La 28 noiembrie 1928 încep activitatea în noul meu servici la Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei din Cernăuţi, secţia de amenajare a pădurilor. Pentru mine era un serviciu nou şi interesant. In ciuda faptului că era o instituţie pur românească, toţi specialiştii erau nemţi sau alte naţionalităţi, ca moştenire de la administraţia austriacă. Dar pentru mine era cu atât mai curios şi mai interesant să văd cum se lucrează. Pe vremea aceea personalul din care se compunea această secţie era următorul: şeful secţiei era inspector general silvic Czech Francisc, pensionar reangajat; ingineri şefi silvici Goreţchi Ferdinand; Scharbert Friederic, doctor geodez; Saviţchi Fevroniu; inginer subinspector silvic Welden Wilhelm; inginer silvic Pichlmayer Heinrich; ingineri silvici stagiari Teleagă Gheorghe, Patzak Erich; asistenţi tehnici Kucharski Ernst; Pochmarski Ferdinand, Flasch Anton; conductor silvic ajutor Kunzl Rudolf; brigadieri silvici Hoffmann Alfred, Urbaczek Carol, Koubek Alfred, Reiter Josef şi Corotciuc Octavian – practicant silvic.

Impreună cu acest personal (mai puţin Goreţchi, Teleagă şi Saviţchi) am lucrat la această secţie timp de 12 ani. Flasch Anton fusese scos la pensie chiar în toamna anului 1928 pentru că timp de 10 ani de la unire nu-şi însuşise limba română.

Prima campanie de măsurători la această secţie am făcut-o în vara şi toamna anului 1929 în Ocolul silvic Falcău. Aici se făcea aşa numita amenajare definitivă. Dar astfel de amenajare definitivă se mai făcuse în anul 1889 care după 40 de ani nu mai era valabilă şi trebuia făcută alta nouă. Deci, după 40 de ani iar se lua de la început cu o nouă triangulaţie, cu noi ridicări în plan cât mai amănunţite, de parcă n-ar fi fost niciodată acest teren măsurat. Pentru mine era foarte interesant. Dr. Scharbert făcea o nouă triangulaţie cât mai deasă, dezvoltată din 2-3 puncte trigonometrice ale căror coordonate îi erau cunoscute. Avea el un registru al tuturor punctelor trigonometrice, copiate manual, luate din triangulaţia din anul 1820 făcută de austrieci în Bucovina cu baza de la Rădăuţi. De pe această bază s-a dezvoltat şi triangulaţia ţării noastre când s-au început primele măsurători pentru harta ţării în anul 1864, sub Cuza, tot cu specialişti austrieci. Dr. Scharbert ţinea mult la acest registru pentru că era unic în felul său, avea toate punctele trigonometrice ale Bucovinei, cu desenul şi descrierea lor amănunţită. Pentru acest fapt, în anul 1940 când s-a repatriat în Germania, pentru a nu se pierde, l-a luat cu sine şi l-a depus la Ambasada Română din Berlin pentru a fi predat Administraţiei Fondului Bisericesc din Vatra Dornei. Deci registrul a fost înapoiat graţie acestui om care ştia ce înseamnă, avea dragoste de meserie şi integritate de caracter. La naţionalizarea din 1948, acest registru a fost luat de inginerul profesor de topografie la Facultatea de Silvicultură din Braşov, Bereziuc.

In noua şi interesanta mea însărcinare în această campanie am fost introdus de inginerul Saviţchi Fevroniu căruia îi luam locul. Aici, împreună cu asistentul tehnic Flasch Anton aveam de raportat toate ridicările făcute în teren de operatorii topografi. Lor nu li se permitea să-şi raporteze singuri ridicările, pentru a nu-şi ascunde eventualele greşeli. Operatorul topograf avea la dispoziţie 3 oameni aşa-zişi „figuranţi”. Aceşti oameni erau luaţi din acelaşi sat. Satul Clit de lângă Rădăuţi ne procura figuranţii necesari lucrărilor de amenajare în fiecare an, în orice campanie, în orice ocol, cât de depărtat ar fi. Oamenii erau preferaţi din cei care au mai fost, aşa că meseria de figurant se păstra din tată în fiu şi noi îi plăteam după vechime. Când aveam de ieşit pe teren, şeful secţiei scria la Clit unuia din ei considerat ca şef, locul, data şi numărul oamenilor cu care trebuie să fie prezenţi pentru începerea lucrărilor. In felul acesta se renunţa la localnicii ocazionali care, după ce pierdeam timp cu instruirea lor, în câteva zile ne lăsau pe motiv că au de făcut fân . . .

Cei trei figuranţi la dispoziţia operatorului aveau următoarele însărcinări : primul aşa-zis „Vizurmann” a tăia vizele pentru instrument, al doilea „Lattermann” care ducea stadia şi al treilea „Instrumentmann” care ducea instrumentul. Vizurmanul era persoana cea mai importantă care se alegea din cei mai vechi şi cu mai multă experienţă. El parcurgea linia care trebuia măsurată, el fixa locul unde trebuie pus instrumentul, el fixa locul stadiei şi el trebuia să cureţe viza de orice crenguţă ar fi împiedicat citirea pe stadie. Un astfel de figurant era dat unui inginer tânăr şi fără experienţă ca treaba să meargă bine şi repede. Inginerul nu avea decât a citit stadia, unghiurile şi a-şi face schiţa în carnet. Altă bătaie de cap nu avea. Dacă interesul profesional nu-l îndemna a cunoaşte mai mult, cum se trasează o linie de parchet, perpendiculară pe curbe, pe vâlcea etc. practic nu învăţa prea mult. Latmanul are de ţinut stadia perfect perpendiculară ca măsurătoarea să iasă cât mai bună. La noi stadiile erau nepliabile, aveau sprijinitori şi fir cu plumb, aşa că se puteau fixa perfect perpendicular fără a o mai ţine cu mâna. Odată fixată, omul mai putea face un ţăruş sau ajuta la vizibilitate. Instrumentmanul purta instrumentul, îl punea în staţie, îl cala şi chiar punea luneta pe stadie gata de citit. El mai făcea ţăruşi şi îi numerota după numărul din carnet. Aceştia doi din urmă, dacă erau mai tineri, erau îndrumaţi şi instruiţi de cel dintâi.

Pe lângă echipele de ridicări în plan lucrau şi echipele de clupare. Această operaţie se făcea în parcelele cu pădure bătrână care se propuneau pentru tăiere, cu scopul de a afla care este masa lor lemnoasă în picioare. Echipa se compune dintr-un şef şi 3-4 oameni înarmaţi cu clupe. Seful echipei era de obicei un conductor silvic, un brigadier silvic, sau chiar un figurant bătrân cu multă experienţă în meserie. Seful echipei avea o tăbliţă de lemn pe care era fixat formularul şi era aşa fel agăţată de gât că îi stătea comod în faţă şi ponta cu uşurinţă ceea ce-i strigau coechipierii:..brad 35!…fag 52!..molid 63!… Figurantul după ce striga, trăgea pe coaja copacului o zgârâitură cu o ghiară tăioasă fixată într-un mânier şi trecerea la altul. După clupaj urma dendrometria sporadic şi media înălţimilor.

Concomitent mai lucra şi o altă echipă de aşa – numiţii „Versauleri” cum s-ar zice stâlpari. Această echipă confecţiona pietrele de hotar, de linii parcelare, de linii somiere, le dăltuia inscripţia, le vopsea cu roşu şi le îngropa pe locul indicat de inginerul şef. Un astfel de stâlp, chiar dacă cu timpul dispărea vopseaua, zeci şi zeci de ani se putea citi literele şi numerele dăltuite în piatră. La ocoalele de şes unde din lipsa pietrii se făceau stâlpii din lemn, era mai greu că putrezeau. Această echipă avea mult de lucru mai ales la amenajare definitivă, că toate acestea erau rebotezate.

Ridicările în plan se făceau cu busola tachimetrică (Waldbusole) fabricată de firma vieneză Neuhofer & Sohn cu gradaţia sexagesimală şi orientare magnetică. Deci pe metoda grafică care dădea oarecare deviaţii, însă punctele de triangulaţie fiind dese, la 3-4 sute de metri unul de altul, compensarea se făcea uşor şi treaba mergea bine şi repede. Raportarea se făcea la faţa locului. Operatorul trimitea carnetul la raportat în fiecare săptămână ca să se poată vedea dacă a făcut vreo greşeală, în care caz cancelaria dispunea remăsurarea ridicării necorespunzătoare. Zic „Cancelarie” întrucât eu care raportam şi găseam că poligonul nu se închide aduceam la cunoştinţă şefului, fie Dr. Scharbert, fie ing. Pichlmayer şi acesta – după ce mai verifica şi el, dispunea remăsurarea.

