Pentru dezvoltarea civilizaţiei, pădurea a plătit un greu tribut.

Dacă odinioară pădurile planetei ocupau peste jumătate din suprafaţa uscatului, proporţia lor actuală este de numai 28 %, întinderi imense fiind lipsite de păduri. Paralel cu reducerea ariei lor, s-a modificat şi structura : de la diversitate s-a ajuns la o nefirească simplificare, slăbind tot mai evident vigoarea şi starea de sănătate a pădurilor.

„Declinul pădurilor” este principala cauză a existenţei celor două mari centuri deşertice ale Terrei – pe alocuri în extindere, datorită secetelor tot mai accentuate şi mai prelungite. Deosebit de grave sunt efectele despăduririlor şi ale degradării pădurilor în zonele cu relief accidentat şi cu pante mari, unde viiturile torenţiale seamănă jale şi disperare. Vinovat este numai omul, cea mai recentă şi mai perfectă armă distructivă fiind poluarea.

Deşi declinul pădurilor este evident – şi unanim recunoscut – măsuri hotărâte pentru refacerea fondului forestier au luat doar câteva state cu o economie dezvoltată, care, însă, deţin o pondere redusă la scară planetară. In 1980 – 1981 se distrugeau pe glob 8-10 milioane de hectare de pădure anual, iar în urmă cu 3-4 ani – 17 milioane ! Congresele privind mediul şi dezvoltarea, care au tras şi semnale de alarmă privind situaţia pădurilor, n-au reuşit să declanşeze o acţiune conjugată pentru refacerea fondului forestier mondial.

România a fost o ţară bogată în păduri. La începutul primului mileniu al Bucovina erei noastre, ele ocupau pe aceste meleaguri cca. 80 % din teritoriu. Poporul român s-a format în acest mediu forestier, care i-a conferit robusteţe dar şi sensibilitate şi care I-a apărat. Lovită însă fără cruţare, pădurea românească a ajuns, însă, la numai 26 %, în urma Bulgariei, cu 34 %, Slovaciei – 38 %, a fostei Iugoslavii – 37 %, a Austriei 47 %.

Faţă de relief şi climă, ar trebui să avem minimum 40-45 % pădure – divers structurată şi viguroasă, uniform răspândită în teritoriu. Şi avem doar 26% (!) pădure cu structură simplificată, vigoare şi stare de sănătate simţitor diminuate. Consecinţa: pădurea noastră de azi nu mai are nici productivitatea de masă lemnoasă, nici capacitatea de protecţie din trecut. Total necorespunzătoare este repartizarea ei în spaţiu : la munte – 60 %, la deal – 32 %, în zona forestieră de câmpie numai 8 %, în silvostepă şi stepă abia 4 %.

Inundaţiile catastrofale din 1970 şi 1975 care au cuprins întreaga ţară, ca şi cele din 1991 – cu gravitate maximă în judeţul Bacău – au dovedit cât de serios s-a redus capacitatea de protecţie hidrologică şi antierozională a pădurilor noastre. Secetele tot mai intense şi mai prelungite din ultimele decenii demonstrează clar reducerea actului de protecţie climatică a pădurilor.

Eminescu, a cărui fiinţă şi operă sau contopit cu pădurea spunea : „In orice situaţie, trebuie cunoscut şi făcut public adevărul. E crud acest adevăr, dar numai el foloseşte”.

lată de ce mă simt obligat să combat acele declaraţii optimiste privind vigoarea pădurilor noastre, care sugerează ideea că aceasta este o situaţie generală. Avem încă pădure bună, dar câtă mai avem, unde mai este ea şi – mai ales – cât reprezintă ea azi fată de situaţia din trecut, acestea sunt întrebările ce trebuiesc neapărat puse. Şi răspunsurile – date cu sinceritate. Spre ştiinţa întregii suflări româneşti !

In articolul „Avem o conştiinţă forestieră ?” arătam că o conştiinţă ecologică, există numai în ţările dezvoltate economic şi tocmai aceasta a determinat o reabilitare generală a pădurilor. La noi, nivelul acestei conştiinţe este scăzut. Numai aşa a fost posibil “jaful pădurilor”, declanşat după evenimentele din decembrie 1989!

