Dezvoltarea civilizaţiei s-a făcut cu mari sacrificii pentru pădure. Odinioară, acestea ocupau peste jumătate din suprafaţa uscatului, azi – doar 28 %. Dar pădurile n-au fost numai restrânse ca arie, ci şi lovite în interior : de la structura naturală, diversificată, au ajuns la o nefirească simplificare, slăbind tot mai accentuat vigoarea şi starea lor de sănătate. Rezultatul: s-a redus mult capacitatea productivă şi – aspect extrem de grav – cea de protecţie a mediului, a vieţii omului.

Acest declin al pădurilor este principala cauză a existenţei celor două mari centuri deşertice de pe Terra – pe alocuri în extindere datorită secetelor, tot mai intense şi mai prelungite. Pe versanţii cu pante mari, despădurirea a rupt echilibrul natural, viiturile torenţiale semănând jale şi disperare. Vinovat este numai OMUL, care a decimat şi a degradat pădurea folosind securea, focul, păşunatul abuziv, recoltarea intensă de frunziş, turismul dezordonat, utilajele de exploatare a lemnului – utilizate neraţional ! In final, poluarea, cea mai recentă şi mai perfidă armă distructivă.

Măsuri radicale pentru refacerea fondului forestier au luat doar câteva state cu economie dezvoltată. Ponderea lor fiind însă redusă, în ansamblu, declinul pădurilor continuă : în 1980-1981 se distingeau pe glob 8-10 milioane ha de pădure anual, în 1989-1990 17 milioane! Deşi toate congresele privind mediul şi dezvoltarea au lansat semnale de alarmă privind situaţia pădurilor, o acţiune energică pentru refacerea fondului forestier mondial nu s-a declanşat.

Nesatisfăcătoare este starea pădurilor şi în România. Faţă de relief şi de climă, ar trebui să avem minimum 40-45% pădure – divers structurată şi viguroasă, uniform repartizată în teritoriu. şi avem doar 26 %. Suntem în urma Bulgariei, care are 34 %, a Slovaciei – 38 %, a fostei Iugoslavii – 37 %, a Austriei – 47 %. Dar neconvenabilă este nu numai proporţia, ci şi structura simplificată, sărăcită, starea de sănătate simţitor redusă, răspândirea neuniformă : 60 % la munte, 32 % la deal, 8 % la câmpie (în sectorul de silvostepă şi stepă abia 4 %).

Iată de ce pădurea românească nu mai are azi nici productivitatea, nici capacitatea de protecţie a mediului de altădată. Inundaţiile catastrofale din 1970 şi 1975, ca şi cele din 1991, cu gravitate maximă în judeţul Bacău, au dovedit cât de mult s-a redus capacitatea de protecţie hidrologică a pădurilor noastre. Secetele excesive din ultimele decenii demonstrează clar scăderea efectului de protecţie climatică al pădurilor României.

Pădurea fiind principalul stâlp de echilibru al mediului, tot ce lezează pădurea, lezează mediul, deci – viaţa umană ! Pentru supravieţuirea ei, întreaga populaţie trebuie nu numai să ocrotească pădurea, ci s-o şi ajute: prin refacere, ameliorare, gospodărire chibzuită, extindere. Factorilor de decizie le este permis să ia hotărâri ce afectează pădurea numai după răspunsul cert la întrebarea: ajută sau dăunează pădurii ? Dacă-i dăunează, pentru nimic în lume nu trebuie luate aceste hotărâr!

Dureros, în România niciodată nu s-a procedat aşa. După primul război mondial, în doar câteva decenii, fondul forestier s-a redus cu două milioane de hectare, datorită atât lipsei de fermitate faţă de tăierile abuzive cât mai ales defrişării aşa numitelor „păşuni împădurite„, multe păduri în toată regula, practică ce continuă şi azi.