Raportarea se făcea la scara 1 : 5760, adică dublul cadastrului, pe hârtie subţire, albă, cu raportoare metalice prinse de nişte braţe ce erau fixate de masă şi care arătau totdeauna nordul, aşa că nu mai trebuia hârtie milimetrică. Fixarea definitivă a ridicărilor pe foile originale se făcea la Cernăuţi după întoarcerea din campanie. Foile originale erau făcute pe hârtie de desen marca Schoellers – Hammer, groasă şi lipită pe pânză prevăzute cu careuri maro de câte un jugăr (circa 5700 m²), caroiaj făcut cu ajutorul unui coordonatograf pe care Dr. Scharbert îşi amplasase punctele de triangulaţie făcute pe teren. După ce toate ridicările în plan erau introduse şi după ce toate parcelele şi subparcelele erau trase în tuş, inginerii procedau la planimetrarea suprafeţelor şi la formarea amenajamentului, iar eu la pantografierea planurilor originale de la scara 1:5750 la scara 1:20.000 sau 1:25.000 pentru harta arboretelor pe întregul ocol.

După ce toată pantografierea era gata, urma tragerea în tuş a originalului şi apoi tragerea în tuş a celor 4 matriţe pe hârtie de calc pentru reproducerea hărţii arboretelor în 4 culori : planimetria în negru, pâraiele în albastru, drumuri, cărări, borne, în roşu şi curbele de nivel în brun. Intrucât noi nu făceam altimetrie, curbele de nivel le luam după hărţile de stat major. Toate aceste matriţe se desenau cu tuş negru, frecat cu carmin, pentru a fi cât mai compact. Altfel, cu tuş obişnuit, transportarea matriţei pe plăcile litografice nu se putea face. Pentru fiecare culoare pe hartă trebuia o matriţă separată. Când aceste matriţe erau gata şi bine verificate, se trimiteau la un atelier de litografiere în Bucureşti ca de exemplu la Societatea anonimă Română Marvan care scotea atâtea exemplare câte aveam noi nevoie pentru 10 ani. Odată ce aveam hărţile reproduse, un număr restrâns trebuiau colorate pentru diferite scopuri. Eu le coloram cu culori de apă în mod diferit pentru a arăta care este vârsta arboretelor la fiecare subparcelă. Galben cl. I-a pentru 1 – 20 ani: roz cl. II-a, 21 – 40 ani verde cl. III-a, 41 – 60 ani: albastru cl. IV-a, 61 – 80 ani: portocaliu cl. V-a, 81 – 100 ani; cenuşiu cl. VI-a peste 100 ani. Aşa dar privind o astfel de hartă în 6 culori se putea vedea ce vârstă predomină în acest ocol silvic. Toate aceste lucrări trebuiau să fie gata până în primăvara anului când toată secţia pleacă într-o nouă campanie.

In anul următor 1930 nu s-a făcut nicăieri amenajare definitivă ci doar revizuirea amenajamentului. Aceste revizuiri se făceau în fiecare ocol la fiecare 10 ani. In acest an am făcut revizuirea amenajamentului în 4 ocoale silvice : Stulpicani, Putna, Codru-Voevodesei şi Marginea. In acest an, din toată echipa din anul trecut lipsea ing. Saviţchi Fevroniu în schimb aveam un inginer nou, Romanciuc Roman. In hărţile silvice ale ocolului Stulpicani, pădurea seculară din Slătioara era arătată printr-o pată mare albă. Pentru această pată albă, inspectorul general Czech Franz a avut mare necaz. Nişte oameni de afaceri evrei, dornici de câştig nare şi fără multă bătaie de cap, au pus ochii pe această pădure, au mers la ministrul Bucovinei – pe atunci profesorul universitar Nistor Ioan – ca să intervină la autorităţile de resort să o propună la exploatare. Nistor, probabil cointeresat şi el, merge la mitropolitul Bucovinei, Nectarie, acesta cheamă pe şeful amenajărilor Franz Czech . . . Acesta când aude despre ce este vorba, începe să tremure şi cu lacrimi în ochi şi cu vocea sugrumată de emoţie, spune :

– De 40 de ani gospodăresc această pădure ca ochii mei din cap (vorbea nemţeşte) şi Prea Sfinţia Voastră vrea so distrug ? . . . Asta nu se poate … Asta nu pot eu face ! Mai bine demisionez şi nu mai vreau, în viaţa mea, să mai aud de pădure” … Totuşi a dispus ca pata albă din hărţi să dispară. S-au făcut linii somiere, parcelare, parcele, subparcele, aşa că pata albă a dispărut. E vorba de 274 hectare cu arbori giganţi. Dar bătrânul nostru şef nu se lasă. Indrăgit peste măsură de această pădure, se suie pe tren şi se duce la Bucureşti la profesorul univeristar Drăcea de la Facultatea de Silvicultură care venea în fiecare vară în excursie cu studenţii săi pe aceste meleaguri şi-i povesteşte cazul. Acesta, împreună cu alţi oameni inimoşi şi îndrăgiţi de pădure ca profesorul univeristar Buşuleac şi alţii, au elaborat un proiect de lege prin care pădurea seculară de la Slătioara să fie declarată „Monument al Naturii”.

Dar speculanţii au perseverat în acţiunea lor distructivă. Bătrânul silvicultor care cunoştea toţi arborii mai deosebiţi din toate pădurile Fondului Bisericesc, a fost destituit. Mitropolitul a chemat pe şeful de ocol de la Stulpicani şi la întrebat dacă în pădurea seculară nu se pot face produse „accidentale”. Seful de ocol Tcaciuc Anton zis Delavale, slugarnic şi cointeresat, i-ar fi răspuns afirmativ. Si treaba tot mergea . . .

Dar bătrânul silvicultor care o viaţă întreagă a trăit pentru pădure, nu putea sta liniştit acasă. Se scula de dimineaţă, îşi lua bergştocul şi făcea inspecţii pe cont propriu prin pădurile din jurul Cernăuţiului şi venea şi raporta şefului de servici. Acesta îl asculta din politeţe, se minuna de cele auzite, dar fără să ia vreo măsură de rigoare. Atunci bătrânul umbla furios pe coridoarele instituţiei căutând pe cineva să-şi verse focul. Intâmplător eram de faţă la un astfel de dialog între el şi inginerul Treznak Franz care fusese şef de ocol la Revna :

– In ocolul dumitale am găsit o întreagă porcărie! Ce ai făcut ?

– Eu nu ştiu … doar nu mai sunt şef de ocol la Revna!

– Dar ai fost !

– Şi ce dacă am fost ? Si dumneata ai fost odată inspector general şi azi nu mai eşti! Ce mai cauţi prin pădure? Vezi să nu întâlneşti vreun pădurar ce nu te cunoaşte … mai iei şi bătaie …

Dar odată cu instalarea noului mitropolit Visarion care a venit cu oamenii lui, bătrânul (der Alte) a fost iar reangajat şi pus la locul lui de cinste ca consilier. Am făcut cu el ultima campanie în anul 1943 la revizuirea amenajamentului din ocolul silvic Frătăuţi. Avea 77 ani şi făcea descrierea arboretelor cu atâta agilitate urcând şi scoborând, că pădurarul cu greu se putea ţine de el.

In anul 1931 ne-am deplasat în ocolul silvic Brodina unde s-a făcut amenajare definitivă ca şi la Falcău în 1929. Triangulaţia o făcuse Dr. Scharbert încă din anul trecut 1930. Totul a decurs conform programului.

In anul 1932 am făcut revizuirea amenajamentului în ocolul silvic Argel. In acest an criza financiară era în culme. Din salarii primeam doar mici aconturi. Când a venit timpul să ieşim pe teren noi am pretins să ni se dea toate restanţele din salarii şi diurne pe o lună înainte. Conducerea spunea că nu-s bani. Noi spuneam că vom ieşi pe teren când vom primi banii … Dacă conducerea a văzut că vara a trecut şi e gata să treacă şi toamna, au făcut cum au putut şi ne-au satisfăcut doleanţele pentru a nu rămâne fără amenajament în ocolul Argel. Pe atunci pe timpul crizei financiare, banii circulau mai mult metalici, iar din fiecare fâşic mai lipsea câte ceva. Cine avea de primit mai mulţi bani, primea fâşicuri, bucuros că primeşte, fără să mai caute în faţa casierului conţinutul lor. Si cum şeful nostru inspector general Czech avea de primit nu mai puţin de vreo 50 mii lei, deodată se pomeneşte cu o movilă de fâşicuri pe care singur nu le putea duce. Atunci trimite pe brigadierul silvic Hoffmann să-i aducă rucsacul … Deci criza financiară avea şi ea ciudăţeniile ei. Si-a băgat în rucsac fâşicurile şi a plecat acasă cu pază dublă.