Marele înaintaş, prof. Marin Drăcea sublinia că, deosebit de importantă este conştiinţa forestieră a factorilor de decizie. Or, tocmai aceşti factori, în anul 1990 şi 1991 au dovedit un nivel deosebit de scăzut al acestei conştiinţe. Altfel, cum ar fi putut parlamentarii noştri să hotărască cedarea către foştii proprietari prin art. 41 din Legea nr. 18/1991 a până la 1 hectar de pădure, scoţând 7% din fondul forestier naţional ? Oare s-au aşteptat ca proaspeţii proprietari să aibă drept unic ţel apărarea integrităţii pădurii şi nu interesele proprii ? Şi asta în plin jaf al pădurilor, când o parte a populaţiei rurale s-a repezit cu sălbăticie să distrugă ceea ce are pământul românesc mai scump şi mai sfânt – pădurea ! Şi căreia poporul român îi datorează existenţa !

In articolul „Apărând pădurea, apărăm viaţa noastră !” (Pădurea Noastră, nr. 286 : mai – iunie 1996), arătam atât impactul „jafului pădurilor”, cât şi urmările aplicării Legii nr. 18/1991 asupra stării pădurilor din judeţul Bacău. Un sfert din suprafaţa atribuită prin Legea nr. 18 era (la începutul lui 1996) devastată sau în curs de devastare, afectate negativ fiind şi celelalte trei sferturi. Şi nu este un caz izolat : în suferinţă a fost (şi este !) pădurea aproape toate judeţele ţării, efectele cedărilor de pădure fiind încă şi mai grave. „Pădurea Noastră” semnala în anul 1992 cazul Ocolului silvic Balş, unde din cele 80 hectare atribuite, 56 au fost într-un timp record defrişate ! Tot „Pădurea Noastră”, în nr. 320-321 (22.01. – 5.02.1997), în articolul „Presiunea asupra pădurii, o rană dureroasă …” relata că în Ocolul silvic Fălticeni (din D. S. Suceava), în comuna Baia, în anii 1993 şi 1994, pădurea de pe cele peste 80 hectare atribuite a fost tăiată ras, cele 60 hectare atribuite în comuna Cornu Luncii având aceeaşi soartă !

In pofida evidenţei, pădurea românească dureros lovită – deci mediul ambiant şi viaţa noastră afectate – acum şi în viitor – se aud voci care consideră normală nu numai atribuirea deja făcută, ci chiar extinderea acestei practici. Se invocă argumentul : cu multe decenii în urmă, o bună parte a pădurilor noastre a avut regimul de proprietate particulară. Da, este adevărat, dar trebuie văzut : cum au fost gospodărite aceste „păduri particulare”, cum s-a modificat structura, starea de sănătate, capacitatea lor de producţie şi de protecţie, în urma acestei gospodăriri. Şi răspunsul îl dă amenajamentul – baza organizării întregii activităţi silvice, a cărui obiectivitate n-o poate contesta nimeni: aproape în totalitate, pădurile particulare şi-au simplificat structura, li s-a redus densitatea, solul şi-a pierdut mult din calitatea iniţială (în mare măsură şi datorită păşunatului intens). La deal şi câmpie, această evoluţie negativă se datorează şi trecerii de la codru la crâng regim de gospodărire tipic „pădurii particulare „.

Mai este un aspect foarte important, dar adesea ignorat : spre deosebire de proprietarii de altă dată, care urmăreau continuitatea pădurii chiar dacă nu aveau pregătirea tehnică necesară gospodăririi optime a ei printre cei de azi sunt destui care ţintesc doar obţinerea unui folos imediat – şi cât mai mare posibil – de pe urma suprafeţelor atribuite, temându-se şi de o eventuală revenire a tuturor pădurilor în proprietatea statului.

Perspectivele pădurii cedate azi particularilor sunt clare: distrugere şi degradare. Realitate incontestabilă pe care a înţeles-o perfect actuala conducere a ministerului. In „Pădurea Noastră” nr. 320-321 (din 22.01. 05.02.1997), domnul ministru Ion Oltean spune răspicat: „pădurea, ca element de mediu capital, aparţine tuturor românilor ca fiind un bun public de interes naţional”.

Mulţi susţinători ai ideii de extindere a suprafeţelor cedate foştilor proprietari vin cu argumentul protecţiei totale a pădurii prin respectarea regimului silvic. Nimic mai periculos ! N-am avut legi până acum ? Nu s-au aplicat ele pentru apărarea pădurii ? Evident : am avut legi, ele s-au aplicat, personalul silvic – în marea sa majoritate şi-a făcut datoria, uneori cu preţul vieţii. Şi totuşi, delicte silvice am avut, avem şi – inevitabil – vom mai avea. Aceasta – de reţinut – în condiţiile proprietăţii de stat asupra pădurilor, cadrul juridic care asigură securitatea maximă a acestora.

