Ca orice organism viu, supus legilor creşterii şi ale devenirii, după o perioadă de autodefinire, ecologia trece în prezent printr-un proces de integrare în peisajul ştiinţific contemporan, precizându-şi strategiile şi cucerind noi câmpuri de manifestare în raport cu alte ştiinţe înrudite. Una din direcţiile cele mai importante ale dezvoltării acesteia, care totodată înseamnă o extindere a perspectivelor sale este pătrunderea în domeniul culturii de tip umanist, sau a marii culturi. Încercarea de a conecta realitatea lumii obiective, sub înfăţişarea ei fizico-materială, cu lumea spirituală, văzută nu doar ca o altă realitate fundamental diferită, ci ca o continuare firească şi necesară a manifestărilor procesuale din natură are semnificaţia unei deschideri paradigmatice pe verticală, în zone mai puţin accesibile empirismul pozitivist. Se întrezăreşte, cu alte cuvinte, geneza unei filosofii a ecologiei, o transgresare a legilor şi principiilor ei dincolo de concret, în lumea ideilor, a logosului care guvernează întreaga existenţă umană şi extraumană. De aici şi termenul recent introdus în ştiinţă, de metaecologie, respectiv o ecologie care, plecând de Ia studierea naturii se ridică deasupra acestei abordări, apropiindu-se de legile spiritului, în măsura în care acestea sunt inspirate şi determinate de o realitate obiectiv-palpabilă. Se face în esenţă o ecologie după ecologie, o supraecologie, dacă vreţi, în al cărei câmp de activitate intră si filosofia naturii cu orizontul ei axiologic, religios şi cultural-artistic. Din această contopire sau prelungire în spiritual rezultă o serie de legităţi, pe care le putem sintetiza în felul următor:

1. Legile naturii, în toate sectoarele lor de manifestare, inclusiv la nivel de integrare al ecosistemelor, cuprind şi omul. El este, pentru mai multe ecosisteme, o componentă esenţială în circulaţia materiei şi energiei, aflată în vârful piramidei trofice şi având o poziţie egală, nicidecum privilegiată în raport cu celelalte vieţuitoare. Suntem departe de antropocentrismul Bibliei, cum că pământul i s-a dat omului ca să-1 lucreze şi să-1 stăpânească. El nu este stăpânul, nu este alesul, ci un egal care se supune şi colaborează cu toţi partenerii săi de drum. De dragul supravieţuirii sale, omul modern este obligat să renunţe la antropocentrismul său dăunător, în favoarea noii politici ecologice, definite prin conceptul de biocentrism sau ecocentrism.

2. Prin modul său de organizare şi funcţionare, natura se situează deasupra categoriilor de bine şi rău, iar frumosul nu este pentru aceasta scop, ci doar rezultanta sau consecinţa firească a unei armonii pe care mintea omenească nu o poate cuprinde în întregime. Evenimentele dure , de o extremă violenţă din punctul de vedere strict uman, care se petrec în interiorul populaţiilor şi ecosistemelor din biosferă, în scopul asigurării supravieţuirii diferitelor componente ale acestora nu se împacă şi nu pot fi totdeauna acceptate de normele conduitei umane. In natură, ele sunt însă necesare şi admise pentru că altfel nu s-ar putea asigura homeostazia şi perenitatea formelor de viaţă existente. Metaforic vorbind, privită din interior, viaţa ecosistemelor ni se înfăţişează asemenea unui neîntrerupt „război”, iar observată din exterior pare similară unei armonii şi muzici stelare. In calitatea noastră de oameni întregim viaţa afectivă cu rigoarea logică şi nu putem fi de acord cu războiul, deşi uneori îl facem uitând că războiul din natură, „al tuturora împotriva tuturora” este un proces complementar şi echilibrator, de altă factură decât cel din societatea umană.