Pe teren am ieşit în ziua de 14 oct. de sfânta Paraschiva, când normal era timpul de întoarcere. Am avut noroc că în ultima decadă a lunii octombrie şi întreaga lună noiembrie nu am avut nici zăpadă nici viscole. Alt noroc era acela că inginerul Saviţchi, şeful ocolului Argel, nu avea mai mult de 36 raţe … Bătrânul nostru şef care locuia la ocol în camera de inspecţie, numărase câte raţe se găseau pe bătătură, întrebase pe Doamna Saviţchi cât costă o raţă, îi depune toţi banii pentru toate raţele în monede mici – ceea ce face doamnei mare bucurie la vederea atâtui bănet – şi o rogă să-i frigă câte una pe zi… Noi de cum am venit ne-am instalat în camera de inspecţie din casa silvică Roşoşa şi ne-am pus pe lucru, considerând că, cu cât vom fi mai harnici, cu atât scăpăm mai repede acasă şi frigul nu ne prinde. Dar în socoteala noastră uitasem să ţinem cont şi de raţele lui Saviţchi…Ele ne împiedicau hărnicia … Pentru a şti câte zile mai stăm, trebuia să ştim câte raţe se mai găsesc încă nefripte.

In anul 1933 am făcut revizuirea amenajamentului din ocolul silvic Vama cu ing. Pichlmayer. Aici am avut un nou colaborator pe tânărul ing. silvic stagiar Tipa Eugen. Criza economică continua viguros, salarii micşorate, din diurnă abia ieşea mâncarea; dar măcar se dădeau la timp.

In anul 1934 am făcut revizuirea amenajamentului în ocolul silvic Iacobeni cu ing. dr. Scharbert şi Tipa Eugen. Acuma situaţia financiară a început să se îndrepte. Lucru era mult şi noi ieşisem ceva mai târziu. Mai multe ocoale trebuiau revizuite. Pentru aceea, secţia noastră s-a împărţit în două echipe. Prima echipă cu cei mai tineri era sub conducerea inginerului Pichlmayer. Lor li s-au repartizat ocoalele cele mai grele. Noi cu Scharbert am avut un singur ocol, dar mare.

In anul 1935 am făcut revizuirea amenajamentului, tot în echipa doctorului Scharbert, în ocoalele silvice Gura şi Mănăstrirea Humorului. El făcea descrierea arboretelor, eu cu măsurătorile şi brigadierul Corotciuc cu cluparea viitoarelor parchete. Totdeauna când ne despărţeam în 2 echipe, eu făceam măsurători 4-5 zile şi restul zilelor raportam. Evenimentul cel mai important pentru mine a fost că – cu ocazia unor măsurători în satul Voroneţ, cantonul Magherniţa, am cunoscut pe fiica mijlocie a brigadierului silvic Rzeszowski Eugen care mi-a devenit soţie.

In anul 1936 am făcut revizuirea amenajamentului în ocoalele silvice Pojorâta, Solca şi Jucica, tot cu dr. Scharbert. Aici am avut un noucolaborator în persoana ing. Bucevschi Dragoş. Aceasta nu era un tânăr stagiar venit pentru practică, cu un şef de ocol repartizat la noi pe cale disciplinară. Avea el nişte nereguli pe unde a fost şi ancheta era în curs. In acest timp de aşteptare trebuia să facă ceva şi alt loc nu era decât la amenajarea pădurilor unde putea chiar să mai înveţe câte ceva.

In anul 1937 am făcut revizuirea amenajamentului în ocoalele silvice Pătrăuţi, Ilişeşti şi Ciudei, tot în echipa Dr. Scharbert. Aici am avut un nou colaborator în persoana inginerului Tcaciuc Antonie zis Delavale. Acesta era repartizat la secţia noastră tot pe cale disciplinară. Fusese el şeful ocolului silvic Stulpicani cu câţiva ani în urmă, tocmai când speculanţii se întreceau cu intervenţiile pe la cei mari pentru a lichida, pădurea seculară Slătioara. Dacă au văzut că nu merge cu „tăiere rasă”, s-au mulţumit cu produse „accidentale” din acea pădure, mijlocite de şeful ocolului cu aprobare de sus… Acuma venise timpul scadenţelor. Dar aceşti colaboratori mai mult ne încurca să ne ajute. Nu erau deloc serioşi şi lucrarea o făcea anapoda, sau din neştiinţă, sau din rea-voinţă. Totdeauna lucrările lor trebuiau refăcute.

In anul 1938 am făcut revizuirea amenajamentului în ocolul silvic Straja cu ing. Pichlmayer. Aici am avut iar nişte colaboratori noi. Primul era ing. stagiar Strătescu care venise pentru practică. Al doilea era ing. şef Nastase Iancu care fusese şeful ocolului silvic Cuciurul Mare şi venise la noi pe cale disciplinară. Acesta nu se împăca deloc cu noul loc de muncă, sau cu noua muncă. Era impulsiv, nervos, irascibil. Se vede că avusese mari nereguli pe la ocol unde se făcea ancheta. Până la urmă, din cauza acestora, în anul 1940 – deşi român – s-a declarat neamţ şi s-a repatriat în Austria. Zicea că era născut în Tirol.

In anul 1939 am făcut revizuirea amenajamentului în ocolul silvic Falcău şi Codrul Cozminului. In acest an iar am avut un nou colaborator, dar nu din cei obişnuiţi care ne picau pe care disciplinară ca o pacoste, ci un băiat studios care cu modestie şi sfială se interesa de orice lucru, mai cu seamă de hărţi. El nu era un începător, avea 32 ani şi până la această vârstă colindase mări şi ţări pentru a se instrui în ramura silviculturii. El era acela ce peste ani a devenit academicianul Popescu I. Zeletin şi venise şi la noi să vadă care este metoda noastră de lucru. Povestea el că a fost prin prestigioase ţări cu tradiţii în cultura şi exploatarea lemnului ca Germania, Suedia, Norvegia, Finlanda etc. Peste tot a cercetat şi a studiat metodele din fiecare ţară. La noi – spunea el – a venit pentru un an de zile să lucreze cu noi efectiv ca amenajist, să pătrundă şi în tainele acestei faimoase metode de amenajare a pădurilor moştenită de la Austria, de care a auzit atâta vorbindu-se, ca să poată face comparaţie cu celelalte ţări prin care fusese. Ai noştri l-au primit cu multă bucurie. A mers cu noi pe teren, a lucrat cu multă râvnă, a mâncat la bucătăria noastră comună, a dormit cu noi, aşa că a pătruns şi în viaţa noastră de fiecare zi de pe teren ca amenajist, cu iz austriac…

La noi când se făcea revizuirea amenajamentului cu mai mulţi amenajişti şi un singur şef – pentru a merge treaba bine – trebuia să renunţăm la prea multă comoditate şi să acceptăm o viaţă ceva mai dură cu regim apropiat de cazarmă : dormeam mai mulţi într-o cameră, cum ar fi camera de inspecţie ce se găsea la fiecare casă silvică. Dimineaţa deşteptarea, spălarea, micul dejul după care şeful distribuia însărcinările. I se arăta fiecăruia pe hartă unde avea de clupat, de măsurat, de stabilit hotarul sau stâlpii lipsă de pe cutare linie somieră sau parcelară. Seful ing. Pichlmayer mergea la descrierea arboretelor cu musafirul să-l introducă în „tainele” noastre. El avea totdeauna figurantul personal care îi ducea rucsacul cu mâncare până la prânz şi după masă era trimis la cantonament să prepare cina pentru toţi. El era şi bucătar. Deci, seara la întoarcerea din pădure ne aştepta cu mâncarea caldă. El procura alimentele, el gătea, el servea masa, el spăla vasele şi mai avea grijă şi de rucsacul şefului pe care-l purta să aibă tot ce-i trebuie pentru prânz. După cină urma raportul fiecăruia, cum s-a descurcat de însărcinările primite dimineaţa şi dacă totul peste zi a mers bine, fără mare oboseală, mai urma până la culcare şi un mic tarocaş … A doua zi totul se repeta, până se isprăveau lucrările în acest canton, după care urma mutarea în cantonul următor şi aşa mai departe.

Oaspetele nostru se arăta încântat de metoda noastră de lucru şi mai ales de şeful echipei ing. Pichlmayer care coordona lucrările atât de armonios şi echitabil, că nimeni nu avea prea mult sau prea puţin de lucru. Când era parcela de clupat mai mare, el spunea şi orele cât durează, dacă nu plouă. Popescu Zeletin a insistat să primească şi el astfel de însărcinări; să măsoare, să clupeze, să raporteze, adică să treacă şi aici prin toate ca orice începător. Ii plăcea mult hărţile făcute de mine. I-am arătat şi lucrarea mea sinoptică „Ghidul istoriei universale din ultimul mileniu” la care lucram de 4-5 ani. Se vede că era un reflex al subconştientului la evenimentele ce se apropiau cu paşi repezi. A studiat cu multă atenţie graficul meu şi l-a găsit foarte interesant şi m-a îndemnat şi m-a încurajat să-l duc la bun sfârşit … Parcă presimţea şi el ceea ce venea. De atunci nu l-am mai văzut.

