În ultimii ani s-a afirmat nu o dată că ţara noastră dispune de un deosebit potenţial turistic. Pentru ca acest potenţial însă, să se transforme într-o realitate, în afară de construcţia şi modernizarea hotelurilor, restaurantelor, amenajărilor turistice pentru distracţii, îmbunătăţirii serviciilor, etc, probleme care sunt de competenţa celor din industria turismului, trebuie ca şi peisajul să constituie un punct de atracţie, să determine destinderea, relaxarea, să determine încântarea publicului. E adevărat că ţara noastră are încă multe peisaje minunate, dar la fel de adevărat este faptul că intervenţia umană în natură a fost făcută de multe ori la voia întâmplării, obiectivele industriale (pentru a da numai un exemplu), afectând întotdeauna negativ zona în care au fost implantate. Problema aspectului, a esteticii acestor întreprinderi (hale, depozite, şantiere) nici măcar nu a fost pusă. În ţările dezvoltate, estetica industrială îi preocupă de mai multă vreme pe arhitecţi, urbanişti, peisagişti.

Printre numeroasele cauze ce determină degradarea estetică a peisajului se numără, alături de implantarea de construcţii neaspectuoase, şi poluarea cu deşeuri şi gunoaie, ambele prezente deseori în regiunile împădurite. În afară de remedierea acestei situaţii, aspectul pădurii însăşi, precum şi a alternanţei păşuni, ogoare, aşezări rurale trebuie să constituie obiectul de preocupare al peisagiştilor. Deoarece intervenţiile în pădure trebuie făcute doar de silvicultori, este necesar ca aceştia să prevadă şi impactul tuturor lucrărilor silvice asupra peisajului, ba mai mult, să acţioneze direct şi expres pentru punerea în valoare a peisajelor sau ameliorarea esteticii acestora. În acest scop le sunt necesare măcar noţiuni sumare de peisagistică.

Nordul Bucovinei este una din zonele cele mai frecventate de turişti din ţară, iar lucrările silvicultorilor de aici în zone cu trasee parcurse frecvent de excursionişti trebuie astfel făcute, încât efectele lor să nu agreseze vizual sau să plictisească privitorii. De aceea, considerăm nu lipsită de interes prezentarea în continuare a unor aspecte ale abordării din punct de vedere peisager a pădurii, în ţări (Franţa, Anglia, Ţările de Jos, Germania) unde această problemă constituie una din preocupările recente şi deloc neglijabile ale silvicultorilor.

Înainte de orice acţiune asupra peisajului, acesta trebuie „citit„, adică înţeles, deoarece în cele mai multe cazuri este vorba despre o organizare extrem de complexă de elemente diferite, care joacă fiecare un rol particular. În perceperea unui peisaj intervin elemente obiective (legate de mecanismul fiziologic al sistemului vizual), precum şi subiective, legate de condiţiile de observare, de cultura epocii, de personalitatea privitorului sau de reprezentările mitice ale trecutului în subconştientul colectiv.

În ce priveşte elementele obiective, simplificând analiza vizuală, este întâi remarcată de privitor axa principală a peisajului – de exemplu o vale – apoi liniile de forţă ale peisajului, care caracterizează în mare desenul acestuia şi sunt în general date de elemente ale reliefului, de ocuparea terenurilor, de cursurile de apă. Urmează perceperea liniior de forţă secundare, ca de exemplu talveguri, garduri vii, cursuri de apă.

Apoi sunt observate punctele evidente, care sunt reprezentate pe de o parte de intersecţiile liniilor de forţă şi pe de altă parte de elementele marcante, cum ar fi o stâncă individualizată, o poiană, un buchet de arbori, etc.

Pentru aplicarea principiilor peisagere într-o zonă al cărei aspect estetic se doreşte să fie menţinut sau îmbunătăţit, în primul rând se inventariază peisajele, siturile şi elementele remarcabile. Prin remarcabil, din punct de vedere vizual, se înţelege tot ceea ce e rar, atrage privirea, surprinde, poate emoţiona, stârni admiraţia.

Unele dintre aceste elemente sunt cunoscute, altele sunt ascunse şi pot fi puse în valoare. Totalitatea elementelor vizuale remarcabile, cunoscute sau potenţiale se marchează pe o hartă a peisajelor remarcabile şi a sensibilităţii peisagere a pădurii. Se marchează, de asemenea, punctele de privit privilegiate pentru fiecare peisaj remarcabil. Dacă siturile şi peisajele luate în considerare sunt afectate de „puncte negre” (adică urme ale intervenţiilor umane care dăunează aspectului peisajului) se marchează şi acestea pe hartă.