In natură, competiţia uneori dură pentru spaţiul ecologic şi energia pe care aceasta o oferă este condiţie a supravieţuirii, fiind de aceea de neevitat. Antinomia bine-rău este posibilă numai în societatea umană, nu şi în natură unde lucrurile sunt clare: nu există decât necesitate. Tot ce noi oamenii catalogăm drept bine şi rău se află în afară, dincolo de graniţele naturii genuine şi această distincţie nu serveşte vieţii în sens biologic, ci numai înălţării omului pe o altă treaptă existenţială.

3. Examinat pe termen scurt, la scară umană, scopul naturii este acela de a conserva, de a întreţine şi de a reechilibra formele de manifestare a vieţii, existente şi aflate într-o permanentă interacţiune cu natura nevie. O astfel de procesualitate nu se potriveşte cu scopurile omului, care ţintesc spre o eternă mişcare, urmată de perfecţionarea în ordinea morală. Natura, pe scurtul interval al vieţii indivizilor din cele „mai felurite specii, pare a fi statică, conservatoare, limitată, împotrivindu-se degradării şi antropizării. Prin activitatea sa culturală, omul întrece natura sălbatică şi natura proprie biologiei sale, creînd forme inexistente în natură sau le continuă mult retuşate pe cele naturale, în scopul desmărginirii sale din condiţia de prizonier într-un univers nelimitat şi necunoscut. In această parte a cosmosului omul este deci un factor activ, în mişcare spre orizonturile nemărginite ale cunoaşterii şi perpetuei sale perfecţionări.

Pe scara geologică a timpului, care se măsoară cu milioane de ani, mişcarea naturii spre perfecţionare este şi ea un fapt dovedit, dar conţinutul acesteia pare a fi pur material. Numai omul poate îngemăna materia cu nemateria, dând forme şi conţinut unor valori aparent inutile evoluţiei.

4. In mişcarea sa spre mai bine şi mai frumos, omul nu poate face abstracţie de factorii din ambianţa sa fizică în care, datorită condiţionării sale biologice, sălăşluieşte. De aici purcede dubla natură sau valenţă a omului: una fizică, dominată de natura de care este strict dependent şi una psihică, rezultat al creativităţii sale proprii. Aceasta din urmă reprezintă proiecţia în afară a orizontului său interior, ce se materializează în cultură, sub forma producţiilor artistice, filozofice, mitologice, religioase, tehnologice etc. Cum toate aceste îndeletniciri generate de spirit au ca punct de plecare natura fizică sau biologică a omului, se poate afirma că prin cultură făptura cugetătoare creează o metafizică, deci fizica de esenţă spirituală după fizică. Prin urmare, astăzi ne găsim în situaţia că prin ştiinţă – care este tot o formă de cultură – să ajungem la metaecologie, respectiv la o ecologie de după ecologie, în ordine filosofică. Aceasta nu înseamnă o metaecologie pe care o înţelegem ca pe o extindere a ecologiei înspre şi în sfera altor ştiinţe ale naturii, pe un plan epistemologic orizontal. Distincţia pe care o facem este, prin urmare, de sens al mişcării: părăsind adâncurile materiei ne ridicăm spre spaţiile inponderabile şi eterice ale nemateriei, ale gândului, ale logosului. Intr-un sens foarte larg; putem considera metafizica şi metaecologia ca ramuri diferite ale unei ştiinţe universale, care cuprinde într-un tot unitar deopotrivă natura şi omul, sub dubla sa valenţă, biologică şi culturală. De reţinut că această perspectivă este absolut umană, pentru că omul nu poate depăşi condiţia sa de fiinţă singulară în univers.