Agresiunea nazistă asupra Poloniei din 1 septembrie 1939 ne-a surprins în ocolul silvic Codru Cozminului. Lucrările au fost imediat suspendate şi noi rechemaţi la Cernăuţi. Aici am despachetat şi am început lucrările de birou, însă n-am avut posibilitatea de a mă bucura prea mult timp de această binefacere că mă pomenesc cu ordin de chemare şi pe ziua de 27 septembrie eram prezent la Institutul de Geografic Militar din Bucureşti. Aici, în mai puţin de o săptămână am fost timis „pe zonă” la statul major al corpului 10 armată Dorohoi, secţia foto-cartografică. Dar conducerea Fondului Bisericesc avea nevoie de mine şi a intervenit să fiu desconcentrat şi mobilizat pentru lucru la amenajarea pădurilor. Deci, în 13 decembrie 1939 mă văd iar la lucrările mele obişnuite, dar suspus la ordin …

1940. Evenimentul din 28 iunie cunoscut de toată lumea mă găseşte în plină activitate. Comitetul de conducere a Fondului Bisericesc ne convoacă şi ne pune în vedere că noi cei mobilizaţi pentru lucru trebuie să procedăm la împachetarea arhivei şi să venim cu ea la Vatra Dornei. Timpul stabilit de sovietici – zic ei – e de 4 zile. In acest interval aveam tot timpul de împachetat şi de evacuat arhiva. S-au lăsat chiar şi 240.000 lei pentru acest lucru la mâna inginerului Pichlmayer. Ce eroare ! Ce crasă neânţelegere ! Cele 4 zile erau doar etapele de ocupare a terenului cedat al Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Odată ce trupele sovietice au intrat şi au ocupat localitatea, nu mai mişca nimeni. Cei de la conducere stăteau în maşinile proprii sau în ale Fondului Bisericesc şi dădeau dispoziţiile de ultima oră. Demararea s-a făcut abia când au început să se audă tancurile sovietice. Si imediat ce administratorul general Constantinescu dispare la orizont, locul i-a şi fost ocupat de inginerul Tcaciuc-Delavale – cel despre care am mai vorbit în legătură cu pădurea seculară Slătioara … Tare îşi mai dorea el să ajungă ceva mare şi iată că i-a venit şi timpul lui … Pe de altă parte contabilul Ilniţchi aştepta şi el plin de emoţie pe noii stăpâni pentru a le preda tabelul cu cei peste 120 funcţionari ai Fondului Bisericesc, scris la o maşină rusească, care trebuiau să fie chemaţi la lucru … dar nu pentru a împacheta arhiva pentru a o transporta la Dorna, ci pentru a curăţa birourile de astfel de arhivă şi a o căra la gunoi … Dar cu cele ce a urmat se pot umple sute şi sute de pagini.

Inginerul Pichlmayer văzându-se încărcat cu o sumă de bani ce nu mai avea ce face cu ea, a găsit de cuviinţă s-o împartă la funcţionarii prezenţi ce se găseau la secţia de amenajare sub formă de salariu anticipat pe 3 luni şi celorlalţi, cât a mai ajuns. Odată scăpat de această povară, omul şi-a văzut liniştit de treabă, aşteptând repatrierea împreună cu consângenii lui. Eu, după câteva zile de zbucium şi frământări sufleteşti mă văd chemat de noul director Tcaciuc Antonie pentru a mă prezenta noului „guvernator al Bucovinei”, inginerul Storosciuc Ioan pe care îl ştiam inginer silvic la C.A.P.S. Acesta îmi cere să-i fac o hartă a Bucovinei de Nord cu noile „leshozuri” organizate de el pentru a trimite forurile superioare din Kiev. Am protestat, ba că nu ştiu limba ucraineană, ba că îmi tremură mâna, dar n-am avut încotro, mai ales că îmi ataşase şi o activistă să mă înveţe ucraineşte. Dar asta era mai mult ca o santinelă, că lucrarea ar fi secretă … Am lucrat în felul acesta vreo 3 săptămâni până a venit de la Kiev un ordin care glăsuia că cetăţenii care lucrează prin fabrici şi inteprinderi trebuie să facă adeziune la statul sovietic. Cine nu face, nu mai poate lucra … Iată-mă deci liber.

Venind comisia germană de repatrierea germanilor, după convenţia încheiată între Reichul Germani şi URSS m-am înscris şi eu cu soţia la paragraful Mischehe (căsătorii mixte). Ruşii însă s-au opus categoric. „Guvernatorul” Storosciuc mă dăduse pe listă ca specialist ca să nu fiu lăsat să plec în Germania. Căpitanul neamţ Winter s-a supărat foc şi-i tot arăta paragraful, dar rusul cu şapca pe cap spunea „niet”! Am făcut plângere la Ambasada Germană din Moscova, dar răspunsul a venit după ce plecase comisia germană. Răspunsul era că ni se aprobase repatrierea la venirea altei comisii care n-a mai venit.

După plecarea nemţilor am fost solicitat să vin să lucrez. Cameristul venea în fiecare zi şi mă chema la tov. director. Până la urmă am venit şi ca să fiu lăsat în pace, am cerut şi eu o sumă ce mi se părea fantastică …50 ruble pe zi. Spun asta că ştiam că pensionarul Kucharski nu avea mai mult de 50 ruble pe lună, şeful contabil avea 240 ruble pe lună, iar fostul guvernator Storosciuc – devenit tot mai mic cu fiecare nacialnic ce venea de la Kiev – nu avea decât 410 ruble pe lună ca inginer şef. Un conductor de tramvai avea 170 ruble pe lună. Şi eu cer … 1500 pe lună! Nu e fantastic ? … Eram sigur că am scăpat.

Dar iată că directorul, după ce se mai scarpină pe cap şi mai strigă „bahatu hroşi” dispare. Eu atunci merg la inginerul Pustelniac râzând şi-i povestesc cum am scăpat de director şi de hărţile lui. Dar nu trece jumătate de oră şi directorul apare cu referatul aprobat cu 50 ruble pe zi. Zice „hut” (chipurile vorbea nemţeşte) „a vî arbeit noch hutter” … Am rămas cu gura căscată şi eu şi Pustelniac. M-am apucat de lucru, dar tot nu credeam că mă vor plăti atâta. Si totuşi m-au plătit. Cel mai scandalizat era contabilul şef când trebuia să-mi pună bun de plată pe chitanţele săptămânale. M-au plătit până am terminat aceste hărţi aproape 2 luni. Aşa mi-am făcut bai de rezistenţă, dar şi ura ruşilor care mă făceau speculant prin faptul că aş fi profitat de nevoia ce o aveau ei de mine …

1941. Autorităţile mă aveau în vedere ca unul ce nu vreau să lucrez. M-au chemat şi mi-au pus pe acte o ştampilă „bez robot”. Eu le arătam hârtia primită de la Ambasada Germană din Moscova şi mă lăsau în pace. Deci tăiam frunze la câini … Dar în această calitate mai aveam un „coleg” pe … fostul „Guvernator al Bucovinei de Nord” Storosciuc Ioan care anul trecut dispunea de mine şi-mi spunea că trebuie să învăţ ruseşte. Prima treaptă pe care a scoborât-o a fost atunci când a venit peste el guvernatorul venit din Kiev. După aceea scobora mereu cu fiecare nou venit din Kiev până a ajuns dat afară şi întrebat de unde are averea ? …

La izbucnirea războiului, chiar în primele momente, dimineaţă la ora 4, o bombă inamică mi-a spulberat locuinţa. Locuiam lângă aeroport şi bombele mai cădeau şi pe alături. Bucătărioara mea de vară unde mă oploşeam cu soţia a zburat ca o băşică de săpun. Am văzut întâi numai roşu, apoi negru şi încet-încet luminându-se de praf şi fum ne vedem sub cerul liber cu ceva praf şi moloz peste noi. Eu aveam câteva răni uşoare şi soţia niciuna. Deci era o bombă cu noroc, dacă se poate vorbi aşa. Norocul o dată era că am scăpat cu viaţă şi a doua că am putut fugi să ne ascundem în sat la Horecea de cei ce se pusese pe urma noastră. Aici mai contribuiau şi vecinii care ne-au furat tot ce mai aveam şi dând informaţii urmăritorilor, aveau interes să scape de noi. Dar eu n-am ieşit din cocina de porci unde am stat 2 săptămâni, decât atunci când am auzit clopotul catedralei din Cernăuţi. Rămăsesem într-un costum de haine ponosit, fără lenjerie, fără bani, dar fericit.

