Nu întâmplător am ales ca preambul al intervenţiei mele această însemnare a filosofului de la Păltiniş, el însuşi „creator” de oameni, în sensul înalt al termenului.

Cei ce l-au înţeles şi iubit pe marele gânditor român nu ezită să vorbească de existenţa unei şcoli de înălţare întru înţelepciune şi rostire filosofică originală, ce poartă amprenta lui Noica. O şcoală ce avea să dea oamenilor nu lecţii, ci stări de spirit.

Acei ce au lucrat, în diferite etape ale vieţii lor profesionale în instituţia de cercetare silvică de la Câmpulung Moldovenesc vor fi, sunt sigur, unanimi în a recunoaşte că generoasa idee din enunţul precedent poate fi aplicată, mutadis mutandis şi casei în care ne aflăm. Mă număr printre cei care au avut şansa de a fi primiţi, din primele zile după absolvirea facultăţii în „şcoala” care a fost şi este Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului”. Şi, pentru că ştiu tot de atunci că domnului Radu Ichim – cel care ne-a fost nu doar primul şef, ci mai ales întâiul mentor atunci când speranţele ne erau mari şi îndoielile aşişderea, iar primii paşi în profesie şovăitori – nu-i plăceau laudele, voi încerca o succintă rememorare a acelor ani. O rememorare şi o evaluare pe cât posibil lucidă acum, când, de mai bine de un deceniu, viaţa mi-a purtat paşii pe alte cărări.

Chiar dacă trecerea timpului învăluie orice etapă şi mai ales anii de început într-o aură difuză, ce estompează contururile, pot afirma că dominantă în rememorarea perioadei câmpulungene este deprinderea disciplinei intelectuale, a efortului complex şi consecvent îndreptat către un scop clar definit, desprinderea de tot ceea ce este superficial şi inutil.

Primele luni, primii ani după absolvirea facultăţii sunt definitorii în cristalizarea statului profesional şi pot contura liniile evoluţiei ulterioare ale personalităţii fiecăruia. Proaspătul posesor al unei diplome universitare are, de fapt, un statut profesional, social şi aş spune psihologic ambiguu şi nu o dată dificil de depăşit: nu mai este student, adică acel tânăr având ca unică explicaţie aceea de a acumula, adesea fără să întrezărească vre-o legătură evidentă între materiile studiate, dar, în fapt, nici inginer, adică specialist investit cu răspunderi, obligat să aleagă să-şi asume decizii, să acţioneze.

In această perioadă de viaţă – pe care am putea-o numi cu un termen la modă – „de tranziţie” i s-a acordat şi i se acordă, spre paguba tuturor, o insuficientă atenţie şi sprijin.

Succesul sau eşecul ei stă sub semnul hazardului şi depinde direct de norocul şi consecvenţa fiecăruia.

Nu o dată blazarea, mărginirea ori suspiciunea vreunui şef plictisit, plafonat sau egoist zădărniceşte ori întârzie debuturi profesionale ce ar putea fi remarcabile, încătuşând energii, descurajând iniţiative şi curiozităţi fertile, apropiind, altfel spus, automulţumirea şI renunţarea, care sunt preludiul oricărei ratări.

Din fericire pentru ei, nu aceasta a fost soarta celor care, în anii tineri, sub îndrumarea exigentă şi totodată caldă a domnului doctor Ichim au activat aici.

Pecetea „germanică” a personalităţii domniei sale, definită nu doar prin preferinţă pentru o anumită şcoală de gândire în cultură, ci şi prin rigoarea demersului intelectual, consecvenţa efortului şi precizia oricărei afirmaţii, ca şi prin rezerva faţă de stilul uneori aproximativ şi speculativ al autorilor din spaţiul limbilor romanice, ne-a marcat benefic pe toţi cei care i-am fost „elevi”.