Pe hartă se notează şi zonele sensibile peisager, care se determină în funcţie de frecventarea de către public; sensibilitatea peisageră a unei zone sau păduri este mai mare sau mai mică, în funcţie de numărul celor care o privesc. După ce se realizează harta peisajului existent, se simulează urmările tratamentelor peisagere preconizate a se adopta, pentru a fi aleasă soluţia optimă. Chiar şi unui specialist îi este greu uneori să-şi închipuie fără ajutorul unei imagini concrete situaţia viitoare; de aceea se folosesc în acest scop diferite mijloace, de la simplul desen până la simulări pe calculator. Metoda cea mai simplă este desenul, care poate fi combinat cu diapozitive. Se mai pot realiza montaje fotografice, ale căror rezultate sunt însă adesea afectate de condiţiile de fotografiere. Machetele erau până nu demult cele mai avantajoase şi precise mijloace de reprezentare şi studiere a modificărilor unui sit. Acestea sunt metode tradiţionale cărora acum li se adaugă cele informaţionale, metode moderne de simulare pe calculator a efectului intervenţiilor în peisaj; acestea au fost folosite mai ales de urbanişti, de arhitecţi, precum şi în studiile privind implantarea unor obiective industriale, dar ele se utilizează cu uşurinţă şi în cazul zonelor împădurite.

Există două modalităţi de percepţie a pădurii, după cum ea este privită din interior sau din exterior.

Din exterior, pădurea apare ca un element fundamental al decorului, influenţa ei vizuală depinzând de densitatea coronamentului, de culorile, textura dominantă, de desenul lizierelor, de implantarea masivului însuşi. Privită astfel, dacă pădurea are o suprafaţă prea întinsă, poate să distrugă vizual un peisaj sau să-l facă incoerent, monoton; de asemenea ea poate să-l banalizeze, dacă dimpotrivă, deschideri liniare abuzive o segmentează, o fărâmiţează.

Pentru spectator, un teritoriu împădurit şi continuu oferă un peisaj căruia nu-i lipseşte nici maiestuozitatea, nici grandoarea. Însă acest aspect grandios nu poate fi descoperit decât din vârful unei cote, de pe marginea unei cornişe, de pe un vârf stâncos, etc.

Pentru a avea o bună vedere spre pădure din exterior, trebuie reperate punctele cu privelişte remarcabilă ce pot fi situate pe drumuri turistice, în sate, locuri cu semnificaţie istorică (ruine, şantiere arheologice) etc. Tratamentele peisagere care se vor aplica vor urmări punerea cât mai bine în valoare a pădurii care este văzută din aceste puncte particulare.

De asemenea, se estimează distanţele de percepţie din aceste puncte. Astfel, este inutil să se preconizeze, de exemplu, introducerea de mici buchete de foioase într-un masiv de răşinoase sau la marginile lui, dacă ele nu vor fi percepute decât de la trei-patru km distanţă; de la o distanţă mai mare, ochiul nu le va distinge. Acelaşi va fi şi cazul amestecurilor intime; trebuie să se lucreze cu mase de dimensiuni şi forme adecvate în funcţie de scara peisajului şi de distanţele de observaţie. Identificarea acestei scări a peisajului va permite evitarea tăierilor rase pe suprafeţe prea mari sau împăduririle pe suprafeţe prea mici, în dezacord cu echilibrul general al peisajului. Acest lucru este valabil pentru tăierile rase în relief colinar, ondulat, unde suprafeţele cele mai mici trebuie situate în vale şi pe pantele dulci, iar cele mai mari, în vârf; de asemenea, liniile de creastă trebuie tratate întotdeauna la scară mare pentru a evita deschiderea unor breşe dizgraţioase din loc în loc. De evitat mai este şi răspândirea de numeroase suprafeţe de mici dimensiuni, tăiate ras, pe întinderea unui versant, precum şi limitele geometrice, rigide ale acestor suprafeţe, care de obicei intră în contradicţie cu liniile naturale de forţă ale peisajului. Liniile naturale trebuie, dimpotrivă respectate şi chiar accentuate. Este recomandată evitarea liniilor drepte în relief ondulat; în schimb relieful trebuie mai degrabă accentuat, degajând vârfurile sau punctele care atrag privirile, cum ar fi o trecătoare, o ruină istorică sau un schit, păstrând liniile crestelor, prin introducerea, la nevoie pe talveguri, a unor specii diferite de cele de pe versanţi, pentru accentuarea efectului de profunzime.