Imediat după trupele române au sosit şi fondiştii noştri de la Dorna. Abia m-au recunoscut. Aşa eram de slab. Am activat la reaşezarea birourilor, la strângerea mobilierului Fondului Bisericesc răspândit în tot Cernăuţul şi după ce totul a fost restabilit, am plecat la campania pentru revizuirea amenajamentului în ocolul silvic Putna unde trebuia făcut încă de anul trecut. Dar de astă dată făceam amenajarea fără nemţi. Dacă treaba încă mergea foarte bine se datoreşte faptului că în fruntea secţiei încă mai era bătrânul părinte şi ocrotitor al pădurilor Franz Czech. El se refugiase de la Cernăuţi numai cu rucsacul pe spinare la 74 de ani. In Germania nu se putea duce că era chiar ceh aşa cum îi era şi numele. De stat pe loc tot nu-i convenea că ura pe invadatori. Apoi frumoasele păduri de molid în majoritatea lor erau dincolo în sud. Si dacă avea bergstocul în mână şi rucsacul în spinare în pădurea seculară, ce-i mai păsa ? … Imi povestea el că în tinereţe se înfunda într-un ocol silvic din cele mai mici de 3-4 mii de hectare şi nu mai vedea oraşul decât după ce avea toate lucrările terminate care durau 3-4 luni. Făcea el singur toate măsurătorile de amenajare definitivă, descrierea arboretelor, raportarea, reducerea la orizont, cluparea, el şi câţiva figuranţi. După cât l-am cunoscut, în ce priveşte cinstea şi corectitudinea îi erau în sânge. A lua bacşiş era un lucru degradant şi demn de dispreţ. A lucra cinstit, a-ţi face datoria, a fi harnic, e ceea ce putea fi mai frumos şi mai lăudabil. De aceea nu se împăca de loc cu subalternii chiulangii.

Dintre cei ce s-au repatriat, mai importanţi erau dr. Scharbert şi ing. Pichlmayer. Primul era un om închis, necomunicativ, solitar, dar muncitor. Muncea de unul singur ore întregi fără să scoată o vorbă, învăluit în ştiinţa lui, având parcă frică să nu i-o fure cineva. In viaţa de familie era celibatar convins. El cu un frate şi cu o soră şi-au construit o casă cu 3 camere, bucătărie şi baie. Deci fiecare cu camera lui şi de rest se serveau în comun. El însă evita să spună că e celibatar. Mai curând spunea că e Freier. Prin cuvântul Freier, în limba germană se înţelegea că e unul care caută să se însoare. El însă nu căuta şi nici ceilalţi fraţi. Deci toată viaţa au rămas „Freierii” ceea ce s-ar încadra mai repede în înţelesul românesc … Tot celibatar era si bătrânul Czech, numai că el nu era prea convins … El mai avea un fel de familie. A crescut şi a şcolit două fete, dar nu le-a dat numele. In schimb se lăuda cu orice ocazie : „Ich bin zu haben” … Adică e gata oricând să se însoare. De alt fel dr. Scharbert era mare specialist, cu multă dragoste de meseria lui, devotat şi loial. Probă cum a salvat el registrul coordonatelor şi l-a depus la Ambasada Română din Berlin.

Ing. Pichlmayer era fiul mai mare din cei 3 copii ai brigadierului silvic Pichlmayer din Revna. Om bun şi blând ca pâinea cea caldă, spuneau figuranţii. Timp de 12 ani cât am lucrat împreună, nu l-am auzit ridicând tonul, nu l-am văzut nervos, înfuriat, sau să înjure pe cineva. Calm şi îngăduitor impunea subalternilor profund respect prin blândeţe. Nu era şovin, nu era închipuit sau încrezul în superioritatea sa ca majoritatea nemţilor. In schimb era profund devotat meseriei de silvicultor pe care o cunoştea atât de bine. Limba română şi-o însuşise atât de bine încât, când îmi dădea să-i citesc articolele ce le scria pentru revistele de specialitate ca să-i corectez eventualele greşeli, eu nu aveam decât cuvinte de laudă. Ca muncitor era de o hărnicie împinsă până la sacrificiu. Când se întâmplau ploi mai îndelungate, noi nu puteam lucra în pădure. El însă se ducea aşa pe ploaie la descrierea arboretelor ca să aibă ce ne da de lucru şi venea acasă ud până la piele. Deci pe el ploaia nu-l putea ţine în casă. A făcut el aşa până l-a prins o pneumonie serioasă cu spitalizare şi de atunci era mai precaut. După război se stabilise în Linz. Recunoscându-i-se toate calităţile, a avansat până la cel mai înalt grad de Hofrat. Am corespondat cu el până la moartea sa din 1973.Aceşti doi oameni şi cu bătrânul insp. gen. Czech, erau stâlpii pe care se sprijinea întreaga amenajare a pădurilor bisericeşti.

La revizuirea amenajamentului din ocolul silvic Putna era şef bătrânul inspector general Czech secondat de tânărul ing. T. Botezatu … In sfârşit apare şi un român în locul nemţilor cu aceleaşi calităţi : studios, harnic, priceput şi iubitor de pădure. După întreruperea fără voie de un an, această campanie mă reînviora şi mă făcea mai optimist. Imi aduceam aminte din anul 1930 când am mai făcut pe aici revizuirea amenajamentului. Dar de atunci au trecut atâţia ani, atâtea evenimente dureroase pe plan mondial ne-au zgudiut. Atunci era pace şi linişte în toată lumea. Acuma războiul apocaliptic cu lacrimi, sânge şi moarte.

In anul 1942 am făcut revizuirea amenajamentului în ocolul silvic Argel. Eram singur cu insp.gen. Czech. La plecare în campanie, directorul Fondului Bisericesc ing. Dan Ilie îmi spune : „D-ta vei fi ca majorul companiei. Bătrânul face descrierea şi celelalte, măsurători, clupajul, hotare, muncitori, plăţi, răspunzi D-ta”. Ca ajutoare ni se detaşase 2 elevi de la Scoala silvică din Rădăuţi. Am instruit pe unul la instrument şi pe altul la clupă. Treaba mergea încet. Bătrânul şef era mai eficient şi trecea înainte din canton în canton lăsându-mi fiţuici scrise gotic de cele ce trebuie făcute. Ing. Botezatu era mobilizat. Am lucrat aşa peste o lună şi se pusese totul pe roate, când la centrală se simte lipsa mea. Ce e de făcut? Il rechemăm pe Spătaru, trebuie să-l rechemăm şi pe Czech … Dar eu am explicat directorului că nu e nevoie. Lucru poate merge şi fără mine că pe cei 2 băieţi i-am instruit şi sub directa supraveghere a şefului, treaba va merge.

La Cernăuţi se organiza o expoziţie care trebuia să arate ce s-a realizat într-un an de zile de la reaşezarea administraţiei româneşti. Aici vorbeau graficele şi acestea trebuiau făcute de mine. Inginerul Gârbu era însărcinat cu reuşita expoziţiei şi el condiţionează aducerea lui Spătaru, chiar dacă stopează amenajarea … Am muncit şi aici zi şi noapte dar la inspecţia mareşalului am ieşit foarte bine. Am primit şi un premiu echivalent cu diurnele ce le primeam pe teren. Bătrânul s-a descurcat bine cu cei 2 băieţi instruiţi de mine şi treaba a mers.

In anul 1943 s-a făcut revizuirea amenajamentului în ocoalele silvice Vicovul de Sus şi Cuciurul Mare de către echipa condusă de ing. Botezatu şi în ocolul silvic Frătăuţi de către echipa condusă de insp.gen. Czech în care eram şi eu, ca şi anul trecut 1942 la Argel. Dar aici era ultima lui campanie de amenajare a pădurilor în al 55-lea an de servici. Mergând cu el prin pădure îmi povestea multe lucruri interesante în legătură cu amenajarea pădurilor, ştiind că eu nu sunt silvicultor şi nu-i pot lua locul. Apoi în îndelungata lui carieră, desigur că vedea pădurea cu alţi ochi decât mine. Eu admiram un arboret minunat de frumos ca o grădină, cu molizi drepţi ca lumânarea, netezi şi fără crăci până sus, de o vârstă mijlocie. El începe să-mi povestească despre acesta de când era „Schlag” – (parchet) şi el „Forst-eleve” (inginer stagiar) din 1888-1889 unde ar fi condus plantaţia … şi iată ce pădure frumoasă a ieşit. Asta e bucuria cea mai mare a unui silvicultor – spunea el – să-ţi poţi vedea roadele străduinţei tale.Terminând lucrările în Frătăuţi, am trecut la revizuirea amenajamentului în ocolul silvic Cuciurul Mare sub conducerea inginerului Botezatu. Dar toate lucrările noastre din această campanie n-au mai servit la nimic.

