuvânt lucrătorul trebue plătit cu ziua. Admiţând această modalitate de plată, lucrătorul va putea fi întrebuinţat la orice lucru, prin urmare şi la acela pentru care plata cu bucata nu este recomandabilă. La aceiaşi concluzie vom ajunge, când ţinem seamă de faptul că lucrătorul trebue continuu controlat, supraveghiat şi îndreptat. Aceasta e posibil numai când plata se face cu ziua, căci muncitorul care lucrează „pe socoteala lui” (în acord), nu vrea să fie întrerupt la orice moment. Aşa dar, angajamente din timpul iernei, angajamente cum s’ar zice „la toate” şi pentru un timp îndelungat (muncitori permanenţi), în fine angajamente nu cu bucata, ci cu ziua.

De unde să luăm pe aceşti lucrători? Dată fiind mentalitatea generală şi cea specială de după răsboi a muncitorimei, lipsa ei de scrupule, lipsa de statornicie, etc, aş înclina a da preferinţa lucrătorilor străini de localitate, cari bine adăpostiţi şi bine hrăniţi, în fine bine îngrijiţi vor fi mai supuşi faţă de superiorii lor – ordinul nu se discută – decât muncitorii localnici cari’şi pot permite a fi susceptibili şi capricioşi, fiindcă familia şi casa lor, rudele lor, îi susţin în pretenţiunile lor adesea ori nejustificate.

Aceasta nu însemnează ca să renunţăm la cei localnici ba chiar avem datoria a ocupa braţele ce se oferă, dar situaţiunea noastră faţă de lucrătorul localnic va fi alta când acesta va şti că nu suntem avisaţi numai la serviciile lui, decât în casul când va fi convins că fără serviciile lui ne găsim la strâmtoare. În ipoteză în care mă aşez eu, am avea şi posibilitatea de a pune anumite condiţiuni de plată prin care lucrătorul să fie obligat nu de a fi rob, dar a fi supus, disciplinat, un element de ordine, util şi apreciat în lupta pe care am angajat-o.

Un element de ordine, supus şi disciplinat, iată consideraţiuni cari, în contradicţie cu d-nu Grigoraş, mă fac a crede că lucrările se vor executa mai bine prin armată decât cu lucrători civili. Că lucrările executate în acest fel au costat mai scump, nu denotă pentru mine decât faptul că s-au făcut economii rău înţelese cu lucrătorii civili. Nemulţumiri ale soldaţilor ca acele despre cari ne vorbeşte într-un articol d-nu Cezar Hristu şi cari se manifestă prun gura unui mucalit cum că el „a jurat pe drapel şi tun, nu pe topor şi insecte”, nu trebue luate prea în serios şi de altfel vor dispare când soldatul va vedea că în schimbul muncii ce i se cere este bine îngrijit. Am avea în cazul angajărei de soldaţi avantajul că disciplina şi supunerea militară că spiritul de ordine militărească de a căror lipsă în efectuarea lucrărilor se plânge d-nu Grigoraş cu drept cuvânt, să ne fie mai mult ori mai puţin asigurate. Faţă de soldat, gradaţii au la îndemână mijloace legale de constrângere şi de stimulaţiune de cari noi, faţă de muncitorii civili, suntem cu desăvârşire lipsiţi. Este adevărat că conştiinciositate spontanee este mult mai superioară celei impuse prin măsuri coercitive, dar tot mai bine este a recurge la cea din urmă decât a compromite lucrarea prin renunţarea complectă la aceste calităţi.

Conştiincioşi se cere să fim mai ales la operaţiunea cojitului şi cu toate acestea ce resultă din literatura noastră ? Citez dintr’un articol al d-lui Jacobescu (Rev. Păd. no. 1 – 3 1921): ,,La 29 Iulie (1920) se află în curtea ocolului Buhalniţa un uluc care conducea apa şipotului şi care era lucrat din lemnărie necojită , tăiată în toamna anului trecut (1919)”. Am rămas înmărmurit. Dacă s’a putut scoate material necojit din pădure şi dacă s’a putut lăsa în aceasta stare timp de 12 luni în curtea şefului de ocol, aceasta însemnează, sau o nepăsare condamnabilă, sau o lipsă totală de pătrundere a mijloacelor de combatere preconisate şi aplicate. Ce am zice de un medic care, în timpul unei epidemii de holeră, ar neglija a lua el personal măsurile profilactice prescrise pentru toată lumea? Ar fi cotat sau ca inconştient sau ca un om care n’are convingerea vorbelor şi actelor sale. Ce mai convingere de necesitatea lucrărilor cerute să aibă muncitorul sceptic din fire şi soldatul care se prevalează numai de jurământu1 său pe steag şi pe tun, dacă vede că şeful de ocol el însuşi nu se ţine de regulile prescrise! Şi ce trebue să fie prin pădure, prin râpile şi văgăunele inaccesibile, dacă lemnele stau necojite sub ochii şefului de ocol timp de un an de zile. Şi cu toate acestea, reuşita combaterii lui Bostrichus t. e în funcţiune a pedantismului aşi zice cu care aplicăm mijloacele ce ni le-a dat observaţiunea şi tălmăcirea patienută vieţei şi a apucăturilor tipice ale acestei insecte.