Silvicultorii pot fi determinaţi de liniile de forţă ale peisajului să modifice parcelarul, în cazul în care acesta nu corespunde. Acordul între parcelar şi organizarea spaţială a unui sit permite deseori rezolvarea problemelor peisajului. De menţionat este faptul că forma unei parcele primează asupra suprafeţei sale. Astfel, o mică parcelă de formă pătrată sau dreptunghiulară împădurită cu răşinoase poate avea un impact vizual mult mai puternic decât o parcelă mai mare, împădurită tot cu răşinoase, dar ale cărei limite urmăresc formele naturale ale terenului.

Un alt element care se ia în consideraţie este încurajarea diversităţii. Uniformitatea plictiseşte şi, în plus, arboretele monospecifice (create artificial în general, în locul unor amestecuri naturale, cum este şi la noi cazul plantaţiilor cu molid) sunt mai vulnerabile la vânt şi agenţi patogeni. De asemenea, şi diversitatea împinsă la extrem devine dezordine şi este incomprehensibilă. Astfel, în silvicultura peisageră se promovează un anumit grad de diversitate, creând, de exemplu, contraste de culori şi texturi între doi versanţi ai unei văi sau amestecând în grupuri de dimensiuni variabile, dar întotdeauna raportate la scara peisajului, specii care să se pună în valoare reciproc. Astfel, „pete” de foioase vor rupe în mod plăcut monotonia răşinoaselor, mai ales toamna, când frunzişul lor va avea culori calde, contrastând cu verdele închis al coniferelor. În celelalte anotimpuri, ele vor diminua impactul vizual al răşinoaselor. Invers, grupuri de răşinoase, judicios implantate, vor da „greutate” vizuală masivelor de foioase triste şi plictisitoare dacă sunt prea omogene. Se pot folosi în cazul reliefului montan, de asemenea brâuri de foioase pentru a accentua un talveg, pentru a pune în evidenţă cursul unui râu sau pentru a degaja vizual un vârf remarcabil. Pentru aceasta se pot folosi foioasele preexistente sau, în cursul intervenţiilor silvice, ele pot fi favorizate sau introduse.

Integrarea în peisaj a echipamentelor liniare, cum ar fi drumurile forestiere, echipamentele pentru ski (telescaune, telecabine, etc), liniile electrice, creează un efect neplăcut, evident prin rectitudinea lor artificială, mai ales în cazul unor masive alcătuite din răşinoase omogene, situate pe un front vizual foarte expus privirilor. Aceste puncte artificiale care atrag privirile, pot strica aspectul unei păduri, altfel ireproşabil. De aceea, înainte de implantarea unor astfel de echipamente e necesară realizarea unui studiu de impact. Acesta presupune analiza stadiului iniţial al sitului în cauză şi a elementelor naturale care vor fi afectate, o analiză a efectelor previzibile asupra mediului înconjurător şi a efectului peisager al implantării, cu ajutorul simulării pe calculator, pe care am menţionat-o şi anterior. Se propun mai multe variante de implantare a echipamentului proiectat, fiecare însoţit de măsuri care să suprime, să reducă sau să compenseze consecinţele realizării acestuia; se alege pentru echipament traseul care are cel mai redus impact asupra mediului.

Drumurile pot altera profund peisajul. Traseul lor se studiază astfel încât să respecte configuraţia naturală a locurilor, să se limiteze taluzurile, atât în rambleu cât şi în debleu, chiar dacă aceasta duce la creşterea lungimii drumului. Se recomandă evitarea marcării peisajului prin linii sau forme evident geometrice (aşa cum s-a subliniat şi în cazul formei parcelelor exploatate), cum ar fi linii rectilinii lungi, succesiuni de serpentine identice. În cazul în care un drum coincide cu limita unor arborete diferite, el devine rapid un punct de focalizare a privirilor, determinând o ruptură în peisaj; din contră, el trebuie să ghideze privirile spre punctele marcante, interesante ale peisajului. Măsuri peisagere aplicate arboretelor de pe marginile drumurilor pot atenua uneori caracterul artificial al acestuia: se amenajează lizierele, poieni sau mici deschideri ale arboretului.