In anul 1944 odată cu începutul primăverii, ne-am refugiat în regiunea diagonal opusă a Banatului, la Sânnicolaul Mare. Aici am trăit sub presiunea evenimentelor. După 23 august am fost ocupaţi de unguri şi eliberaţi de armata sovietică, apoi iar ocupaţi de armata germană şi iar eliberaţi de armata sovietică. In încleştarea acestor 2 giganţi am trăit clipe de groază. Prin pivniţi, prin adăposturi, pe sub pământ ascultam îngroziţi pocnetul obuzelor şi uruitul clădirilor în dărâmare ce se petrece deasupra noastră. A trecut de 4 ori frontul peste noi, dar cel mai ucigător val a fost cel de al 3-lea când ne-a invadat nemţii ce se retrăgeau din Balcani. Lupta a ţinut de seara până a daua zi la ora 11. Când am ieşit din adăposturi aveam peste tot o viziune de apocalips. Peste tot morţi împrăştiaţi sau în grămezi şi atâta sânge. In afară de cadavre întregi, bucăţi disparate de carne printre dărămături, fragmente de om, capete, bucăţi de uniforme prin copaci. La un vecin jumătate de cal în pod pătrunsă prin acoperiş, mai departe o minge mare de carne perfect rotundă căzută de undeva. Imprejur nimic suspect, nici o urmă de violenţă. Ce o mai fi şi asta? Un cap de om învelit în carne venit în zbor de departe. Carnea era formată din coşul pieptului, dar fără nici un os. Probabil un obuz explodat în pieptul soldatului a produs astfel de minune. Ce groaznică maşină a morţii ! Ce groaznic e războiul !

Dar după o noapte fără pocnituri, dimineaţa în zori ne pomenim cu altă surpriză : patrule de SS-işti cu automatele încărcate umblau din casă în casă să scoată pe toţi bărbaţii valizi – indiferent de vârstă – să iasă la îngropat morţii. Cine nu răspunde la chemare va fi împuşcat … Abia acuma am văzut că această unitate în retragere erau SS care nu fac prizonieri. Deci în cea mai mare grabă adunarea în faţa primăriei; care cu căruţe, care cu lopeţi sau brancarde. Eu m-am asociat cu un pădurar cunoscut şi ne-am agăţat de o căruţă şi am ieşit la câmp … mai mult aer, mai puţini morţi. A doua zi am trecut şi noi la săpat gropi; cadavrele începuse să miroasă. Dar noi ne-am dus în cimitir la gropi individuale, nu la groapa comună. Această groapă comună încadrată de SS-işti întrecea orice închipuire. Lată de vreo 4 m, adâncă de vreo 3 m şi lungă la infinit. Pe fundul gropii morţii erau aşezaţi în două şiruri, stropiţi cu var, peste care se arunca un strat de pământ de 30-40 cm. Peste acest strat, alte şiruri de cadavre, iar var, iar pământ şi abia după al 3-lea rând se arunca pământ până la completa nivelare a gropii. Dar groapa cu cât se astupa la un capăt, pe atât se lungea în capătul opus. Pământul rezultat de la săpători era aruncat peste alte şiruri de cadavre ce îi urma, aşa că treaba mergea „non stop” … Nu se făcea nici o identificare, nici o numărătoare. Cu ce era îmbrăcat, cu aceea era îngropat. In trei zile totul era sub pământ. Ocupanţii au mai stat vreo 4 zile; au mâncat, au băut şi într-o noapte au dispărut. Nu sfătuia pe nimeni să meargă cu ei, chiar pe consângeni. „Atât mai trăim cât mai avem arma în mână” ziceau ei. Armata sovietică i-a urmărit de la distanţă, fără să angajeze lupte.

In anul 1945, la 6 martie – odată cu venirea guvernului Grozea la putere – am pornit şi noi spre Câmpulung Moldovenesc unde ni se fixase sediul Administraţiei Fondului Bisericesc. Drumul până la destinaţie îl făceam cu un tren special aşa-zis „forestier” cu care am mers vreo 3 săptămâni. Ajunşi la Iaşi a trebuit să ne îmbarcăm în vagoane ruseşti că linia se lăţise, pentru trenurile ruseşti, chiar până la Dorna. Dar ruşii nu aveau vagoane suficiente ca să poată intra tot trenul nostru. Comandantul trenului nostru forestier era inginerul Saviţchi care insista să ne dea vagoane suficiente şi cât mai repede pentru a ajunge cât mai repede la destinaţie pentru producerea materialului lemnos. Dar vagoane nu erau decât de câte 50 tone în care trebuia să intre tot trenul nostru. Deci, la reîmbarcare fiecare se grăbea să prindă locul mai bun şi să-şi asigure bagajul, cu care ocazie s-a produs o busculadă de nedescris. Am văzut nişte preoţi încleştaţi ca pe ring şi aruncându-şi invective ca la uşa cortului. Sacii cu făină şi butoaiele de vin nu mai încăpeau şi mai rămâneau în gară. In noul nostru vagon eram numai … mireni, aşa că ne-am învrednicit să punem şi noi mâna pe un butoiaş abandonat, care tare ne-a prins bine în gara Iţcani unde am poposit vreo 2 zile din lipsă de locomotivă. Se ştie că aşteptatul prin gări e tare plictisitor. Dar când se întâmplă ca să mai ai pe lângă tine aşa un butoiaş ca şi căzut din cer … alt fel stau lucrurile. Cele două zile au trecut pe nesimţite prin cântece laice; cu toate că vinul era popesc … Inginerul Motrescu dădea tonul care totdeauna era „major” adică vesel, măreţ şi impunător! … Si odată cu golirea butoiaşului, porneşte şi trenul, care ne-a dus până la Gura Humorului unde era cap de linie. De la Humor la Câmpulung am dus bagajele cu căruţele şi noi am mers pe jos. Călătoria a durat de la 6 martie la 25 martie. In Câmpulung am făcut instalarea birourilor, a locuinţelor şi începerea unei vieţi mai liniştite.

Seful secţiei de amenajare era inginerul inspector silvic Krzanowski Miron, fostul şef al secţiei cadastrale. Cum secţia cadastrală s-a contopit cu cea de amenajare, el devine şef, dar fără a fi specializat în amenajarea pădurilor. Bătrânul amenajist Czech era în refugiu la Lugoj. Dacă era cu noi la Sânnicolau, ar fi venit şi el cu trenul nostru şi era altă situaţie. Dar noul şef al amenajărilor nu era bucuros să-l aibă pe Czech aici la Câmpulung de teamă să nu-i ia locul. Ar fi vrut ca Czech să-l ajute dar să nu se mişte din Lugoj … aşa, cumva, prin corespondenţă. Czech la rândul său îşi cunoştea valoarea şi importanţa specialităţii sale şi ţinea la preţ. El vroia să facă contract cu Fondul, să primească pentru munca sa un salariu substanţial, fără cumularea pensiei pentru care a muncit o viaţă întreagă … Si timpul trecea scrisorile curgeau, dar amenajarea nu se făcea. Deci 2 ani fără amenajare.

Dar dacă nu am făcut amenajare, în schimb am făcut … „profesorat” la care nici nu m-am gândit vreodată. Liceul de Construcţii Civile şi Edilitare care se stabilise în Câmpulung ducea lipsă de cadre didactice. Directorul liceului umbla din instituţie în instituţie căutând persoane cu pregătire care ar putea suplini catedrele vacante. Directorul Fondului, regretatul inginer Tibu, mă recomandă că aş putea face faţă la catedra de desen ornamental, artă decorativă, perspectivă etc. Dar Fondul nu se poate lipsi de mine, ci doar în afară de orele de serviciu. Directorul liceului e de acord să-mi fixeze orele în afara orelor de la Fond. Dar eu nu sunt de acord că nu-s pregătit pentru asemenea sarcini. Directorul insistă să mă prezint la liceu. Eu mă duc să-i spun că nu pot primi această sarcină. Mă prezint la directorul de studii, inginerul Gruber şi-i spun că nu pot primi. El zice să mergem la director. Pune mâna pe catalog şi o pornim către director. Eu mă gândeam să fiu categoric : nu pot şi gata! Si mergând aşa pe sala ceea lungă, Gruber se opreşte, deschide o uşă şi mă invită politicos : -„Poftiţi domnului profesor”. Dar în loc de director era o sală de clasă plină de elevi de 14-15 ani care au sărit în sus ca semn de respect …

– „Domnul profesor Spătaru în locul profesoarei bolnave. La revedere domnule coleg” şi-mi întinde catalogul …

Am rămas încremenit. Peste 40 de elevi mă sfredeleau cu ochii. Să fug? Ce ruşine, ce haz ar face elevii. Cu încetul îmi revin ca după o lovitură primită în cap. Mă sui tacticos pe catedră ca şi cum ni-ar fi fost familiară, deschis catalogul şi încep a striga pe fiecare, a îl privi îndelung – ca să treacă timpul – şi apoi a umbla printre ei şi a-i întreba ce au făcut la ultima lecţie cu doamna profesoară … Eu însă aşteptam cu nerăbdare să sune clopoţelul să mă salveze din acest coşmar. Si iată-mă cu catalogul în mână intrând în cancelarie. „Colegii” mă aşteptau cu gura la urechi de râs, în cap cu Gruber.