Observatorii şi cercetătorii noştrii au făcut de altfel, cum am mai zis, operă meritorie şi au pus în lumină particularităţile caracteristice ale lui Bostrichus, dar n’au ştiut totdeauna să tragă concluziunile practice, cum aceasta s’a făcut aiurea. Un exemplu! S’a observat că nu toate părţile ale arborilor aleşi ca cursă au aceiaşi putere de ademenire asupra insectelor. Părţile în contact cu pământ, cele expuse umidităţii sau umbrei sunt ocolite de insecte, pe când cele aerisite, cele bătute de soare şi ferite de umiditate sunt invadate. Concluzie? Arborii cursă nu trebue pur şi simplu trântiţi la pământ, ci trebue susţinuţi prin bolovani şi pietre, sau sprijiniţi în proptele, pentru ca să fie atacabili din toate părţile. Se înţelege că graţie acestui mic artificiu putem să concentrăm oarecum atacul şi să simplificăm lucrările de combatere. N’am citit nicăeri că la noi s’ar fi utilizat experienţele făcute pentru eficacitatea combaterii.

Vrednic de luat în seamă apoi este un alt amănunt. Am văzut că o femelă care scapă neobservată prezintă 10.000 de femele în anul viitor. Să se facă acum socoteala la ce cifre ajungem, dacă la fiecarea arbore cursă se face nevăzută numai o singură femelă. De acea, pentru a preveni la operaţiunea cojitului scăparea insectelor perfecte cari întotdeauna se găsesc amestecate cu larvele şi hrysalidele era bine a se întinde sub copacii ce se cojesc pânze albe cari să facă insectele mai visibile şi să împedice strecurarea lor în pătura solului. Un mic amănunt, dar care are consecinţe fecunde pentru reuşita combaterii.

Îmi dau de altfel seama că socotelile cum le-am făcut mai sus sunt susceptibile de critică, că ipoteza în care m’am aşezat cum că urmaşele insectei scăpată întâi vor şti şi ele toate să se sustragă urmăririi nu prea este probabilă, dar totuşi, este bine să ne dăm seama ce se poate întâmpla în anumite împrejurări, pentru a lua toate măsurile de precauţiune posibilă. Aşa şi în casul de faţă. Trebue să încercăm tot, pentru a reduce numărul indivizilor ce se fac nevăzuţi.

Din acest punct de vedere discuţiune asupra chestiunei dacă scoarţa trebue arsă sau nu, după ce a fost deslipită de pe arbori, nu mai poate fi. Atât scoarţa cât şi vreascurile şi vârfurile de altfel inutilisabile trebue nimicite prin foc. Toţi bostrichizii cei mici – chalcographus, microgaphus, palliatus etc., cari nu trebuesc consideraţi ca concurenţi ai lui typographus, ci cari sunt tovarăşi şi premergători ai lui – toţi aceştia ne-ar scăpa, dacă am renunţa la incinerarea materialului atacat de ei. Temerea de incendiarea pădurii nu stă în picioare: trebue şi putem lua măsuri de a o preveni. Ca în totdeauna şi în acest caz trebue organisare care la rândul ei presupune cunoaşterea condiţiunilor şi împrejurărilor speciale -o ipoteză nerealisată, din nenorocire tocmai acolo unde era mai necesară, acolo de unde trebuia să pornească direcţiunea şi iniţiativa.

Cred că din cele de mai sus resultă cu prisosinţă că nu este destul a tăia arbori cursă, pentru a ajunge la stârpirea vrăjmaşului. E prea adevărat că o să sfârşim a desfiinţa mai prompt chiar ca Bostrichus t. pădurile noastre de reşinoase, dacă nu schimbăm o aşa strâmtă concepţie. Dacă şi eu în articolul sus-citat am spus că momentan arborii cursă sunt mijlocul cel mai eficace de combatere, totuşi am adăugat că nu constitue singurul mijloc şi că trebue aplicat cu mult discernemânt. Tăerea arborilor cursă trebue precedată de revizuirea minuţioasă al întregei păduri. Citez iarăşi din articolul anterior: „Aci trebue să fie grija noastră de căpetenie, a descoperi acel material, al inventaria şi a’l trata ca cursă. Şi apoi, arborii cursă aleşi şi tăiaţi, trebue cojiţi la timp şi coaja trebue arsă necondiţionat şi curăţenie în pădure trebue să fie complectă, pentru a îndepărta orice substrat capabil a oferi adăpostul pe care’l caută bostrichus”.

Se înţelege că exterminarea insectei o obţinem prin arbori cursă, adică prin cojirea lor şi arderea coajei, dar, pentru a preveni o calamitate, pentru a impedica lăţirea ei mai departe, înainte de toate va fi necesară observaţiunea în pădure, revizuirea masivelor, descoperirea arborilor infectaţi, curăţirea meticuloasă a întregei păduri.