A elabora programe de autoinstruire şi documentare diferenţiate, adaptate personalităţii fiecărui tânăr, a insista pentru însuşirea şi perfecţionarea limbilor străine, a urmări apoi cu discreţie şi consecvenţă părintească, derularea acestor programe mi se pare azi, după ani buni de „producţie” un demers pe cât de rar, pe atât de necesar, chiar esenţial pentru formarea unui specialist, chiar dacă – şi o mărturisesc, iată, cu ruşinea unui şcolar prins cu ocaua mică – n-am izbutit să închei „bibliografia molidului”, ce mi-a revenit atunci ca „temă permanentă pentru acasă”, trebuie să spun că, la Câmpulung, am învăţat cum se „răscoleşte” metodic o bibliotecă tehnică, cum se întocmeşte o fişă, o bibliografie, care sunt principiile analizei, sintezei, ori instrumentele statistice aplicate.

Apoi, cum am putea uita încrederea cu care unora din „noii veniţi” ni s-a acordat, încă din primele luni, responsabilitatea, din partea Staţiunii, a unor teme complexe, dificile. Când ni s-a spus, ni s-au cam muiat genunchii, ca în faţa unui examen greu, la o materie puţin cunoscută. Dar mobilizarea şi documentarea ulterioară, sprijinul colectivului şi încrederea insuflată de conducătorul unităţii ne-au ajutat să depăşim momentul şi să reuşim, cred, ca, în final, să nu „pătăm” firma Staţiunii.

S-a spus, frumos, că omul sfinţeşte locul. lar acelui om ce modelează conştiinţe şi influenţează în bine destine abia începute i se potriveşte cel mai bine această zicere. Am găsit la Câmpulung un colectiv format şi unit, în care vârste, personalităţi şi temperamente diferite comunicau deschis, liber, dincolo de bariere şi rigide ierarhii. Cine să fi fost „de vină” pentru această atmosferă atât de greu de întâlnit ?

Imi amintesc cu plăcere – şi, recunosc, că le duc dorul – de serile petrecute împreună cu colegii de atunci, discuţiile aprinse, uneori în contradictoriu, întotdeauna directe şi „fără supărare”, pe teme profesionale, se îmbinau cu subiecte din actualitate, cu discutarea ultimelor apariţii editoriale şi comentarea revistelor de cultură la care ne abonasem în colectiv. In acele ore de spirit şi reverie – atât de greu de repetat – ulterior, pe alte coordonate ale vieţii, Villon, Dinescu ori Vulpescu (scriitori, nu politicieni) se întâlneau, fără a se certa, cu Buzura, Eugen Simion ori Manolescu.

A avea, la început de drum, un model, un mentor, a fi cooptat într-o echipă valoroasă şi dinamică, iată tot atâtea temeiuri de fericire şi nu doar retrospectivă.

Dar deoarece nostalgia – ar spune ştiu eu cine – nu este un atribut bărbătesc, voi încheia în alt ton evocarea acestei adevărate „Alma Mater” care a fost pentru mulţi dintre noi instituţia ce ne găzduieşte azi.

Venit în delegaţie la Câmpulung, un experimentat şi simpatic cercetător bucureştean, stabilit ulterior pe meleaguri italiene, ne-a spus celor doi stagiari, amintindu-şi de anii tinereţii: „Când eram inginer prost ca voi…” Omul nu intenţionase nicidecum să ne umilească.

Folosise expresia în sensul ei cazon, ce caracterizează soldatul simplu, abia încorporat, fără ştiinţă şi lipsit de galoane. Au trecut de atunci destui ani. Este dificil mai ales pentru noi, cei plecaţi din cercetare şi marcaţi poate de conjuncturile şi rutina muncii în „producţie” să ne evaluăm devenirea şi împlinirile. Am putea oare afirma cu certitudine că nu doar vechimea înscrisă în cartea de muncă ne-a aşezat trese pe umăr ori stele la rever ?Desigur că nu. A nu fi obţinut la examenele vieţii şi muncii un calificativ satisfăcător după ce ai trecut prin „Şcoala” Staţiunii de la Câmpulung înseamnă însă, sigur, a avea pentru toate, o scuză în minus.