Ce se întâmplă cu vegetaţia forestieră aflată în alt cadru juridic s-a văzut clar din reducerea fondului forestier al ţării în ultimele decenii prin defrişarea aşa numitelor păşuni împădurite, multe fiind păduri în toată regula. Şi – rog insistent să se reţină – România este unica ţară din Europa, în care vegetaţia forestieră s-a restrâns, în loc să crească ! Trebuie să facem tot ce este omeneşte posibil, să împiedicăm până şi tăierea unui puiet, acolo unde prezenţa lui este necesară.

Trebuie să păstrăm pădurea cât mai complet şi mai armonios alcătuită, pentru generaţiile viitoare. Este datoria sfântă nu numai a noastră – purtătorii tunicilor verzi – ci a întregului popor român. Format în miezul pădurii şi lângă pădure, apărat de ea, ajutat de ea. A venit timpul să dovedim că „zicala” din bătrâni: „Codru-i frate cu românul !” nu-i o vorbă goală!

Să fim bine înţeleşi: banii din amenzi şi despăgubiri sunt bineveniţi în bugetul statului. Dar, infinit mai importante sunt daunele aduse pădurii şi care-i reduc capacitatea de apărare a mediului, a vieţii noastre, care şi aşa este mult sub necesar. Pădurea noastră sângerează şi rănile, noi i le-am provocat. Mai exact: aceia dintre noi care nu au acea conştiinţă forestieră care să-i îndemne s-o iubească şi s-o protejeze ca pe lumina ochilor. Concret : o mare parte a populaţiei rurale, ca şi a celei urbane interesate şi care – dacă va prelua noi suprafeţe de pădure – le va trata ca şi pe cele primite anterior. Oricât s-ar înăspri sancţiunile, mai mult decât o relativă reducere a ritmului distrugerii şi degradării pădurilor nu se va putea obţine !

Să fim realişti : nu putem aplica integrai legea nici măcar în mediul urban. Cât de grea este combaterea corupţiei, care a dus la disperare milioane de români cinstiţi (în linia întâia fiind chiar Preşedintele ţării) ! Vom putea noi disciplina sutele de mii de mici proprietari, posesori ai atâtor trupuşoare izolate de pădure, aruncate peste dealuri şi munţi, în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării ? Dar pe atât de numeroşii răufăcători, ce abia aşteaptă ca „pădurea vecinului” să-i fie la îndemână pentru a o prăda ?

Dar pădurea trebuie menţinută într-o administrare unitară a statului şi din importante motive tehnice. Pădurea de azi a României necesită lucrări tot mai complicate, mergând până la reconstrucţia ecologică. Combaterea dăunătorilor şi a bolilor devine tot mai complicată (de la chimizare se trece spre o combatere biologică tot mai fină). Acţiunile de combatere actuale sunt gândite la nivel naţional – eventual după consultarea cu străinătatea. Se organizează simpozioane – la centru şi pe zone. Deci : cercetări ştiinţifice, programe internaţionale, apoi naţionale şi o organizare unitară a combaterilor în teren. Ori, în pădurea fărâmiţată într-o puzderie de trupuşoare, cu o infinitate de proprietari, această combatere este imposibilă şi – atenţie! – ea este absolut necesară şi aici. lar dacă nu se face, se creează focare, din care dăunătorii şi bolile se extind rapid în pădurea rămasă în proprietate de stat.

Mulţi locuitori – orăşeni şi chiar săteni – conştienţi de temeinicia argumentelor prezentate mai sus, susţin ideea că mai potrivită ar fi fost acordarea dreptului de uzufruct foştilor proprietari: o cantitate de lemn de foc şi de construcţie – proporţională cu suprafaţa de pădure avută anterior, idee împărtăşită şi de personalul silvic şi care ajută actuala guvernare să facă dreptate foştilor proprietari, în sistemul dorit de aceia care au respect pentru pădure şi vor protejarea ei.

Subscriem cu satisfacţie la teza domnului ministru : „Cred că una din condiţiile esenţiale, care să ne asigure succesul, este depolitizarea silviculturii. Consider că este absolut necesar ca, prin tot ce întreprindem, să facem o singură politică : aceea a pădurii, întru binele celor de azi şi al generaţiilor de mâine”. Facem un apel călduros la întregul corp silvic românesc : să susţină cu maximă vigoare cauza pădurii româneşti în faţa întregii populaţii. Căci, aşa cum am mai spus-o: „apărând pădurea, apărăm viaţa noastră !”