– Cum a mers botezul ? …

Şi am avut o catedră întreagă cu orele de predare în afară de orele Fondului. Numai că pentru o oră de predare trebuia ca eu să mă prepar 2-3 ore plus cele 8 ore de la Fond. Era istovitor.

In anul 1946 am terminat cu bine anul şcolar, cu examene de fine de an, cu expoziţie de desene, planşe în perspectivă, artă decorativă etc. care a fost admirată.Si cum am luat vacanţa de vară am plecat la amenajarea pădurilor. Felul meu timid şi retras între profesorii de carieră în care nu mă puteam număra, a avut o interpretare eronată din partea lor. Mă credeau fudul, îi desfid,îi ţin la distanţă…păcatele mele.De la Fond mai erau astfel de suplinitori ca Prelipceanu, ing.Lascăr Cotlarciuc, încă un tânăr inginer, că se mândrea şeful Krzanowski: „4 profesori de liceu am în serviciul meu”! Aceştia erau fondişti de ai noştri care mă cunoşteau mai bine şi nu mă înţelegeau greşit. In anul acesta am făcut amenajarea în ocoalele silvice Mănăstirea Humorului şi Frasin, având ca şef de echipă pe tânărul inginer Ichim Radu. Acesta, studios şi harnic, căuta să pătrundă toate tainele pădurii.Bun şi atent cu subalternii, era iubit, respectat şi ajutat de aceştia în greaua misiune ce I se încredinţase. Era anul acela greu, secetos, lipsă de alimente, pădurile sfârtecate de obuze, mine de tanc îngropate sau ancorate, obuze de branduri aruncate, de schelete omeneşti lucind la soare pe coclăurile Scoruşeţului, a Bobeicii, unde moartea pândea la orice pas. In astfel de împrejurări am făcut noi amenajarea şi am dus la bun sfârşit însărcinările avute.

In vara acestui an s-a stins din viaţă bătrânul părinte al pădurilor, inginerul inspector general Franz Czech în vârstă de 80 ani, în refugiu la Lugoj, departe de Codrii Bucovinei pe care i-a iubit atât de mult. Aceşti 2 ani de inactivitate şi nostalgie, l-au doborât ca furtuna pe un copac preexistent.

In anul 1947 am făcut revizuirea amenajamentelor în ocoalele silvice Iacobeni, Dorna Candrenilor şi Vatra Dornei, sub conducerea – de această dată – a inginerului Botezatu Teodosie întors din străinătate. Mai erau ing. Puiu, ing. Ichim, ing. Bereziuc şi tânărul ing. stagiar Colibaba. Pădurile acestor ocoale erau formate din trupuri izolate şi răspândite la distanţe mari, aşa că şi echipele noastre trebuiau să lucreze izolat, care pe Teşna, pe Diaca, pe Coşna, Poiana Stampei sau Colbu. Pe la începutul lunii octombrie mă găseam cu Bereziuc şi Colibaba pe pârâul Colbu la o casă forestieră când a nins o săptămână neîntrerupt şi s-a pus o zăpadă de 3 m de credeam că se sfârşeşte lumea. Dar în noiembrie nu mai era pic de zăpadă.

In acest an am avut şi eu satisfacţia ca, după 25 ani de serviciu să mi se recunoasă meritele şi să fiu încadrat ca operator cartograf şef egal în salarizare cu inginer şef, sau şef de servici administrativ. Că aveam 50% clasa I-a pe CFR reducere, se mai poate uita. Dar că mai primeam ca „Deputatholz” 30 m. st. lemn de foc esenţă tare gratuit pe an, nu pot uita.

Dacă cineva mi-ar spune astăzi asemenea poveşti, nu l-aş crede dacă n-aş fi fost şi eu un asemenea beneficiar.

In anul 1948 făceam amenajare în ocolul silvic Moldoviţa sub şefia inginerului Botezatu cu ing. Bereziuc, ing. Ciobanu şi ing. Schipor. Dar acuma nu mai era obişnuita amenajare de altădată ci – în urma etatizării pădurilor – trebuia să măsurăm şi să evaluăm pădurile particulare ca şi o amenajare definitivă pentru a le îngloba la celelalte păduri ale Fondului şi acelea trecute la stat. Dar dispoziţiile se schimbau rapid. Conducerea găseşte că suntem necesari la Sesuri în Maramureş unde numai un singur proprietar particular, Pop Simion, avea nu mai puţin de 40.000 hectare neamenajate. Deci, toţi amenajiştii trebuiau concentraţi acolo formându-se un centru de amenajare mai mare. Seful acestui centru era ing. inspector silvic Gârbu Stefan. Afară de echipa noastră mai erau concentrate şi altele, venite din alte regiuni. De la noi era ing. Ciobanu Petre, ing. Schipor, ing. cadastral Marcineac şi mai mulţi brigadieri silvici. Erau şi nişte ingineri din Bucureşti care lucrau pe hărţi militare la scara 1:20000, Planuri directoare de tragerea artileriei. Nu era nici un fel de triangulaţie şi se lucra grafic cu busole cu ac magnetic care au fiecare altă deviaţie. Raportarea, asamblarea şi repartizarea erorilor trebuia s-o fac eu şi nu era de loc uşor. Seful cu o sumară descriere a arboretelor şi cu controlul echipelor era mereu pe teren.Lucrările s-au prelungit până aproape de Crăciun cu zăpadă şi frig până la 30 grade minus. Fiecare căuta să fugă şi dădea peste cap. Gârbu îi urmărea ca un cerber. La terminare, lucrarea trebuia predată – în cazul celor veniţi din alte părţi. Seful mă pune pe mine să fac recepţia măsurătorilor. Deci, nimeni nu putea pleca fără iscălitura mea. Cu ai noştri mă descurcam uşor. Dar cu cei de la Bucureşti, cum era inginerul Dorin, era imposibil. Un petec de hartă militară cu nişte încercuiri făcute cu creionul erau „ridicările”. Scara 1:20000 = 1 mm = 20 m. Eu nu primesc, Gârbu nici atât. Bucureşteanul face scandal … „Ce vrei D-le să-ţi măsor Camceatca” … ?

Impresiile mele despre inginerul Gârbu Stefan erau foarte bune. In serviciu era exigent, aspru cu chiulangii şi cei necinstiţi, dar bun şi îndatoritor cu cei muncitori şi cinstiţi. Zelos cu executarea însărcinărilor primite şi devotat instituţiei până la sacrificiu. Subalternii îl caracterizau ca „cel mai credincios câine al stăpânului”. La Fondul Bisericesc era inspector de control pe la ocoale şi adjunct la serviciul personalului. Intr-o inspecţie l-a găsit pe un frate al său care era brigadier silvic, cu nişte nereguli, nu prea importante. Totuşi i-a făcut acte de dare în judecată. La ocolul silvic Jucica era un şef de ocol Isopescu Aurel, inspector general în pensie care mai făcea şi serviciul de şef de ocol. Vine Gârbu în inspecţie şi găseşte nereguli chiar la administraţia ocolului. Atâta ce l-a umilit şi l-a batjocorit pe bietul bătrân faţă de brigadierul silvic Polisciuc. Acest brigadier era deştept şi aprig în serviciu, ceea ce îi plăcea mult lui Gârbu. Cu ocazia altor inspecţii îl făcuse conductor. Acuma Gârbu face un examen sumar să vadă cine ar fi mai apt să conducă ocolul, Isopescu sau Polesciuc ? Intrebările curgeau cam aşa :

– Ce faci, D-le inspector general, în cazul când tai copacul acesta ?

– In cazul când tai copacul acesta fac aşa … aşa … aşa …

– Nu-i bine ! Ia spune tu Polesciuc.

– In cazul acesta fac aşa …aşa ….

– Foarte bine! Aşa este! De azi

înainte tu eşti şef de ocol, să ştii! Tu răspunzi de gestiune, de plăţi, de furnizori … de totul … Domnul inspector general o să-ţi fie ajutor.