5. Perfecţiunea, vectorul principal pe care se înscrie evoluţia, nu poate să nu aibă un scop. Care este acesta ? In plan uman răspunsul pare simplu, fiind cuprins în tezele de bază ale filosofiilor şi religiilor : mişcarea, apropierea şi chiar contopirea cu Divinitatea, Creatorul Suprem, dar şi reversul, revolta şi îndepărtarea de Demiurg. In planul celor văzute, relevate nouă ca natură fizică, oare care ar putea fi sensul evoluţiei ? Un răspuns posibil ar fi apropierea, mişcarea înspre om, deci o mişcare umanizată, urmată de înscrierea pe orbită evolutivă universală a materiei. Dar aceasta ar însemna în final dispariţia materiei palpabile, care cade sub incidenţa simţurilor şi transformarea ei într-o altă realitate, care ar ţine, în esenţa de Cuvânt, prin care se exprimă atât Divinul, cît şi omul, înnobilându-1 pe om. Este vorba aici de crearea unui univers paralel, cel al cuvintelor, care relevă într-o formă palidă (prin metafore şi analogii) realităţile universului material şi spiritual. Acest al doilea univers al cuvintelor constituie cea mai fragilă arhitectură din câte există, fiindcă înţelesul (încărcătura semiotică) cuvintelor se află într-o permanentă schimbare. Sunt puse faţă în faţă două universuri în schimbare: cel real, cu transformările lui lente şi cel al verbului, cu modificările rapide ale sensurilor şi relaţiilor.

Cele două lumi paralele nu coexistă, ci se află într-un permanent dialog. Trei sunt punţile principale de legătură dintre acestea, care în viziune metafizică reprezintă coloana de rezistenţă pe care se sprijină Templul Lumii: Adevărul, Binele, Frumosul. Sunt concepte cu o extraordinară valoare şi rezonanţă etică, atât aici, în lumea materialităţii, cât şi dincolo, în lumea spiritualităţii. Transferul la care ne referim nu este prin urmare dematerializare, respectiv neantizare, ci înălţare, trecere în planuri superioare ale existenţei.

Concluzia este importantă, dar pentru a o accepta trebuie să admitem că există o „inteligenţă a materiei”, care supraveghează procesele ei interne şi externe, le armonizează cu scopurile evoluţiei şi asigură mişcarea de la inferior 1a superior, de la dens eteric, de la material la imaterial, de la faptă la gând etc., tinzând în final, la purificarea tuturor formelor de existenţă. Scopul naturii este deci acelaşi cu al omului şi divinului, constând în „sporirea inteligenţei şi informaţiei universale”.

Prin aceasta, însăşi evoluţia capătă un sens suprem, întrucât cuprinde în mersul ei toată creaţia substanţială, energetică şi informaţională (spirituală). In acest tablou general, natura fizică trebuie văzută ca fiind o treaptă, prima prin care se realizează scopurile creaţiei, care urmăreşte creşterea, perfecţionarea, înălţarea şi generalizarea binelui în lume. Potrivit filosofiei lui Platon, ca şi hristologiei în formele ei cele mai pure, acest bine nu poate fi separat de frumos, el este tot una cu frumosul. Deci suntem făcuţi, tindem şi trebuie să ne străduim în realizarea unei lumi mai bune şi mai frumoase, care în acelaşi timp este şi cea mai adevărată.

6. In urma acestor precizări, străduinţele noastre de a expune scopurile metaecologiei devin mai uşoare. Ca ecologi, trebuie să milităm pentru a păstra şi dispune de cât mai multe ecosisteme bine organizate, stabile, eficiente şi perfect funcţionale. Ele constituie unicele fundamente viabile pentru existenţa şi menţinerea unei ecosfere curate, sănătoase şi totodată plăcute pentru om şi celelalte vieţuitoare, asemănătoare cu cea care a precedat omul civilizaţiei actuale şi a intrat în miturile creaţiei. Acest lucru este posibil, dar numai în măsura în care făptura cugetătoare numită om renunţă la privilegiul egoist de a se afla deasupra naturii şi înţelege să se integreze în ritmurile naturale ca un veritabil partener de drum şi nu ca un pretins stăpân absolut.