Pădurea a devenit capital electoral şi asta ne-a costat foarte scump : suntem singura ţară din Europa unde suprafaţa pădurii a scăzut în loc să crească ! N-am ţinut seama de avertismentul marelui silvicultor şi patriot, Prof. dr. Marin Drăcea : „Nu-şi apără pădurea şi pământul decât poporul care se simte solidar cu propriul său viitor şi care vrea să trăiască !”

Marele înaintaş a înţeles ca nimeni altul că pădurea nu va mai sângera decât atunci când omul va pricepe rosturile pădurii şi faptul că-i datorează existenţa. Întreaga sa viaţă, el a luptat pentru formarea unei conştiinţe forestiere la români, cu deosebire la nivelul factorilor de decizie. Strădanie zadarnică, dovedită clar după decembrie 1989, când o parte a populaţiei rurale s-a repezit cu sălbăticie să distrugă ceea ce are pământul românesc mai sfânt -pădurea – căreia neamul românesc îi datorează supravieţuirea de-a lungul a două milenii!

„Jaful pădurilor” (inspirată etichetare, aparţinând cotidianului băcăuan „Deşteptarea”) a afectat toată ţara, fiind larg mediatizat în presă, la radio şi TV. „Deşteptarea” a publicat un amplu serial, încheiat de noi cu articolul „O crimă ecologică !”

Pe lângă tăierile abuzive şi defrişări, notam şi ocuparea samavolnică a 1600 ha numai în judeţul Bacău. Şi azi, această suprafaţă (devastată!) a rămas ocupată. Legea şi ordinea au fost şi au rămas neputincioase („Deşteptarea” nr. 2070 din 22.03.1997).

Legat de conştiinţa forestierăa factorilor de decizie ne întrebăm cum au putut parlamentarii noştri, în 1990 şi 1991, când jaful pădurilor era la apogeu – să hotărască atribuirea unor suprafeţe de pădure foştilor proprietari ? Când toată mass-media arăta cu câtă inconştienţă şi barbariedistrugea pădurea o bună parte a populaţiei rurale, ce soartă credeau parlamentarii noştri că va avea pădurea cedată? Să fie protejată ca ochii din cap fiind apărătoarea mediului, a vieţii umane, sau valorificată rapid şi cât mai rentabil ?

Ceea ce era de aşteptat, s-a întâmplat în toată ţara: devastarea unei mari părţi a pădurii, devenită „proprietate particulară”.

In judeţul Bacău, peste un sfert din suprafaţa atribuită este azi devastată, afectată negativ fiind şi cea considerată „fără probleme deosebite”. In alte zone situaţia este tragică: în Ocolul silvic Fălticeni s-a tăiat ras toată pădurea atribuită: 80 hectare în comuna Baia, 60 ha în comuna Cornu Luncii. In Ocolul silvic Balş, din cele 80 ha cedate, 56 ha (deci 70 %) au pădurea defrişată încă din 1992.

S-a comis o gravă greşeală, recunoscând dreptul de proprietate prin cedarea de pădure spre administrare. Recunoaşterea trebuia făcută ca „drept de uzufruct”, prin acordarea gratuită de lemn -de foc şi de lucru – proporţional cu suprafaţa de pădure avută anterior şi cu creşterea pădurii, aşa cum susţin şi silvicultorii, dar şi proprietarii cinstiţi, care nu urmăresc îmbogăţirea pe seama pădurii – deci a mediului – şi nici nu vor să fie jefuiţi de răufăcători, căci paza pădurii „particulare” (peste 50.000 de trupuşoare izolate, aruncate peste munţi şi dealuri!) este o problemă foarte grea. La fel este şi aplicarea măsurilor silvotehnice şi a celor de combatere a dăunătorilor şi bolilor, toate impunând organizare la nivel naţional, aparatură şi foarte, foarte mulţi bani, condiţii pe care puzderia de „proprietari” (100.000 !!) nu le pot asigura şi fără de care pădurea este sortită pieirii, şi noi odată cu ea !