Desigur, dialogul e dur, dar o fi pe măsura celor descoperite. El era aspru cu delicvenţii şi mai ales cu aceia minoritari ce mai aveau şi atitudini antiromâneşti. Unul din aceştia a intrat în biroul său la Administraţia Fondului, când toţi salariaţii erau în plină activitate de serviciu, a scos revolverul şi a tras. Dar emoţia fiind mare, mâna îi tremura şi glontele n-a nimerit în inimă cum vroia ucigaşul, ci în partea inferioară a corpului. După o lună de spitalizare Gârbu era pe picioare şi-şi urmărea delicvenţii cu mai multă îndârjire.

Odată cu terminarea lucrărilor de teren la Pop Simion ne-am apucat de lucrările de birou. Aveam de făcut o mulţime de planuri şi eu eram singur în această specialitate. Unitatea din care făceam parte când am plecat pe teren, între timp se volatilizase ca efect al naţionalizării. Plecasem pe teren de la „Domeniile Bucovinei” şi mă întorceam la altă instituţie cu altă încadrare, Inspectoratul Silvic. Aici aveam un inginer silvic ca şef, numit Stefănescu, pe care nu l-am văzut până atunci şi nici de atunci încoace. I-am arătat vastitatea lucrărilor şi i-am sugerat ideea de a lua nişte studenţi de la Institutul Silvic proaspăt instalat în localitate, care ar fi mai dotaţi la desen. Ideea a fost acceptată şi printre studenţii veniţi în ajutor era unul mai bărbătos, numit Nastac. Acesta părea a fi şeful echipei. I-am instruit ce este de făcut şi cum, dar mai ales pe şeful lor pe care l-am făcut responsabil. In felul acesta treaba a mers – dacă nu aşa de bine – în schimb, destul de corect şi lucrarea a fost terminată la timp.

In anul 1949 primăvara, după ce am fost gata cu amenajamentele din anul trecut, Inspectoratul Silvic Câmpulung unde eram încadrat, se desfiinţează şi toţi salariaţii trec la „Oficiul de Plasare a Braţelor de Muncă.Dar şefii centrelor de amenajare mă căutau care mai de care să mă angajeze. Inginerul Hager mă căuta pentru Centrul Dornele şi inginerul Cârlea pentru Centrul Panaci. Dar – după noile dispoziţii – nu cu plata lunară ci cu plata în acord … M-am angajat la ambele centre cu plata în acord şi făceam naveta, când la Panaci, când la Dorna Candreni.

Am lucrat aşa toată vara şi în octombrie, noiembrie şi decembrie în Bucureşti la minister cu şefii de centre pentru predarea lucrărilor. E drept că prin sistemul acord câştigam mult mai bine decât cu salariu lunar, însă această muncă la întrecere era istovitoare care îţi ruina sănătatea.

In anul 1950 în ianuarie fiind încă la Bucureşti, mi s-a propus ca să rămân încadrat la Ministerul Silviculturii, dar am refuzat din lipsă de locuinţă în Bucureşti. Am venit la Câmpulung Mold. unde m-am angajat la OPEIL, fără a mai lucra în specialitatea mea. Aici nu mai era loc nici de cartografie şi nici de topografie, ci de construcţii civile. Aici era şef inginerul Doiciu, un desăvârşit constructor de la care se puteau învăţa multe. Salariul nu era prea mare, dar eram sigur pe el. Aici trebuia să fac proiecte de clădiri, devize, ceea ce pentru mine era o noutate pe cât de interesantă, pe atât de plăcută şi căutam să le pătrund cât mai bine.

Dar iată că începe primăvara şi odată cu păsările călătoare, apar în Câmpulung şi amenajiştii de pădure care mă caută ca iarba de leac … Seful centrului de amenajare Câmpulung, inspector silvic Titus Nicoară, împreună cu ing. Tins vin să mă angajeze. Eu însă, de bine, de rău, am un serviciu şi nu-l pot părăsi, cu toate că nu-i specialitatea mea. Amenajarea e trecătoare şi eu vreau să am un servici stabil şi liniştit. Atunci vin ei cu propunerea să mă angajez pe timpul liber. Adică ei îmi plătesc salariul întreg ca şi la ceilalţi operatori şi eu să le fac zilnic norma stabilită de reduceri la orizont şi raportări, fără să-mi fixeze orele, numai să mă încadrez în normă. Eu însă cu dexteritatea ce o aveam am ajuns să fac norma celor 6 zile lucrătoare numai duminica. Cu cercul meu de redus la orizont făceam norma pe o zi numai într-o oră şi tot aşa cu raportorul automat fixat de masă. Am lucrat în felul acesta toată vara până la terminarea lucrărilor când eram nsistent solicitat să vin la Bucureşti. Dar cum eu eram sătul de Bucureşti cu lipsa de locuinţe şi cu promiscuitatea camerelor de inspecţie, am recomandat în locul meu pe un băiat bun şi talentat pe care îl aveam la amenajare prin anul 1946-1947 şi pe care îl învăţasem cartografie şi topografie şi care era tare dornic să scape de pădure. Acesta era brigadier silvic în cantonul Valea Caselor şi se numea Jucan Viorel. A fost el tare bucuros de propunerea mea. Seful imediat l-a cerut, transferul s-a aprobat şi iată-l prezent la Centrul de Amenajare Câmpulung căruia – după un scurt instructaj – îi predau toate lucrările cu care pleacă la Bucureşti.

Acolo a avut el ocazia să arate ce poate. Era liniştit, atent, ascultător şi supus. De hărnicie nu mai vorbesc că totdeauna se întrecea pe sine, ceea ce l-a ridicat mult în ochii şefilor. A fost încadrat proiectant, a executat lucrări deosebit de frumoase, fapt pentru care a fost propus pentru a face facultatea muncitorească să devină inginer. A făcut-o şi pe aceasta cu mult succes, a candidat apoi la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” reuşind printre cei dintâi, ca după 6 ani chiar terminând printre cei dintâi. Dar râvna lui la învăţătură şi pasiunea pentru arhitectură l-a consumat mult. Stătea la planşetă zi şi noapte, mai ales în ultimii ani la desăvârşirea specialităţii, uitând de foame, uitând de somn, uitând de lume, cu încă câţiva microbişti, până când direcţia a ajuns ca la ora 1 noaptea să le taie lumina ca să meargă la culcare. Din 15 candidaţi admişi cu facultatea muncitorească au absolvit numai 3 printre care el primul. Deci Jucan Viorel, brigadierul silvic de pe Valea Caselor, se vede cu diploma de arhitect a prestigiosului Institut Ion Mincu, cu un viitor strălucit în faţă. Dar după 2 ani de producţie – numai 2 ani – se îmbolnăveşte de stomac şi în câţiva ani se stinge de cancer. Am regretat mult după acest element înzestrat, căruia îi urmăream evoluţia. Avea focul sacru şi ar fi ajuns un arhitect celebru dacă n-ar fi fost consumat de propriul său foc sacru.

––––––––––––––-

* Spătaru Gheorghe este unul dintre eminenţii cartografi ai Fondului Bisericesc Ortodox Român din Bucovina care a lucrat cu pasiune şi dăruire în cadrul secţiei de amenajare a pădurilor în perioada de după 1928 până la desfiinţarea administraţiei Fondului în 1948.

S-a născut la 5 mai 1900 în comuna Brehuieşti jud. Botoşani. Intre anii 1915-1919 face şcoala de cartografie şi măsurători terestre ca şef de promoţie. Repartizat la secţia geodezică a Institutului geografic al armatei, a participat şi la delimitările de frontieră în perioada de după primul război mondial până în anul 1927.

Având o practică şi o experienţă remarcabilă şi fiind un bun cunoscător al lucrărilor de amenajare ca şi a specialiştilor din administraţia Fondului, ca fost colaborator şi prieten l-am rugat să-şi scrie amintirile pe care le are din perioada cât a lucrat la Fond, care considerăm că prezinta interes pentru istoriografia pădurilor din Bucovina.

Menţionez că între anii 1946-1948 am lucrat împreună la amenajarea pădurilor Fondului din ocoalele silvice Solca, Gura Humorului, Frasin, Pojorâta şi Iacobeni, fiind colaboratorul meu principal astfel că l-am cunoscut foarte bine. In anii aceia de secetă, foamete, ţara ruinată de război şi ocupaţia rusească, o duceam foarte greu pe teren cu mâncarea în deosebi şi chiar cu hainele. Era pericol şi din cauza terenurilor minate.

In cadrul lucrărilor de amenajare pe care le-am condus în acea perioadă Spătaru Gheorghe se ocupa cu delimitările, ridicările în plan şi raportările ca şi cu întocmirea hărţilor de cultură şi exploatare.

Incepând din acest număr al Revistei noastre vom publica unele extrase din această lucrare remarcabilă.

R. Ichim

10 mai 1996