O condiţie esenţială pentru reuşita reintegrării sale în biosferă este ca omul să participe la edificarea ecosferei nu numai ca fiinţă biologică, ci şi prin întreaga sa activitate intelectuală, prin producţiile sale tehnice şi spirituale. Cum aceste producţii posedă o anumită amprentă geografică şi etnică, fiecare popor şi fiecare grup social având un anumit specific în manifestările sale artistice, intelectuale şi economice, metaecologia chemată să le studieze, primeşte şi caracteristicile unei ecologii culturale. Aceste două discipline nu se confundă însă, datorită faptului că sfera de cunoaştere a metaecologiei este mai largă, abordând într-o manieră proprie şi acele aspecte care nu au legătură directă cu fenomenele naturale, dar le reflectă în gândire, limbaj şi producţiile artistice. De asemenea, în discuţie ar putea fi luată în considerare bioetica, o nouă disciplină morală care-şi extinde preocupările şi asupra relaţiilor om-natură. Scopul este salvarea materială a „trestiei gânditoare” de naufragiul propriilor sale greşeli privind modul în care gospodăreşte planeta pe care trăieşte. Făcând un pas mai departe, metaecologia pune accentul şi pe salvarea spirituală a omului, creînd premizele iniţierii unui dialog cu legile divinului, dar într-o strânsă corelaţie cu legile care guvernează natura, prin mijlocirea căreia de fapt el fiinţează. Sub aspect metaforic, metaecologia poate fi şi o terapeutică a sufletului, prin care se încearcă o întărire şi o vindecare a omului de angoase şi alienare. Arsenalul metaecologiei ar cuprinde prin urmare şi metodele şi perceptele etice rezultate din aplecarea atentă asupra naturii ingenue şi nealterate care mai există. Reintegrarea omului în natură, prin acceptarea „democraţiei biocentrice” devine astfel unul din principalele obiective ale metaecologiei.

7. Disciplină holistică prin excelenţă, metaecologia nu rămâne totuşi în afara altor discipline înrudite şi paralele; ci trimite razele ei spre acestea, invitându-le la colaborare. Una dintre cele mai importante discipline cooperante, care poate contribui la dezvoltarea metaecologiei în diverse planuri este şi ecologia forestieră. Aici se regăsesc multe principii de bază ale metaecologiei, cum sunt: respectul şi drepturi egale pentru ceilalţi parteneri de drum ai omului (aşa numita „democraţie biocentrică”), conservarea nealterată a valorilor naturale, conservarea mediului de viaţă specific fiecărei specii şi tip de ecosistem, păstrarea pădurilor în stare de maximă funcţionalitate, apărarea acestora de boli şi agresiuni, potenţarea capacităţii pădurilor de a fi creatoare a ecosistemelor şi mediilor de viaţă, asigurarea unei bune reprezentabilităţi a spaţiului împădurit în raport cu celelalte comunităţi vegetale şi, ca un corolar al acestor cerinţe, menţinerea şi investirea pădurilor cu un adaus de frumuseţe şi forţă etico-socială. Pădurea se constituie astfel într-o matrice maternă, capabilă să ofere oamenilor posibilitatea de a regăsi şi reitera miturile copilăriei, respectiv pentru a respira şi gusta din puritatea şi fericirea orizonturilor spaţiale originale, de la începuturi.

Cu aceasta intrăm de fapt în problemele fascinante ale esteticilor, în domeniul silvocaliei, care militează pentru relevarea frumosului peisajelor forestiere, ca fundament al unei mai bune şi mai co-înţelegeri a relaţiilor om-natură.

Summary: Metaecology, a new marginal science

Through the metaecology it is tried the creation of a philosophy of the nature, which involve the transgression of the positivist ecology laws and principles beyond the concrete world, in the ideas and logos universe. From this prolongation in the spiritual world results a series of laws as follows:

a. the human being is an actual being and an integral port of the nature, as a biological port, but he is creating an other world through culture, one of ideas and logos in which he is sovereign;

b. in his world, the man obeys the moral law and opposes debasemen of spirit. This is different from the palpable nature, for which the categoies as good, beautiful and truthfulness do not exist, the nature being beside of these.