Dl. Caragea în „Economia Forestieră” (no. 1-3/1921), s’a arătat nedumerit faţă de afirmaţiunea mea că arborii cursă nu constitue singurul mijloc de combatere. După explicaţiile date cred că va fi convins şi el că tăerea pur şi simplu de arbori cursă, chiar urmată de cojire, nu poate garanta stingerea unei calamităţi, nu poate împedica lăţirea ei. Va fi convins cred că şi alte mijloace pregătitoare şi concomitente trebuesc conştiincios şi fără preget aplicate, pentru a domina primejdia.

Dar în articolul mai sus menţionat, susţinând că momentan arborii cursă sunt mijlocul cel mai eficace de combatere, se înţelege de sine că în alte momente trebue să fi fost şi alte mijloace de combatere sau mai bine zis de prevenire. M’am gândit la acele măsuri pe care silvicultorul conştient le iea în pădure chiar atunci, când pericolul încă nu este iminent. Acţiunea lui protectoare este esenţial preventivă şi vrea să preîntîmpină pericolele probabile sau chiar numai posibile. Aşa, că în cazul nostru, ca cultivator, se va gândi ca arboretele constituite de o singură specie oferă lui Bostrichus t. condiţiuni mult mai avantajoase de existenţă decât cele amestecate; ca amenajist, va avea în vedere că concentrarea arboretelor de aceiaşi vârstă va fi o altă împrejurare favorabilă traiului acestei insecte; ca exploatator, va şti că nu trebue lăsat să se grămădească în pădure materialul lânced care are darul de a ademeni şi a reţine pe vrăjmaş şi va face la timp curăţirile, răriturile şi extracţiunile, pentru a îndepărta pe toţi arborii afectaţi de o racilă oarecare.

Evident că în casul nostru nu se putea schimba compoziţia şi gruparea arboretelor, dar o conştientă administraţie şi-ar fi dat seama de importanţa asanării pădurilor infectate, ar fi luat măsuri drastice cum am spus încă din anul 1915 sau 1916, ar fi insistat asupra necesităţii de a scoate din pădure tot ce putea servi ca substrat lui Bos- trichus.

În loc însă ca impulsul pentru aceasta să fi venit de sus, dându-se instrucţiuni clare şi hotărâte şi imperative, agenţii însărcinaţi cu execuţiunia lucrărilor trebue să descopere ei, în cursul unei campanii de lucru, principiile unei combateri raţionale. Ce inversare de roluri! D-nul Grigoraş spune unde- va: ,,Totuşi, când am început campania de lucrări, nu eram încă fixaţi asupra procedeului technic cel mai potrivit de adoptat pentru combatere”. Şi tocmai acesta era rolul unei conduceri conştiente, a fixa pe agentul de execuţiune asupra procedeurilor, a îi da poveţe, a’l îndruma. De fapt la ce asistăm? La cea mai complectă desorientare, care nu se explică decât prin lipsa totală de pregătire. Nu se poate invoca ca scuză că am fost surprinşi, că a fost vorba de o lucrare nouă care pentru prima oară trebuia să se aplice în ţara noastră. Combaterea lui Bostrichus t. e ceva elementar şi nu trebue să surprinză pe un silvicultor, pe acel care simte şi pricepe lucrurile. S’a zis că în ţară la noi ca nicăeri aiurea, s’a procedat în trecut în cestia pădurărească cu o uşurinţă criminală. Mă asociez, dar mi se pare că epoca criminalităţii inconştientă tot nu a trecut. A nu apăra pădurile cu ultima energie în contra atacurilor lui Bostrichus, egalează inconştienţa sau incapacitatea acelora cari prin felul cum lăsau să se exploateze pădurile, le condamnau la peire.

Nu ştiu cum au decurs lucrările în compania anului curent.

Ar fi fost de dorit ca, concluziunile înţelepte la cari a ajuns d-nu Grigoraş în frumoasa sa lucrare să serveascăcu cele câteva rezerve pe cari le-am făcut – drept baza pentru organizarea forţelor de muncă. Dacă nu s’a făcut, timpul nu va fi pierdut, căci, cum am mai spus-o, aceasta calamitate nu se va sfârşi aşa de curând.

Pentru a ajunge la dominarea ei, nu trebuesc inventate sau descoperite sisteme savante, ci trebue o organisare înţeleaptă a muncii intelectuale şi fisice, trebue aplicarea logică a mijloacelor de combatere ce decurg în mod firesc din biologia cunoscută cu prisosinţă a lui Bostrichus typographus.

30 August 1921

* Bostrichizii sunt gândacii de scoarţă, denumiţi în prezent “ipide” (n. red.)

Articolul a fost publicat iniţial în revista “Economia Forestieră”, anul III, nr. 6-10 (iunie- sept. 1921), pp. 180-191 şi include şi o fotografie în care se prezintă un arboret pur de molid de pe muntele Lapoş, judeţul Bacău, arboret complet uscat din cauza atacurilor de Ips typographus şi Pityogenes chalcographus, care nu putut fi reprodusă.

Au fost menţinute ortografia şi sublinierile originale.