General valabil atât pentru drumuri, cât şi pentru liniile electrice şi pistele de ski este faptul că se evită rectitudinea şi paralelismul marginilor: contururile neregulate, în armonie cu relieful vor fi mai eficace.

Tratarea lizierelor. Acestea merită o atenţie specială, constituind o limită vizuală fundamentală la câmpie şi o zonă de tranziţie importantă în perspectivă mijlocie şi apropiată la munte. Din punct de vedere peisager (dar şi ecologic şi silvicultural), diversificarea lizierelor este încurajată; ea se poate realiza prin amestecul speciilor, deci implicit a formelor şi a culorilor, prin multiplicarea etajelor, prin favorizarea instalării subarboretului, sau prin variaţia densităţii arborilor pe o anumită adâncime. În cazul pădurilor de recreere se poate ajunge până la realizarea unor lanţuri de poieni, intrânduri, legate între ele de poteci înierbate, apreciate de turişti (şi de vânat).

Odată liziera trecută, vizitatorul se găseşte în interiorul pădurii. De departe, pădurea apare turiştilor ca o masă compactă şi coerentă, singura diferenţă percepută fiind cea dintre răşinoase şi foioase. Însă atunci când intră în pădure, turistul este diferit impresionat în funcţie de specia şi vârsta arborilor componenţi; el apreciază întotdeauna o anumită diversitate. Un subarboret compact, de exemplu, îngrădeşte privirile şi, dacă se întinde pe distanţe mari, plăcerea celui care se plimbă este mult redusă. Codrii înalţi, fără subarboret, sunt deseori apreciaţi, cum ar fi de pildă făgetele bătrâne în interiorul cărora privirea alunecă printre trunchiuri ca într-o adevărată „catedrală”, măreţia priveliştii fiind conferită atât de înălţimea deosebită şi de grosimea acestor „piloni”, cât şi de omogenitatea ansamblului. (Aceste consideraţii sunt valabile doar pentru pădurile bătrâne de foioase, în ce priveşte arboretele tinere de răşinoase, mai ales provenite din plantaţii, ele sunt prea dese, întunecate şi regularitatea lor este artificială.) Totuşi, şi cel mai frumos codru regulat sfârşeşte prin a plictisi, de aceea, aşa cum am menţionat e necesară variaţia. Ea se poate obţine în trei feluri: punând în evidenţă elemente exterioare pădurii, printr-o anumită diversitate a pădurii însăşi şi prin crearea şi menţinerea unei anumite structuri interne. Se va urmări ca arborii să nu ascundă elemente interesante; uneori, extragerea câtorva dintre ei permite degajarea unor privelişti asupra unor stânci, a unor versanţi împăduriţi, a pâraielor, cascadelor, poienilor cu flori sau a altor elemente care măresc valoarea peisajului. Arboretele cu rol recreativ e recomandabil să aibă o structură plurienă, multietajată, compoziţie amestecată, etc. Şi în cazul percepţiei pădurii din interiorul său trebuie avut în vedere impactul vizual al lizierelor, drumurilor, parchetelor exploatate ras, în cazul în care există. Aceste elemente referitoare la aspectul intern al pădurilor frecventate de turişti sunt mai bine cunoscute şi deja luate în considerare în practica silvică de la noi astfel încât detalierea lor nu este necesară.

În concluzie, noutatea abordării din punct de vedere peisager a pădurii o constituie percepţia acesteia din exterior şi încercarea de a schiţa măsuri şi direcţii de acţiune care să determine, atunci când este cazul, ameliorarea aspectului natural al acesteia, precum şi atenuarea impactului vizual al intervenţiilor umane.

Bibliografie

Breman, P., Moigneau, T., Laverne, X., 1990: Directives paysageres pour la région Ile-de-France, document français

Lambert, H., Bland, F., Breman, P.,1989: Paysage et aménagements forestiers, Guide a l’usage des personnels techniques

Summary

Forest and landscape

The paper approaches the entartaining function of the forest and it is emphasised the aesthetic dimension, the visual look of the forest. There are discuced the main elements of landscape analysis and it is proposed the use of maps in order to facilitate the design works. The silvicultural measures that can be used for aesthetical improvement of landscape are treatead too.